Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

în discuţia zilnică expunerea la informaţii vaste este posibilă oricînd. Uitaţi-vă cîte lucruri se pot discuta:
(1) modurile în care fiecare partener împarte fluxul de experienţă, care poate fi un mod personal şi
individualist de a realiza acest lucru (şi care trebuie deci explicat celeilalte persoane);
(2) deciziile pe care fiecare partener le ia în descrierea şi anticiparea fluxului de experienţă (care probabil
că merită abordate într-o conversaţie relaţională);
(3) modurile în care fiecare partener construieşte şi reconstruieşte memoria experienţei (care poate fi
estimată de alţii numai dacă vorbesc despre ea);
(4) dorinţa de a realiza o interpretare funcţională a evenimentelor (inclusiv una care este
validată/împărtăşită prin discuţia cu alţii); (5) rolul imaginaţiei pentru anticiparea viitorului sau memoriei
pentru revederea trecutului (din moment ce experienţa nu este limitată la ceea ce se întîmplă pe moment, ci
la modurile în care cineva se poate gîndi la ea sau poate vorbi despre alte momente decît prezentul); (6) o
reprezentare retorică a opiniilor cuiva asupra experienţei în forme care pot fi auzite şi acceptate de alţii.
Discuţia nu este numai transmiterea de informaţii sau un act expresiv, ci reprezintă totodată un
comportament social şi retoric decisiv într-un context relaţional (Duck şi Pond, 1989).
Discuţia zilnică oferă, poate mai mult decît s-ar crede, nenumărate oportunităţi pentru revelare şi
autodezvăluire (desigur), dar şi pentru realizarea unui lucru profund şi important din punct de vedere
relaţional. O remarcă a unui partener îi poate transmite celuilalt o imagine fulgerătoare şi intensă asupra
unei dureri sau a unui triumf, dar ea ar putea descrie cu uşurinţă experienţa lor
de a fi ei înşişi şi de a fi într-o relaţie, în momentul în care un ascultător aşteaptă atent semnele structurii de
semnificaţii prin care poate fi exprimată o remarcă. La fel, discuţia zilnică este o practică a interacţiunilor
sociale prin care oamenii devin conştienţi, în cadrul experienţei efemere, de semnificaţiile profunde pe care
un partener într-o relaţie, valoare sau expresie lingvistică le are cu privire la ei sau la relaţia în sine
(Stromberg, comunicare personală, 21 septembrie 1993). Astfel de experienţe de revelaţii sau epifanii
subite contribuie la fixarea şi/sau trasarea unei căi a relaţiei sau a sinelui. De cîte ori nu am avut o
străfulgerare bruscă datorată unei revelaţii care a schimbat modurile noastre de a privi un anumit lucru, dar
care a folosit drept pretext o remarcă întîmplătoare făcută de o altă persoană - remarca jucînd rolul de
catalizator, în sensul reformulării unui anumit aspect sau a unei relaţii într-un mod pe care nu 1-am crezut
posibil înainte ? Aceste tipuri de revelaţii transformaţionale reprezintă adevăratele puncte de cotitură a
relaţiilor, persoanelor şi identităţilor (Stromberg, 1985; comunicare personală, 21 septembrie 1993). Astfel
de puncte de cotitură apar în discuţia zilnică în relaţii, pe măsură ce persoanele „tranzacţionează" viziuni
retorice şi negociază cu privire la relaţia lor.
Discuţia ca bază pentru negocierea semnificaţiei
Deşi discuţia produce efecte colaterale strict relaţionale, ea oferă în acelaşi timp informaţii şi conferă forţă
acţiunilor sociale menţionate în capitolele anterioare, fiind totodată o bază fundamentală pentru organizarea
semnificaţiilor în relaţii. Acest lucru include influenţele directe ale discuţiei (de exemplu, cînd oamenii se
invită la întîlniri, formulează cereri în căsătorie, rezolvă dispute sau discută despre relaţie - Acitelli, 1993 ;
Baxter şi Wilmot, 1985), precum şi modurile în care discuţia pe orice subiect furnizează mesaje incidentale,
care permit deducţii sau interpretări relevante pentru relaţii. Wood (1982, 1993b) consideră discuţia ca fiind
vehiculul principal pentru comportamentul relaţional. Ea subliniază rolul discuţiei zilnice, neoficiale, mai
ales al discuţiei concentrate asupra memoriei (tuturor lucrurilor, nu numai a relaţiei). Ea argumentează
faptul că:
„cultura relaţională reiese din comunicare şi capătă o influenţă centrală crescîndă asupra modurilor fiecărui
partener de cunoaştere, existenţă şi acţionare în relaţia cu celălalt şi cu lumea înconjurătoare. Comunicarea
constituie şi modifică relaţiile interumane în moduri care nu sînt recunoscute de lucrările care privesc
comunicarea ca fiind un simplu transfer de informaţii faptice sau ca fiind ceva esenţialmente instrumental în
transmiterea factorilor psihici de la A la B. Prin 154 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A
INTERACŢIONA
discuţie persoanele se definesc pe sine şi relaţia lor, şi tot prin discuţie definiţiile o dată acceptate sînt
revizuite de-a lungul vieţii relaţiei" (Wood, 1982, p. 75).
Wood (1993b) a argumentat recent faptul că deplasarea accentului de la discuţia experimentală (proces) la
cea semnificativă (eveniment) este un mod de a trece cu vederea maniera în care discuţia cotidiană
compune şi susţine toate tipurile de relaţii, cum ar fi relaţia părinte-copil, cea de prietenie sau cea de
muncă. Duck (1990, p. 24) a afirmat, de asemenea, că multe „evenimente ale relaţiei sînt percepute nu întrun
mod direct, ci în moduri mediate prin memorie, rememorare, dialog şi conversaţie".
Discuţia oferă deci persoanelor care interacţionează şansa de a construi împreună semnificaţiile. Desigur că
procesul de elaborare a unei înţelegeri comune urmează procesele discutate anterior, funcţionează