Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

sau fixate în lumea reală. Cu toate acestea, Acitelli şi Duck (1987) s-au întrebat dacă intimitatea, de
exemplu, este cel mai bine localizată ca fiind o caracteristică stabilă a oamenilor, o caracteristică pe termen
lung a relaţiilor, în general, sau o trăsătură tranzitorie a interacţiunilor. Reis şi Shaver (1988) oferă un
model de proces care descrie intimitatea ca fiind, de asemenea, mai curînd un produs al interacţiunii, decît
o proprietate inerentă localizată în oameni sau relaţii. La fel, Capitolul 4
l. W.R. Cupach (comunicare personală, aprilie 1991). întrebare după o discuţie purtată la Normal, Illinois : Unde
este localizată împărtăşirea?
140 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
ACŢIUNEA SOCIALĂ DE RELATIONARE
141
a sugerat faptul că (di)similitudinea nu este o stare pur psihologică, ci reiese dintr-un proces care reprezintă
un stimul pentru acţiunea socială şi comunicativă în cadrul relaţiilor. Astfel, localizarea împărtăşirii şi a
celorlalte nu poate fi determinată fără a ţine cont de rolul discuţiei şi de forţa sa în producerea
semnificaţiilor relaţionale în privinţa problemelor interioare relaţiei.
Capitolul de faţă analizează gradul în care diferite semnificaţii ale acţiunilor sociale sînt localizate „între
oameni", în sensul pe care îl precizez în continuare. Mead a propus faptul că semnificaţia unei acţiuni întrun
cadru social reiese parţial din reacţia pe care o are ascultătorul faţă de vorbitor. „Actul sau reacţia de
adaptare a celui de-al doilea organism conferă gestului primului organism semnificaţia pe care o are"
(Mead, 1934/1967, p. 78). în ceea ce priveşte două persoane, negocierea conversaţională este parţial
structurată de reacţiile persoanei care vorbeşte ulterior. Acest lucru înseamnă că reacţia ascultătorului meu
conferă comentariilor mele o semnificaţie socială (pe lîngă cea alocată de mine). De asemenea, reacţia mea
la răspunsul său încadrează semnificaţia celor spuse mie, adăugind totodată cîte ceva afirmaţiilor mele
anterioare: răspunsul celuilalt construieşte semnificaţia pentru ambii parteneri (Shotter, 1987). Noi doi
putem negocia o astfel de semnificaţie fie prin rămînerea în interiorul cadrelor de semnificaţie disponibile,
fie prin crearea unora noi, asupra cărora cădem împreună de acord. Este esenţial ca un vorbitor să mă poată
convinge întotdeauna că comentariile sale semnifică altceva decît ceea ce consider eu că semnifică. Mai
mult, faptul că eu le consider într-un fel, şi nu în altul poate fie să continue neobservat fluxul conversaţiei
de-a lungul uneia dintre căile sale posibile, fie să dea naştere unei schimbări sau întreruperi. De exemplu,
reacţia mea (sau reacţia aşteptată de la mine) ar putea da naştere unei explicaţii, unei scuze, unei
încurcături, unui afront, unei noi analize sau unei transformări în ceea ce priveşte implicaţiile relaţiei. De
exemplu, un seducător faimos a fost auzit odată spunînd femeii care îl însoţea ceva care suna destul de
ambiguu. Mai tîrziu, cînd a fost întrebat dacă a cerut-o în căsătorie pe respectiva femeie, el a răspuns: „Ei
bine, dacă ar fi luat-o ca pe o cerere în căsătorie, asta ar fi fost, iar următoarele mele cuvinte ar fi urmat
acest curs. Dar ea nu a considerat-o aşa, deci nu a fost - şi noi am continuat discutînd despre altceva".
în întîlnirile cotidiene de rutină, realitatea unei relaţii derivă din negocierea diadică. Reacţiile faţă de
cealaltă persoană (iar în timpul unei relaţii de durată, reacţiile reciproce obişnuite ale celor două persoane
de-a lungul timpului) ajung să definească şi să modeleze semnificaţiile relaţionale ale interacţiunilor şi
actelor sociale (Harris şi Sadeghi, 1987; Masheter şi Harris, 1986).
O acţiune adaugă mereu o anumită doză de ambiguitate relaţională, rămînînd incomplet definită pînă cînd
actorul află modul în care partenerul reacţionează (sau pînă la negarea unei posibilităţi, după cum am
precizat în Capitolul 2). Astfel, jocul nu este atît de serios deoarece - şi atunci cînd - cele două persoane
consideră zeflemeaua jucăuşă a fiecăruia ca atare, şi nu ca un atac serios sau maliţios la persoană.
Dacă distingem procesele sociale de interpretare a semnificaţiei în modul serial descris în Capitolul 4,
atunci aceste puncte devin importante din acelaşi motiv. Atît similitudinea, cît şi semnificaţia sînt create
deopotrivă din acţiunile individuale sau recunoaşterile personale ale indivizilor în prelucrarea privată de
informaţie şi din acţiunile sociale şi acceptările sociale de parteneri, în cadrul reacţiilor lor
comportamentale deschise unul faţă de celălalt, în mod normal, ne-am aştepta ca unele cunoştinţe
referitoare la gradul de adecvare a diferitelor forme de reacţii interactive să se bazeze preponderent pe
experienţa şi interpretarea reciprocă anterioară a partenerilor, la fel cum interpretarea comportamentului
celuilalt este influenţată de experienţa persoanei în privinţa relaţiei (Ickes, 1993). Astfel, cu cît cineva îl
înţelege mai bine pe celălalt, cu atît poate afla mai multe cu privire la intelectul persoanei şi la gama de
acţiuni sociale pe care acea persoană le consideră acceptabile. Pe rînd, fiecare îşi poate modifica stilul de
comportament pentru a putea reacţiona adecvat faţă de celălalt, în cadrul interacţiunilor extinse ale unei
relaţii (vezi Capitolul 3). De exemplu, o parte din semnalele de atenţionare cu privire la gamele adecvate de
comportament se produc în timpul unei conversaţii şi pe măsură ce stările şi sentimentele partenerilor sînt
afectate de interacţiune. Adecvarea nu poate fi definită în totalitate prin lucrurile care pot fi spuse despre
parteneri înaintea desfăşurării conversaţiei.