Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

şi cea a informaţiei sau a banilor (de exemplu, Foa şi Foa, 1974). Nici o variabilă de schimb nu are o
semnificaţie inerentă şi eternă. Semnificaţiile personale ataşate unei variabile de schimb în context sînt cele
mai importante aspecte de observat. Cercetătorii ar trebui nu numai să sublinieze importanţa semnificaţiilor
personale (Kelley, 1983), ci şi să analizeze semnificaţiile personale în contextul specific fiecărei situaţii.
Fluctuaţiile valorii unei trăsături comune a relaţiei reprezintă o parte integrantă a semnificaţiei simbolice a
acelei trăsături, şi nu o deviaţie de la această semnificaţie, după cum remarcă Mead.
Plasarea unui astfel de accent asupra timpului înseamnă totodată sublinierea, în alte moduri, a experienţelor
actorilor sociali. De exemplu, cînd unii autori (de exemplu, Baxter, 1990; Hinde, 1981; Rawlins, 1992)
menţionează, în lucrările lor, dialectica (sau tensiunile create prin experimentarea simultană a unui lucru,
cum ar fi nevoia de intimitate şi de opusul ei, deschiderea necesară dezvoltării unei relaţii), ei subliniază
deseori faptul că dialectica nu apare pur şi simplu dintr-un vid abstract. Dialectica se bazează esenţialmente
pe praxis în timp - înfăptuirea practică a comportamentului social cu o anumită ocazie. Dialectica
reprezintă dileme practice, şi nu idei disparate care nu au nici o legătură cu realitatea pentru oamenii care
încearcă să le abordeze la un moment dat. Tensiunile dialectice apar în anumite situaţii sau contexte
temporale, şi nu ca experienţe disparate. Similar, termenii dialectici sînt subiectul gîndirii reflexive sau
reformulării experienţei de-a lungul timpului (Baxter, 1990). în fine, o astfel de dialectică creează dileme
practice, dat fiind faptul că oamenii interacţionează în timp. Astfel, dialectica contextualizează la rîndul ei
interpretarea comportamentului.
Plasarea factorilor temporali în relaţii
Contextualizarea în timp devine, de asemenea, importantă pentru relaţii din mai multe puncte de vedere,
dacă analizăm procesul de comprehensiune a altor intelecte.
Rolul cadrului temporal şi al ciclului vieţii în relaţii. Timpul influenţează deciziile relaţionale şi
comportamentul oamenilor în relaţii într-un singur mod, de altfel simplu: deciziile asupra relaţiilor apar
într-un cadru temporal Şi într-un ciclu al vieţii. De exemplu, tinerii din cultura occidentală sînt cei
84 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACTIONA
mai activi î n căutarea unui partener de viaţă între vîrstele de 16 şi 26 de ani f (Bailey, 1988); persoanele angajate
în relaţii heterosexuale serioase se con- \ fruntă cu decizii fundamentale, după o perioadă de 15-18 luni, cu
privire la transformarea sau nu a relaţiei în căsătorie (Levinger, 1979); de obicei, studenţii iau decizii relaţionale
importante cu cîteva săptămîni înainte de sflrşitul semestrului (Hill, Rubin şi Peplau, 1976); oamenii au anumite
aşteptări cu privire la „momentul potrivit" în dezvoltarea unei relaţii, la care se acceptă diferite grade de activitate
sexuală (Christopher şi Cate, 1985). Ca un exemplu diferit, relaţiile conţin deseori o presupunere mediatoare
temporală conform căreia, în relaţiile dezvoltate, partenerii nu se răsplătesc imediat, ci echilibrează lucrurile de-a
lungul întregii vieţi a relaţiei (c/. Mills şi Clark, 1982). Cu atît mai exigente sînt aşteptările părinţilor ca
devotamentul faţă de copiii lor să le fie răsplătit mai tîrziu, pe măsură ce înaintează în vîrstă.
Aceste exemple confirmă, pe scurt, faptul că timpul afectează comportamentul relaţional într-un mod important,
care nu ar trebui nici desconsiderat, nici ignorat, şi nici catalogat de cercetători drept o problemă tehnică de fiabilitate.
Timpul influenţează abordarea reală a relaţiilor prin faptul că permite forţelor culturale şi sociale
(simboluri, credinţe) să afecteze comportamentul individual prin oferirea unui standard de referinţă pentru
comportamentul relaţional. Noţiunea de competenţă în relaţii, de exemplu, presupune deseori implicit noţiunea
de temporizare în reacţie (de exemplu, răspunsul imediat la o întrebare, şi nu după o pauză de 4 minute) sau de
temporizare în comportament relativ la acţiunile partenerului (de exemplu, reacţia imediată la un salut, mai
degrabă decît ignorarea lui sau ascultarea fără întreruperi a discursului unei alte persoane; Spitzberg şi Cupach,
1985).
Rolul variaţiei de comportament în relaţii. O a doua influenţă pe care timpul o exercită asupra relaţiilor se
manifestă în variaţia comportamentului continuu, în Capitolul 2 am analizat o astfel de variabilitate numai prin
prisma implicaţiilor sale asupra modului în care oamenii se confruntă cu lumea înconjurătoare. Voi aprofunda
această discuţie. Imaginaţi-vă acum că variabi-litatea nu caracterizează experienţa de viaţă în anasamblu, ci se
aplică numai în mod specific la experienţa cu privire la comportamentul sau exprimarea partenerului vostru de
relaţie. Partenerii noştri de relaţie sînt schimbători şi întru cîtva inconsecvenţi de-a lungul timpului, ca şi noi. La
fel ca noi, au îndoieli, toane, momente de anxietate şi de înfumurare, regrete, nesiguranţe şi şovăieli. Astfel,
sarcina unei persoane care observă un partener relaţional nu
ÎNTÎLNIREA CU CELĂLALT 85
este numai aceea de a detecta o trăsătură „de încredere" a celuilalt, ci şi de a identifica şi totodată de a interpreta
anumite reacţii contrare aşteptărilor - cu alte cuvinte, de a şti cîte ceva din spectrul şi limitările individuale ale
acelei persoane. Actorul David Niven (1974) a scris cîndva despre Errol Flynn că este o persoană absolut de
încredere: te poţi baza întotdeauna pe faptul că te va dezamăgi! Pentru a putea face o astfel de glumă pe seama
unui prieten, c persoană trebuie să recunoască anumite situaţii comportamentale specifice şi să le interpreteze ca
pe un pattern semnificativ, în concordanţă cu ceea ce am discutat în Capitolul 2.