Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Deşi recunoaşterea celuilalt ca membru al unei anumite clase sau al unui anumit grup (de exemplu, un
victorian) poate fi folositoare, nu este aproape niciodată adevărat că membrii unei anumite clase de indivizi
acţionează exact în acelaşi mod sau că au caracteristici identice, sau, mai ales, că toate popoarele acţionează
invariabil de-a lungul timpului sau al contextelor. De exemplu, nu toţi victorienii erau la fel. Nici chiar toţi
englezii din perioada domniei Regelui Edward al Vll-lea nu erau la fel (deşi erau diferiţi de victorieni). în
ziua dinaintea morţii Reginei Victoria, nu toţi oamenii erau reţinuţi, conservatori, pudici şi severi, şi nu toţi
aveau huse speciale pentru acoperirea pianului, pentru ca nu cumva imaginea picioarelor de lemn să
funcţioneze ca metaforă pentru alte picioare goale şi să producă, astfel, supraexcitare. Iar în ziua în care
Regele Edward al Vll-lea a venit la tron, nu s-au transformat toţi brusc într-un grup vesel şi exuberant de
indivizi relaxaţi, plimbîndu-se prin parcuri în după-amiezele de duminică şi simţindu-se minunat, după cum
ne sugerează stereotipurile.
A recunoaşte unei persoane calitatea de membru al unei anumite clase sau grup înseamnă a cunoaşte numai
o mică parte dintre calităţile ei, deşi receptorii deseori nu se reţin şi acţionează, de multe ori, ca şi cum ar
deţine cunoştinţe personalizate, şi nu generale (Billig, 1976). Oricum, în primele zile ale unei relaţii, noi nu
ştim detalii importante şi specifice, care să caracterizeze persoana în mod individual. Deşi apartenenţa la o
clasă oferă anumite indicii contextuale despre o persoană, rareori se întîmplă ca ea să ofere - cel puţin la
început -importante dovezi specifice şi personale, care să constituie baza unei relaţii interpersonale. întradevăr,
este la fel de adevărat că, deşi latura majoritară a comportamentului unei persoane îi este
caracteristică, de-a lungul timpului pot fi observate multe exemple de inconsecvenţă - momente de
originalitate, ocazii surprinzătoare, apariţii ale unor schimbări sau diferenţe. Astfel, actorii sociali au sarcini
mari în ceea ce priveşte diferenţierea experienţelor, prietenilor şi persoanelor cunoscute lor. O iniţiativă
majoră în privinţa întîlnirii unui alt intelect individual este de a-i descoperi limitele şi variabilitatea şi de a
94 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACTIONA
diferenţia acel intelect particular de altele pe care persoana le-a întîlnit (precum şi de cel propriu).
Cercetarea relaţiilor interpersonale nu a reuşit, pînă acum, să garanteze o astfel de diferenţiere a
partenerilor, deoarece ne-am concentrat pe problema, la fel de importantă, a găsirii modurilor comune de
reacţie şi răspuns faţă de alţii (cum ar fi efectele generale ale atracţiei sau modurile tipice în care se
dezvoltă prieteniile). Cunoaşterea altora în viaţa reală însă este o chestiune personală şi contextualizată, dar
şi comună şi umană - la fel ca găsirea valorii exacte a unui dolar sau a unui sărut într-o anumită ocazie.
Pentru a reformula observaţia cu privire la stereotipuri prezentată mai sus în termenii lui Burke, cu cît
cineva ştie mai puţin despre o anumită persoană ca individ, cu atît este mai puţin probabil ca acea persoană
să deţină explicaţii „agent" bine individualizate pentru comportamentul celei de-a doua persoane, explicaţii
care ar putea identifica variabilităţile şi centrele stilistice (adică este cu atît mai puţin probabil ca acea
persoană să poată explica comportamentul celei de-a doua persoane prin prisma caracteristicilor particulare
ale reacţiilor persoanei la situaţii specifice). Dacă nu cunoşti indivizii ca indivizi, comportamentul lor poate
fi rareori explicat corect prin analize individuale; în aceeaşi măsură nu poate fi explicat modul în care
„scena'Vsituaţia poate afecta comportamentul individului, în acest caz, trebuie să ne concentrăm, în schimb,
pe explicaţiile generale agent/persoană, după cum ne sugerează teoriile personalităţii implicite. Un exemplu
clasic este eroarea fundamentală de atribuire (Ross, 1977), care arată că observatorii tind să generalizeze cu
privire la caracterul actorului pe baza unui singur exemplu de comportament; cu alte cuvinte, „Am văzut ce
ai făcut şi presupun că toate celelalte acţiuni ale tale vor fi similare sau în concordanţă cu aceasta". Ca un
alt exemplu, este mai probabil ca cineva să folosească descrieri stereotip ale agenţilor pe care nu îi cunoaşte
bine (de exemplu, să afirme că „Toţi indivizii din această clasă sau grup acţionează în acest mod. De aceea
ei sînt aşa" sau „în acea scenă/situaţie majoritatea ar acţiona aşa"). Se pot folosi explicaţii de agent net
diferenţiate atunci cînd cineva cunoaşte persoana mai bine şi deţine, astfel, un volum mai mare de
cunoştinţe despre modul în care persoana s-a comportat în situaţii (scene) anterioare comparabile (Dixson
şi Duck, 1993).
Termenii cvintetului lui Burke nu sînt universal valabili şi nu se aplică tuturor în egală măsură, nici măcar
aceleiaşi persoane în diferite momente ale relaţiei - o reafirmare a efectelor timpului ca un context pentru
comportamentul şi explicaţia relaţionale. Cercetătorii au greşit cîteodată - ca şi partenerii relaţionali -
presupunînd că acelaşi proces poate fi folosit pentru a înţelege pe
ÎNTÎLNIREA CU CELĂLALT
95
cineva în orice moment de timp, indiferent de trecerea timpului şi de influenţa sa asupra interpretării
evenimentelor.