Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Dată fiind discuţia anterioară, este foarte important modul în care similitudinea este evaluată în cercetarea
care încearcă clarificarea rolului său în cadrul relaţionării. La început, acest lucru pare a nu fi deloc o
problemă teoretică, ci doar una metodologică. De fapt, avem de-a face cu o problemă teoretică (Duck,
1977). Dacă cercetătorul crede că similitudinea are un anumit efect, indiferent dacă cele două persoane
percep şi sînt conştiente de acest lucru, atunci metoda utilizată pentru evaluarea similitudinii „inaccesibile"
va trebui să fie foarte fină (de exemplu, similitudinea modelelor de reacţie sau a rezultatelor finale la un test
de personalitate, a tendinţelor inconştiente, a structurii personalităţii măsurate prin metode statistice
complexe sau printr-un model computerizat). Dacă, de cealaltă parte, cercetătorul crede că similitudinea
punct cu punct în ceea ce priveşte anumite probleme specifice este lucrul care va conta, probabil, cel mai
mult în desfăşurarea relaţiilor de zi cu zi, atunci metoda cea mai potrivită este compararea răspunsurilor la
întrebări specifice sau utilizarea testelor specifice pentru anumite atitudini. Există o diferenţă socială
subtilă, dar importantă, în „teoriuţe" (Capitolul 1), dintre o măsurare a similitudinii care ar putea la fel de
bine să fie folosită de subiecţi în viaţa de zi cu zi (de exemplu, o estimare globală a posibilităţii ca persoana
A să fie la fel de introvertită ca persoana B) şi o măsurare care este prea complexă pentru a fi accesibilă în
viaţa de zi cu zi (de exemplu, o măsurare bazată pe un set specific de întrebări care sînt utilizate pentru a
crea 18 dimensiuni ale personalităţii, care sînt apoi prelucrate printr-o procedură statistică într-o
diferenţiere a scorurilor totale; Hogan şi Mankin, 1970). Capitolul de faţă recomandă referirea la o
reprezentare implicită a măsurării proceselor sociale de „interpretare a semnificaţiei", ori de cîte ori
observatorii decid asupra contribuţiei acelei măsurări pentru înţelegerea de către noi a similitudinii în
relaţii.
„Similitudinea" sau „disimilitudinea" nu reprezintă un fel de entitate abstractă care pluteşte eteric prin
interacţiunile sociale, ci un proces inter-personal real. O dată ce o privim în acest mod, (di)similitudinea
capătă importanţă nu în sine, ci numai şi mai ales atunci cînd partenerii presupun, realizează sau stabilesc
faptul că ea există între ei doi. în primul rînd, o dată percepută, (di)similitudinea poate fi discutată între cei
doi ca un subiect în 120 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
sine - iar acest lucru îi adaugă un alt nivel de semnificaţie, desprins din experienţa împărtăşirii, a discutării
punctelor de apropiere sau de distanţare. Din această cauză, este mai probabil ca forţa psihologică a
„similitudinii" să apară din recunoaşterea ideii de împărtăşire mai degrabă decît din existenţa sa „pură"
nerecunoscută într-un anumit moment al măsurării. De aceea, trebuie să ne concentrăm nu numai asupra
modului în care oamenii folosesc similitudinea pentru a deduce semnificaţii, ci şi asupra motivului pentru
care ei discută despre acest lucru sau îl descoperă în discuţii de-a lungul timpului şi, pornind de aici,
interpretează mai departe semnificaţiile. Altfel spus, trebuie să explorăm modul în care similitudinea este
(1) un fundament pentru relaţii şi totodată (2) înfăptuită şi construită de oameni în timpul unei relaţii, pe
măsură ce încearcă să se înţeleagă reciproc.
Un mod în care funcţionează: similitudinea ca instrument retoric
în urmă cu circa 2 000 de ani, oratorul roman Marcus Tullius Cicero afirma că similitudinea este unul
dintre marele „loci" sau „locuri" de discuţie, pe baza căruia se pot construi pledoarii pentru a-i convinge pe
alţii. Similitudinea dintre lucruri sau concepte este, în sine, convingătoare: existenţa similitudinii ne
convinge să tratăm un lucru la fel ca pe un altul pe care îl privim ca fiind similar cu primul. Cicero afirma
că similitudinea funcţionează prin „metode naturale intrinsece". Prin intrinsec, el voia să spună că
similitudinea este un instrument convingător inerent materialului în sine (deosebit, de exemplu, de o
mărturie depusă de o autoritate din afară). Similitudinea sugerează unui intelect atent un mod facil de a
sesiza un al doilea set de circumstanţe prin intermediul unei înţelegeri de bază. Similitudinea, ca şi
metafora, îi împinge pe ascultători spre acele aspecte ale celor două cazuri care nu sînt neapărat identice,
dar care pot fi văzute ca aflate într-o anumită relaţie evocatoare şi utilă. Dacă oratorul îşi îndeplineşte bine
sarcina, atunci audienţa va fi influenţată, în mod inexorabil, de cadrele de referinţă asigurate de vorbitor.
în acelaşi mod, şi similitudinea dintre două intelecte este convingătoare. Similitudinea reprezintă una dintre
căile cele mai directe spre comunicarea între două persoane, dar, în acelaşi timp, le stimulează deducţiile şi
extinderile (similitudine presupusă), oferindu-le o bază pentru discursurile lor. O similitudine între două
persoane sugerează imediat - dar numai sugerează - un sistem
DOUĂ INTELECTE ÎN ACELAŞI CONTEXT SOCIAL
121
extins şi organizat de alte similitudini pe care cele două persoane ar putea să le exploreze în mod util în
conversaţiile viitoare, în cadrul activităţii nesfîrşite de relaţionare.
Cu toate acestea, persuasiunea iniţial captivantă a similitudinii este, după caz, numai incipient-sugestivă.
Fiecare exemplu de similitudine cognitivă invită la o explorare mai amplă, punîndu-i totodată pe oameni, în