Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

care este dirijat de agent, începem să gîndim prin prisma caracteristicilor personale şi, apoi, a actelor
potrivite pentru acele caracteristici personale. De exemplu, o persoană ar putea să o acuze pe alta prin
intermediul unei definiţii a agentului, cum se întîmplă în afirmaţia: „prietenii nu se poartă aşa, deci tu nu
eşti cu adevărat prietenul meu". Un astfel de vorbitor ar putea folosi, apoi, această afirmaţie ca bază pentru
interpretarea adevăratei lipse de responsabilitate pentru relaţie a celeilalte persoane, declarînd relaţia
compromisă şi, astfel, încheind-o.
Acelaşi tip de principiu operează şi în cazul raportului scenă-act. Scena este pregătită pentru anumite tipuri
de acte, prin cadrul selectat iniţial. De exemplu, prin definirea situaţiilor ca fiind urgente (scenă),
politicienii justifică luarea de măsuri neobişnuite (acte). Familiara lamentare că „la vremuri grele trebuie
luate măsuri grele" reprezintă un raport scenă-act, care ne conduce în mod natural de la primul termen
(scenă [grea]) să ne aşteptăm la anumite tipuri de consecinţe (acte [grele]) mai mult sau mai puţin
inevitabile. Noi nu gîndim că „Acestea sînt vremuri grele, deci haideţi să ignorăm implicaţiile acestei
caracteristici a vremurilor" sau „acestea sînt vremuri grele, dar haideţi să nu ne gîndim la asta acum".
Importanta analiză a lui Burke se referă la faptul că alegerea termenilor în care ne gîndim la un anumit
subiect este o decizie luată de vorbitor într-un anumit context retoric. Această decizie atrage după sine alte
presupuneri şi terminologii care conduc vorbitorul şi audienţa în anumite direcţii, la fel cum fac metaforele.
De fapt, această implicaţie este, în linii mari, ceea ce Burke a numit „atitudine" sau acţiune incipientă.
Alegerea termenilor duce direct la încadrarea restului gîndirii noastre asupra problemei, persoanei sau
comportamentului cu 92 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
relevanţă. Astfel, percepţia şi interpretarea comportamentului relaţional sînt influenţate parţial de
raporturile scenă-act sau agent-act, care sînt alese de receptor pentru gîndirea asupra problemei, persoanei
sau relaţiei. Pentru Burke, nu numai structura „lumii reale", ci mai ales structura limbajului ne influenţează
modul de gîndire, o dată ce vorbitorul alege un cadru de gîndire. Pentru el, chiar şi percepţia de către noi a
cauzei şi efectului este dirijată de structura limbajului şi de intelect, şi nu de relaţiile intrinsece lumii reale.
Un exemplu pentru o astfel de încadrare este oferit de articolul lui Surra (1987), în care indivizii care şi-au
autodefinit relaţiile ca fiind „apropiate şi personale" (o scenă) au descoperit că relaţia lor era condusă de
forţe diadice de apropiere şi personale (agenţi), şi nu de forţe situaţionale. într-un fel, acest rezultat este o
circularitate, despre care Burke ar afirma că este încadrată de limbaj şi că nu aduce informaţii despre nimic
altceva; o dată ce indivizii decid să-şi descrie relaţia ca fiind apropiată şi personală, atunci ar fi ridicol şi
nepotrivit ca ei să-şi explice circumstanţele altfel decît în termeni relaţionali diadici, de apropiere şi
personali.
Discuţia de mai sus ne conduce astfel într-un punct în care vedem „cauzele" personale ca fiind parţial
deducţii bazate pe limbaj. Dar, în relaţii, o descriere a cauzelor interpersonale necesită acordul ambilor
parteneri la acelaşi nivel. Astfel, noţiunea lui Burke de consubstanţialitate este foarte importantă - dar ea ne
cere să regîndim procesele relaţionale prin prisma interacţiunii asupra cauzelor şi interpretării acordului
asupra lor. Cum îşi formează indivizii impresiile că sînt de acord asupra cauzelor sau că se înţeleg reciproc
?
Gruparea deducţiilor şi stabilirea cadrelor
Orice încercare de a explica gîndurile şi comportamentele altora începe din afară şi se realizează prin
intermediul categoriilor sau motivaţiilor generale. Astfel de încercări iniţiale de a înţelege vor fi modelate
de faptul că noi gîndim prin limbaj, iar limbajul nostru conţine deducţii, scene şi cadre, la fel ca metaforele.
Forma lingvistică şi contextul social operează conjugat, pentru a circumscrie şi extinde gîndirea noastră
asupra altor intelecte.
O astfel de observaţie reprezintă în esenţă un nou mod de a reflecta asupra problemelor enunţate în
Capitolele l şi 2, cu privire la viziunea observatorilor şi la modurile în care aceste puncte de plecare
„fixează" interpretările observatorilor cu privire la evenimentele ulterioare, în Capitolul l, am formulat
această observaţie în legătură cu modurile în care metaforele despre relaţii ne influenţează negativ gîndirea;
în Capitolul 2, am plasat aceeaşi idee de bază
ÎNTÎLNIREA CU CELĂLALT
93
în contextul opţiunilor zilnice ale individului. Aici reiau aceeaşi idee din perspectiva naturii limbajului, a
utilizării lui în conversaţiile zilnice, precum şi a faptului că, în procesul de cunoaştere a unei alte persoane,
trecem de la categorii largi la interpretări fine cu privire la sistemul de semnificaţii personale ale celuilalt,
în toate aceste cazuri, este vorba despre acelaşi proces psihologic, care depinde de uşurinţa cu care
receptorii clasifică grupurile de evenimente şi „trec mai departe" de individualitatea acestor evenimente, fie
prin aplicarea unui stereotip de grup, fie prin presupunerea similitudinii dintre sine şi celălalt.