Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

cadrul vieţii normale, în faţa unei dileme. Un exemplu specific de similitudine a unor anumite experienţe =
evenimente oferă un ghid sigur pentru înţelegerea altei persoane numai atunci cînd este contextualizat în
cadrul altor informaţii cu privire la sistemul de semnificaţii în care este încadrat (de exemplu, informaţii cu
privire la alte concepte asociate, la comportamentul anterior sau informaţii despre „motive"). De exemplu,
chiar şi linguşitorii pot părea similari cu o anumită persoană-ţintă la început, dar ei nu sînt neapărat similari
cu adevărat. De aceea, în viaţa reală, un ascultător trebuie cîteodată să facă apel la întreg arsenalul de
tehnici ale unui detectiv pentru a intui structura de semnificaţii care stă la baza celor afirmate de vorbitor. O
astfel de muncă de detectiv, abilităţile la care diferă de la un individ la altul şi aşa mai departe sînt adesea
ignorate în cercetarea efectelor similitudinii, deşi presupunerile, în general, au fost studiate de Hewes şi
Planalp (1982). Cu toate acestea, partenerii fac eforturi să parcurgă acest drum anevoios deoarece, o dată
stabilită în circumstanţe corecte, similitudinea psihologică oferă o validare a propriei viziuni asupra lumii
(Byrne, 1971; Monsour, 1994).
Similitudinea ca percepţie constructivă
Trebuie să remarcăm, de asemenea, faptul că, în realizarea de judecăţi sau interpretări asupra similitudinii
dintre sine şi celălalt, indivizii pot să realizeze acest lucru cu un anumit grad de inventivitate. De exemplu,
oamenii îşi pot construi viziuni total nepotrivite despre rolurile, intenţiile şi comportamentul altora şi pot
acţiona în cadrul interacţiunilor sociale pe baza acelor reprezentări greşite. După cum au arătat Duck et al.
(1994), persoanele singure îşi construiesc scheme cognitive pentru interacţiune, care, într-un fel, reprezintă
greşit realităţile interacţiunii, cel puţin după părerea altor observatori, în acelaşi fel, un individ ar putea
aprecia eronat similitudinea dintre sine şi celălalt, acţionînd totodată în baza acestei aprecieri. Cu toate
acestea, punctele importante sînt: (1) oricît de „corecte" sau „incorecte" ar fi judecăţile unei persoane, ele
sînt totuşi cele utilizate ca bază pentru acţiunile sociale; şi (2) astfel de presupuneri încurajează interesul
pentru continuarea relaţiei cu cealaltă persoană, cu scopul 122 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A
SIMŢI, A INTERACŢIONA
de a diversifica şi contextualiza cunoaşterea ei. Astfel, eu ofer o reinterpretare a efectelor similitudinii
percepute (Levinger şi Breedlove, 1966) şi a efectului de fals consens (Ross, 1977) atunci cînd se aplică
relaţiilor în care unul presupune că celălalt este mai asemănător cu sine decît se întîmplă în realitate.
Efectul de fals consens este explicat, de obicei, ca fiind o încercare a sinelui de a se asigura de veridicitatea
propriilor opinii (McFarland şi Miller, 1990). Eu ofer o explicaţie diferită, şi anume că este util din punct de
vedere social ca oamenii să pornească presupuneri temporare de „identificare" şi „consubstanţialitate"
(Capitolul 3) deoarece acestea susţin explorările conversaţionale şi astfel dobîndesc forţă socială.
Din aceeaşi cauză, diferenţele în recunoaşterea similitudinii psihologice ar putea avea o altfel de forţă
socială: dacă, de exemplu, o persoană recunoaşte similitudinea, iar alta nu, atunci ele se situează la niveluri
diferite de înţelegere reciprocă şi acea diferenţă le afectează în mod inegal. Dacă ambele persoane simt că
(di)similitudinea există, dar una dintre ele interpretează semnificaţia acesteia pentru apropierea sau viitorul
relaţiei diferit de cealaltă, atunci acest lucru afectează, din nou, relaţia din punct de vedere social. De
exemplu, dacă una dintre persoane realizează că cealaltă nu tratează relaţia cu egală seriozitate există trei
rezultate sociale posibile: (1) ruperea relaţiei, aceasta fiind considerată o pierdere de timp, (2) încercarea de
a convinge cealaltă persoană să privească relaţia la fel de serios ca prima, (3) cedarea şi transformarea
relaţiei într-una mai puţin serioasă. De fapt, mai există şi o a patra posibilitate. Dacă o persoană
conştientizează deodată, în urma unui anumit cuvînt sau comportament, că celălalt priveşte, într-adevăr,
relaţia ca fiind la fel de importantă, rezultatul social va fi o afirmaţie definitorie pentru relaţie sau o
declaraţie puternică de asumare a responsabilităţii în privinţa relaţiei.
Astfel, existenţa „similitudinii" dintre două intelecte, chiar dacă o astfel de similitudine ar fi o stare
permanentă, nu este importantă în sine, ca stare psihologică. Ea este importantă din punct de vedere social
prin consecinţele sale, deoarece oferă partenerilor şansa de a se identifica, a discuta şi a explora relaţia
dintre intelectele lor şi poate, în acelaşi timp, de a dezvolta organizarea relaţiei lor în termenii
comportamentului şi rolurilor lor. „A fi similar" şi „a şti sau a crede că sînt similari" sînt două fenomene
sociale diferite pentru parteneri. Credinţa că un lucru este împărtăşit este un important catalizator pentru
efectele sociale. Cunoaşterea acestui lucru este contextualizată de timp, este accesată în discuţie şi
influenţează forma relaţiei care decurge din ea. {
Astfel, ar trebui să fim atenţi atunci cînd presupunem că similitudinea | este un simplu concept care i-ar
ajuta pe parteneri să-şi înţeleagă reciproc
DOUĂ INTELECTE ÎN ACELAŞI CONTEXT SOCIAL
123