Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

mereu fraţi siamezi din punct de vedere cognitiv, ne lăsăm prinşi de fiecare dată în aceeaşi capcană. Am
mers prea departe cu generalizarea pe baza unui singur exemplu (sau a cîtorva exemple) de similitudine.
De ce să ne preocupăm de aceste distincţii ? în viaţa reală, distincţiile de mai sus sînt importante din
punct de vedere social. Similitudinea într-un domeniu nu implică în mod necesar similitudine în alte
domenii şi oricine ştie acest adevăr, deşi în aparenţă toţi speră altceva. Mulţi parteneri plini de speranţă
descoperă pînă la urmă, spre disperarea şi dezamăgirea lor, pe măsură ce îşi dezvoltă relaţia de-a lungul
timpului, că anumite afinităţi psihologice descoperite în primele conversaţii dispar (Sunnafrank, 1991,
1992). în egală măsură, astfel de similitudini curente nu pot fi generalizate la similitudini mai largi de
semnificaţii, care sînt relevante pentru abordarea relaţiei, deşi primele ar putea fi suficiente (Duck şi
Allison, 1978).
I
116 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
Desigur că este posibil ca o persoană să lanseze afirmaţii care să sugereze asemănarea sau diferenţierea faţă
de un ascultător într-un domeniu, dar nu în toate. Este, de asemenea, posibil ca un ascultător să deducă
dintr-o afirmaţie similitudinea, deşi ea nu a fost afirmată în mod direct. Acest proces deductiv este, de
multe ori, trecut cu vederea în lucrările tradiţionale despre similitudine din psihologia socială şi studiul
comunicării (Duck şi Barnes, 1992), în care persoanele sînt prezentate, în mod tipic, prin afirmaţii lipsite de
ambiguitate despre scalele atitudinilor sau profilurile personalităţii. Cu toate acestea, în viaţa reală, subiecţii
(a) ar putea să nu sesizeze aceleaşi tipuri de similitudini ca acelea care le sînt prezentate selectiv în
experimente; (b) ar putea să nu atribuie similitudinilor aceleaşi semnificaţii ca acelea la care se aşteaptă
cercetătorii; şi, astfel, (c) ar putea trece în mod idiosincrasie dincolo de aceste similitudini în formarea
impresiilor şi reacţiilor (Aronson şi Worchel, 1966). Cercetări mai vechi şi mai moderne arată că indivizii
insistă într-adevăr în autodepăşire şi în perceperea sau presupunerea similitudinii între ei atunci cînd
observatorul obiectiv pur şi simplu nu o poate vedea (de exemplu, Acitelli etal., 1993; Crohan, 1992;
Levinger şi Breedlove, 1966; Sillars, 1985).
O observaţie subtilă şi interesantă este că existenţa unui singur exemplu de similitudine exterior unei relaţii
sugerează cu uşurinţă, unei persoane cu spirit de observaţie, creşterea probabilităţii existenţei altor elemente
comune, interne relaţiei. Similitudinea duce la extinderi promiscue. Oamenii observă o similitudine
psihologică specifică şi, de aici, este foarte probabil să facă tot felul de presupuneri pline de speranţă,
privind faptul că aceasta va duce la o relaţie bună (Monsour, 1994). Agenţiile matrimoniale profită de pe
urma acestei speranţe umane nechibzuite şi, pînă la urmă, acea speranţă este tocmai presupunerea
fundamentală din spatele credinţei că „reacţiile chimice" dintre două persoane (este vorba despre
combinaţia potrivită de similitudini şi caracteristici ale personalităţii) reprezintă baza pentru o bună relaţie -
ca şi cum comportamentul de după prima combinare a „substanţelor chimice" nu ar avea nici un efect
(Duck şi Sants, 1983). Persoanele care publică anunţuri matrimoniale se folosesc, de asemenea, de această
tendinţă prezumtivă şi utilizează cuvinte sugestive precum „suplu", „plăcut" sau „amator de teatru şi
muzică", nu numai cu funcţie descriptivă, ci şi sub formă de idei pentru a proiecta anumite imagini în
intelectele cititorilor („extindere", iarăşi!) şi pentru a ajunge astfel la nişte relaţii satisfăcătoare. Cartea de
faţă a arătat deja că un astfel de salt înainte este un proces natural de extindere care conferă descoperirii
iniţiale sau presupunerii similitudinii cîte ceva din forţa sa socială.
DOUĂ INTELECTE ÎN ACELAŞI CONTEXT SOCIAL
117
Plurivalenta sistemelor de semnificaţii
Kelly (1955, 1969b, 1970) a sugerat faptul că similitudinea semnificaţiilor este singura care contează în
definirea similitudinii psihologice, şi nu similitudinea credinţelor, atitudinilor şi aşa mai departe. Kelly
(1970, p. 20), revenind asupra afirmaţiei anterioare din cartea sa din 1955, a exprimat acest lucru astfel: „în
măsura în care o persoană utilizează o interpretare a unei experienţe, care este similară celei folosite de o
altă persoană, procesele sale sînt similare din punct de vedere psihologic cu cele ale primei persoane [în
ceea ce priveşte experienţa respectivă]". Similitudinea psihologică nu depinde numai de faptul că doi
oameni se comportă similar, spun aceleaşi cuvinte sau trăiesc aceleaşi experienţe, aici, cu sensul experienţă