Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

similitudinii, discutate anterior. Realizînd acest lucru, trecem la nivelul imediat superior al analizei, unde
nu urmărim nici „similitudinea obiectivă", nici credinţele unei persoane despre similitudine, ci credinţele
unei persoane despre structurile mentale ale celeilalte, în termenii utilizaţi de Laing, Philipson şi Lee
(1966), în acest moment nu avem de-a face cu perspective directe, ci cu metaperspective: „perspective
asupra perspectivelor" sau opiniile lui A despre ceea ce B gîndeşte sau ştie. Lucrarea lui Ickes (Ickes,
Robertson, Tooke, şi Teng, 1986) asupra preciziei emfatice este importantă pentru analiza noastră. Ickes a
explorat capacităţile partenerilor de a se „citi" reciproc în interacţiunile sociale. Din punctul de vedere al
perspectivei de faţă, această capacitate este o componentă importantă a interpretării de semnificaţii, care
reprezintă puntea de legătură dintre factorii exteriori şi cei adînc interiorizaţi ai relaţiei.
Similitudinea, semnificaţia şi acţiunea socială
Din majoritatea discuţiilor asupra similitudinii presupuse şi percepţiei interpersonale (care este rareori
mfe/personală; mai curînd, este vorba de percepţia „asupra persoanelor" ; Ickes şi Gonzales) se omite
considerarea lucrurilor pe care oamenii le fac în legătură cu acestea. Acest capitol a subliniat faptul că
utilizarea discuţiei este o sursă majoră, dar nu unica, de informaţie care exprimă recunoaşterea relaţiei
dintre două intelecte. Am pus accentul pe discuţie deoarece presupun, în mod explicit, că astfel de recunoaşteri
în sine au consecinţe sociale asupra relaţiilor interpersonale tocmai din cauză că oamenii vorbesc
despre ele. în aceeaşi manieră, Acitelli (1988, 1993) a introdus termenul de conştiinţa relaţiei pentru a
defini „gîndirea unei persoane cu privire la modelele de interacţiune, comparaţiile sau contrastele dintre el
sau ea şi celălalt partener din relaţie" (Acitelli, 1993, p. 151), ea
DOUĂ INTELECTE ÎN ACELAŞI CONTEXT SOCIAL
133
concentrîndu-se puternic asupra rolului discuţiei despre relaţii, ca fiind o manifestare comportamentală a
acestei conştiinţe (Acitelli, 1988). Lucrarea lui Acitelli cu privire la discuţie reprezintă un pas important în
direcţia concentrării asupra elementelor pe care eu le-am numit interioare. Astfel, ea a deschis drumul în
ceea ce priveşte un element crucial al unui proces social ignorat anterior, oferind deci posibilitatea realizării
unei legături dintre gîndurile unui intelect despre o relaţie şi rezultatele relaţionale obţinute prin acţiunea
socială de comunicare. Lucrarea lui Acitelli s-a concentrat, pînă acum, asupra discuţiei despre relaţie, spre
deosebire de discuţia din cadrul contextului unei relaţii, după cum am realizat argumentaţia pînă în acest
punct (vezi şi Ickes et al., 1988). Cu toate acestea, lucrarea ei se îndreaptă şi spre explorarea identităţilor
individuale ale celor doi parteneri relaţionali, aşa cum sînt reflectate într-o astfel de conştiinţă şi indicate în
discuţia relaţională. Propunerile de faţă sînt construite pe această bază şi presupun că o astfel de lucrare
oferă puntea de legătură între analiza individuală şi analiza diadică. Discuţia despre similitudine este locul
în care similitudinea se desprinde de starea de obiect perceptual individual şi devine o acţiune socială şi
relaţională, bazată pe reciprocitate şi interacţiune construită în comun.
Rezumat şi concluzii
Acest capitol a prezentat cinci moduri diferite în care similitudinea şi similitudinea presupusă influenţează
relaţiile: (1) Similitudinea produce „consubstanţialitatea" persuasivă, despre care a scris Burke (vezi
Capitolul 3), ajutîndu-i, de asemenea, pe parteneri să se familiarizeze unul cu altul. (2) Similitudinea dintre
propriul sistem şi un altul, în oricare privinţă, oferă o înţelegere punctuală de bază a celeilalte persoane. (3)
Similitudinea la un anumit nivel oferă un motiv pentru deducţie şi extindere la alte niveluri ale organizării
cognitive ale celeilalte persoane, extinzînd, astfel, propria capacitate de a interpreta sistemul de semnificaţii
al celeilalte persoane. (4) Similitudinea oferă o validare implicită pentru propriul mod de gîndire. (5)
Similitudinea iniţiază procesul social de discurs şi comparare care conduce la interdependenţă, intimitate
sau apropiere în relaţii.
Similitudinea psihologică se bazează pe interpretarea şi analiza comună a unei game de evenimente, şi nu
numai pe sprijinul comun al valorilor individuale specifice sau pe deţinerea de experienţe „similare". Ea
r
implică nu numai o similitudine a judecăţilor particulare asupra unor probleme specifice, ci o
134 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GIND1, A SIMŢI. A INTERACŢIONA
organizare similară a diferitelor elemente ale semnificaţiei. Indivizii pot fi similari în anumite domenii
psihologice, fără a fi şi în altele. Secretul (atît pentru actorii sociali comportamentali, cît şi pentru
cercetători) este de a identifica nu numai modurile specifice, ci şi cele general valabile în care două