Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

(de exemplu, Berg şi McQuinn, 1986). Intenţia unor astfel de cercetători este de a trata autodezvăluirea ca
pe o caracteristică diadică sau relaţională; or, „expresivitatea" nu este diadică, iar o astfel de ecuaţie eronată
a autodezvăluirii duce la o falsă reprezentare a contribuţiei ei la intimitatea unei relaţii (Acitelli şi Duck,
1987).
Simpla declaraţie şi expresivitate joacă, se pare, roluri importante în cadrul relaţiei şi al dezvoltării relaţiei
(de exemplu, pentru crearea oportunităţilor de reciprocitate a dezvăluirilor dintre două persoane care
interacţionează sau pentru a-1 încuraja pe cel care face dezvăluirile să se simtă mai relaxat în prezenţa
celeilalte persoane sau în privinţa prezentării informaţiei). Totuşi, acest fapt confirmă prezumţia potrivit
căreia „exprimarea" înseamnă şi „comunicare". De exemplu, reciprocitatea autodezvăluirii nu este neapărat
valoroasă (Fitzpatrick, 1988). Dacă persoana A afirmă „Am o problemă de sănătate", iar persoana B
răspunde „Şi eu", atunci reciprocitatea ar putea să nu fie atît de folositoare în sine. în schimb, utilitatea şi
importanţa unei autodezvăluiri 70
RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
71
reciproce depind de modul în care fiecare ascultător reacţionează şi dacă persoana care răspunde se
lansează, ca reacţie, în prezentarea unui întreg arsenal de simptome dureroase, pustulare şi urît mirositoare
(în acest caz, există diferenţe interesante în ceea ce priveşte reacţiile diferite ale sexelor, iar femeile sînt
predispuse mai degrabă la un „Şi eu", încurajator pentru că este comun; Wood, 1993a, de exemplu).
Mai mulţi autori (de exemplu, Montgomery, 1984) au arătat că un lucru care este intim pentru un vorbitor
poată să nu pară la fel unui ascultător şi astfel poate să nu exercite o influenţă eficientă asupra nevoilor
ascultătorului de a răspunde sau de a dezvolta o relaţie. Oamenii de ştiinţă trebuie mai curînd să-şi îndrepte
atenţia în altă parte, pentru a vedea că percepţia unei afirmaţii ca autodezvăluire intimă, şi nu exprimarea
ca atare, nici conţinutul afirmaţiei în sine, este cea care dă naştere, în ascultător, posibilităţii de a răspunde
cu aceeaşi monedă. Fundalul şi contextul social pentru un anumit comportament (precum autodezvăluirea)
- inclusiv rolul ascultătorului receptiv (Harris şi Sadeghi, 1987) - sînt cel puţin la fel de importante pentru
impactul său social ca şi comportamentul în sine.
Cercetările recente recunosc din ce în ce mai mult faptul că semnificaţia şi impactul autodezvăluirii vin nu
numai din producerea ei ca atare, ci şi din impactul său asupra ascultătorului şi din implicarea acestuia din
urmă (Hendrick, 1987). O astfel de afirmaţie porneşte de la observaţia că autodezvăluirea devine o forţă
relaţională atunci cînd comunicarea dintre doi indivizi se bazează pe utilizarea unor mesaje prin care
conlocutorii dobîndesc certitudinea sau se aşteaptă să fie înţeleşi de către celălalt.
Cum ar putea un vorbitor să ajungă să creadă că un ascultător va înţelege sensul lucrurilor exprimate de el ?
O presupunere îndreptăţită este aceea că un ascultător ar putea înţelege pur şi simplu pentru că membrii
aceleiaşi culturi recunosc simbolurile şi limbajul folosite. Totuşi, nu există nici o garanţie în acest sens. Un
vorbitor poate să-şi ajute ascultătorul prin clarificarea afirmaţiilor sale sau a deciziei luate şi astfel să
excludă alte interpretări. „Mă refer la acestea, nu la acelea; ea indică aici, nu acolo; am vrut să spun asta, nu
cealaltă". Foarte puţine lucruri pot fi afirmate fără a putea fi atacate, negate sau plasate într-un context de
interpretare alternativă sau într-un context mai larg. Astfel de implicaţii şi clarificări prin contrast reprezintă
bagajul, ţesătura internă a semnificaţiilor de care vorbitorii au nevoie pentru a putea exprima lucrurile întrun
mod compatibil cu stilul partenerilor lor de a vedea lumea înconjurătoare.
Vorbirea ca eşantionare a semnificaţiilor
Ambiguitatea limbajului este importantă întrucît subliniază o dată în plus caracterul inadecvat al tratării
exprimării în ansamblu ca o componentă a comunicării. Pentru un vorbitor, unele lucruri au o semnificaţie
particulară; cuvintele, locurile şi sugestiile sînt deseori ambigue pentru un ascultător în contextul unei
relaţii sau pot avea simultan mai multe sensuri, în funcţie de modul în care partenerul decide să le înţeleagă.
De exemplu, „De ce nu mergem împreună pînă la mine să bem o cafea" ar putea însemna strict ceea ce se
declară, ar putea fi o propunere sexuală sau ar putea fi o invitaţie care exprimă interesul pentru oportunităţi
care pot apărea, în faţa unei potenţiale ambiguităţi ascultătorul va trebui să decidă care sînt implicaţiile unei
consimţiri. Viaţa relaţională şi socială este în mare parte la fel de ambiguă, iar sarcina partenerilor
interacţiunii constă în a determina intenţia vorbitorului (Shotter, 1987).
în calitate de etalon al schimburilor reciproce în cadrul vieţii relaţionale, semnificaţiile (ca şi discuţia)
sînt mult mai complexe decît simpla declaraţie de sentimente sau simpla exprimare a gîndurilor. Afirmaţiile
individuale în sine sînt întotdeauna incomplete, în sensul că se revine asupra lor în timpul procesului
continuu de gîndire. De asemenea, nu precizează întotdeauna clar sau în detaliu etalonul prin comparaţie cu
care ele se autodefinesc. Mai mult decît atît, foarte puţini indivizi pot condensa esenţa tuturor cunoştinţelor