Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

semnificaţii personale). Această observaţie subliniază punctul anterior cu privire la faptul că, deşi în atenţia
noastră se află discuţia, ea apare în contextul unui grup de alte sugestii pentru semnificaţii în desfăşurarea
normală a vieţii relaţionale.
Detectarea proceselor de semnificaţie
în studiul relaţiilor, cercetătorii pot afla mai multe detalii interesante întrebînd „Care este semnificaţia
obişnuită/tipică a unui anumit comportament, caracteristică sau act?" şi „Cum se dezvoltă împărtăşirea
semnificaţiilor personale între doi oameni care se cunosc personal ? Cum se concretizează semnificaţia
între două persoane care încep să se cunoască?". Aceste întrebări nu ne conduc către informaţie, ci către
cunoaştere (adică spre multitudinea organizată în care informaţiile singulare sînt corelate şi înţelese), în
esenţă, întrebarea adiţională ne concentrează atenţia din nou asupra unui proces de interpretare serială
bazată pe noţiunea că semnificaţia este, de fapt, un compus alcătuit din mai multe surse şi procese. Cu toate
acestea, ea ne îndepărtează de alte descoperiri seriale sau modele de inserţie socială (Altman şi Taylor,
1973) prin sublinierea variabilităţii unei astfel de descoperiri în contextul dialogic şi temporal. Această
abordare accentuează contribuţia dinspre receptor, ţinta revelată şi contextul temporal.
Interpretarea serială de semnificaţie poate fi văzută acum ca avînd trei elemente esenţiale: (a) componenta
conţinut se referă la semnificaţia general acceptată a cuvintelor într-o cultură; (b) componenta individ se
referă la modificările uzuale aduse de vorbitor/ascultător codurilor culturale şi la adaptările individuale ale
formelor expresiilor culturale; şi (c) componenta context se referă la modificările realizate, în anumite
circumstanţe relaţionale, de către un vorbitor individual cu privire la codurile uzuale sau culturale (c/.
Montgomery, 1988).
o. Este important să clarificăm faptul că preocupările mele nu vizează modurile în care oricare dintre
aceste trei elemente contribuie la transferul semnificaţiei, ci împărtăşirea semnificaţiei, în sensul descris în
Capitolul 4. Modelul vertical de comunicare care stă la baza metaforei de transfer sugerează că
interacţiunea este o „conductă" între două intelecte, iar gîndul sau semnificaţia circulă într-un mod simplist
de la un intelect la celălalt. Această abordare a fost combătută cu succes de către Berger (1993) şi nu mai
este acceptată pe scară largă. Modelul „conductei" este corect numai dacă receptorul mesajului nu este o
fiinţă cu capacitate de interpretare, care să poată ataşa semnificaţii personale lucrurilor pe care le aude, ci
un receptor pasiv care depozitează pur Şi simplu semnificaţiile altora în interiorul rezervoarelor sale de
înmagazinare mentală. O astfel de opinie pasivă despre ascultători nu ia în considerare nici procesele lor
psihologice, nici istoricul celor doi parteneri într-o relaţie (Stinson şi Ickes, 1992), devalorizînd, de fapt,
influenţa discuţiei în procesele sociale şi respingînd chiar aceste procese ca atare.
f
148 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
în schimb, propunerea mea indică faptul că, în viaţa de zi cu zi, descompunerea semnificaţiei apare sub
formă serială în acelaşi mod în care cineva ar descompune variaţia, într-o analiză a variaţiei (ANOVA) prin
atribuirea de elemente sau componente unor surse şi procese sau interacţiunii dintre ele. Semnificaţia
completă a unui enunţ este compusă dintr-o combinaţie de diferite soluţii, în funcţie de alegerea cuiva de a
adopta un punct de vedere sau altul (sau de a lua în considerare forţa de contribuţie a unei persoane sau
alta), aşa cum, în analiza statistică, putem decide să adoptăm una dintre variabile ca dependentă şi o alta
drept criteriu.
Semnificaţia este fundamentată central pe semnificaţia tipică medie - creată sau derivată din caracteristicile
populaţiei în ansamblu (în acest caz, cultura). Semnificaţia este, cu toate acestea, schimbată sau modificată
de contribuţia celor doi indivizi; de contextul relaţional pentru interacţiunea unuia cu celălalt; şi de
interpretările comune produse, înţelese şi înfăptuite între ei. Această opinie presupune, de asemenea, că
natura comunicării dintre oameni depinde de măsura în care fiecare dintre ei interpretează sistemul de
semnificaţii specifice celuilalt, analizînd semnificaţia specifică creată în anumite circumstanţe pe baza
acelei interpretări. Remarcaţi, din nou, că urmăresc interpretarea socială şi serială a semnificaţiei (în special
în ceea ce priveşte semnificaţiile interioare relaţiei, în sensul descris în Capitolul 4), precum şi modurile în
care un ascultător poate să facă trecerea de la o componentă la alta cu o mai mare uşurinţă pe măsură ce
relaţia evoluează, iar ascultătorul îşi dezvoltă, de asemenea, o capacitate mai mare de a interpreta mai bine
agentul (c/. Capitolul 3).