Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Argumentaţia de faţă dobîndeşte consistenţă o dată în plus datorită contribuţiei lui Kenneth Burke,
teoretician al retoricii, critic literar şi de teatru şi observator al vieţii sociale umane. Burke a încercat să
explice temele care apar în mod sistematic în literatură, artă, precum şi de-a lungul întregii vieţi. El a
realizat acest lucru prin intermediul analizei limbajului şi utilizării de simboluri, care, la prima vedere, nu
par a avea multe în comun cu relaţiile sau cu comportamentul indivizilor în relaţii, în realitate, analiza sa
are mai multe în comun cu ambele: dacă se pot descoperi adevăruri generale despre limbaj, care, ca şi
metafora, extind şi circumscriu deopotrivă modurile noastre de înţelegere a relaţiilor sau a celorlalţi, atunci
astfel de adevăruri ar trebui să apară în teoriile noastre asupra relaţiilor. Lucrările lui Burke se referă la
activităţile partenerilor relaţionali, în încercarea lor de a se înţelege reciproc, pentru că noi folosim în mod
tipic limbajul pentru a gîndi, a descrie, a atribui şi a conversa cu ceilalţi. Lucrările lui Burke constituie, de
asemenea, o veritabilă sursă de inspiraţie cercetători, pe măsură ce aceştia încearcă la rîndul lor să
înţeleagă, să caracterizeze, să descrie sau să scrie despre afectul, comportamentul şi cogniţia în relaţii a
subiecţilor (Dixson şi Duck, 1993). Din păcate, lucrările lui Burke, deşi sînt pline de analize remarcabile şi
pătrunzătoare, sînt privite, de obicei, ca fiind la fel de obscure ca şi cele ale lui Mead.
Burke a contribuit cu două teorii principale la realizarea argumentaţiei de faţă: (a) el a arătat că limba
engleză este structurată într-un fel anume care ne determină, în mod tipic, să ne concepem motivaţiile în
moduri specifice şi (b) el a propus ideea că persuasiunea nu operează (după cum a presupus toată lumea, de
la Aristotel încoace) prin faptul că o persoană o obligă pe alta să adopte o opinie diferită asupra unui
subiect decît cea avută anterior. Pentru Burke, persuasiunea are loc atunci cînd o persoană o determină pe
alta să simtă că împreună împărtăşesc o anumită înţelegere a unui anumit lucru 88 RELAŢIILE
INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
sau au abordări substanţial similare în privinţa unui subiect. Pentru Burke persuasiunea este actul de creare a
sentimentului de similitudine substanţială de valori între vorbitor şi ascultător, astfel încît ascultătorul se
identifică cu vorbitorul şi imediat percepe un sentiment de înţelegere - o nouă perspectivă asupra problemei mai
vechi. Prin identificare, cadrul de semnificaţie a unei alte persoane devine transparent, iar persoana devine uşor
de înţeles deoarece ascultătorul găseşte o cale de a încadra gîndirea persoanei în propriile sale moduri de a gîndi.
Burke a folosit, oarecum caracteristic, doi termeni întru cîtva speciali pentru aceste procese : identificare (ca mai
sus) şi consubstanţialitate, cu alte cuvinte conştientizarea faptului că împărtăşeşti puncte comune esenţiale cu o
altă persoană. Cele două procese sînt fundamentale pentru influenţa socială. Ascultaţi discursurile politice şi veţi
auzi în acelaşi moment cum vorbitorii încearcă să creeze o identitate fundamentală cu audienţa lor: „Noi,
americanii/democraţii/republicanii/conservatorii/membrii comunităţii economice, credem în aceleaşi valori şi de
aceea..." (vorbitorul numeşte în continuare propriile sale valori şi planuri). O astfel de identificare constituie baza
pentru împărtăşirea sau consubstanţialitatea de idealuri şi valori - sau, în termenii pe care i-am folosit pînă acum,
o împărtăşire a sistemelor de semnificaţie prin întrepătrunderea intelectelor. Ceea ce vreau să spun este că o
astfel de persuasiune are efect în discuţia relaţională, ca şi în alte forme de adresare (vezi Capitolul 4), şi este
întotdeauna, în mod inevitabil şi inextricabil, o parte a conversaţiilor zilnice
Retorica motivaţiilor
Burke, la fel ca numeroşi cercetători ai atribuirii de după el, era conştient de faptul că una dintre problemele
centrale ale fiinţelor umane o constituie explicarea comportamentului celorlalţi. Spre deosebire de alţi specialişti
care au căutat motivele în ceilalţi, Burke s-a interesat de modul în care limbajul însuşi îi conduce, în mod
automat, pe receptori să gîndească în termeni motivaţionali despre comportamentul altora - la fel cum metaforele
continuă să ne conducă spre gîndirea asupra fenomenelor într-un mod foarte canalizat. Pentru Burke, cuvintele de
acţiune maschează o implicaţie motivaţională sau intenţională greu de dirijat. Implicarea îi predispune
(„extinde") pe utilizatorii de cuvinte să gîndească mai întîi, în termenii „motivaţiilor" şi apoi să înceapă să caute,
să descopere, să găsească, să descrie şi să aplice astfel de motivaţii. Altfel spus, imediat ce numim ceva, ni se
pare că acel lucru există. Eu simt deci trebuie să am sentimente; eu spun că eşti introvertit, deci această trăsătură
ÎNTÎLNIREA CU CELĂLALT
89
trebuie să se regăsească implicit în tine mai degrabă decît în afirmaţiile mele despre tine. Prin contrast, pentru
Burke, descrierea comportamentului celuilalt în termeni motivaţionali nu este o consecinţă a motivaţiilor sale ca
atare, ci a sistemului nostru lingvistic, în mod surprinzător, George Kelly credea, de asemenea, că majoritatea
descrierilor motivaţionale vine din mentalităţile specifice receptorului, mai degrabă decît să existe în
comportamentul celui în cauză. De exemplu, Kelly (1969a) a observat că:
„Orice persoană încearcă să comunice neliniştea sa în termeni care au sens pentru el, dar nu neapărat în termeni care au
sens pentru alţii sau pentru persoana căreia i se adresează. [...] Acelaşi lucru se petrece cu toţi termenii motivaţionali -
ei îşi pierd valoarea descriptivă atunci cînd cineva devine apropiat cu lucrurile care se întîmplă în lumea altei persoane"
(p. 58).
Gramatica motivaţiilor