Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

tîrziu, ei vor putea deduce cîte ceva din semnificaţia actorului, pe măsură ce analizează mai profund
semnificaţiile personale ale acestuia, în mod natural, în viaţa de zi cu zi, primele dovezi asupra
semnificaţiilor personale ale actorului apar din modurile în care acele semnificaţii sînt exprimate în discuţii
şi în acţiuni.
în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi sînt implicaţi în dezbateri, discuţii, declaraţii şi decizii asupra opiniilor
lor pe o gamă largă de probleme, mai mult sau mai puţin importante. Stilul limbajului lor trădează şi scoate
la lumină poziţiile şi interpretările lor, la fel ca şi conţinutul. Un model simplu de comunicare tratează stilul
ca pe simpla expresie a gîndurilor şi sentimentelor intime. Cu toate acestea, există unele deficienţe serioase
în cadrul acestei abordări, iar noi avem nevoie de o cale mai bună de a privi comunicarea în relaţii, decît ca
fiind o simplă reprezentare a gîndirii preexistente. 68
RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
69
Exprimarea semnificaţiei noastre celorlalţi
Interpretările diferite asupra realităţii reprezintă baza individualităţii, dar ele nu există undeva într-o gaură
neagră, abstractă şi personală. Ele îşi exercită forţa socială de îndată ce oamenii încep să comunice. Prin
comportament, discurs şi simboluri, oamenii îşi declară interpretările lor asupra experienţei, în toate
modalităţile, prin conţinut şi/sau prin stilul discuţiei. Prin discuţie, indivizii nu se limitează la prezentarea
opiniilor lor sau luarea de poziţie oficială în cazul unor probleme controversate, ci şi declară sau „scapă"
interpretările şi analizele lor de evenimente în diverse moduri, verbale şi non-verbale (Goffman, 1959).
Astfel de „scăpări" constituie baza pentru testul realizat de detectorul de minciuni, de exemplu, şi sînt
cunoscute în amănunt de un grup de cercetători în comportamentul non-verbal, patternurile de vorbire,
putere, status, preferinţe, autodezvăluire şi psihologie clinică (Keeley şi Hart, 1994, revizuiesc implicaţiile
acestor domenii asupra relaţiilor), în astfel de cercetări s-a stabilit că, în principiu, comunicarea non-verbală
oferă sugestii despre atitudinile faţă de sine, atitudinile faţă de alţii şi atitudinile faţă de gradul de confort cu
privire la interacţiune în sine, în timp ce unele trăsături minore ale limbajului indică preferinţele, intimitatea
şi statusul (Duck, 1992a). Totuşi, şi în viaţa reală apar astfel de sugestii din abundenţă, prin discursul
normal al vieţii şi relaţiilor.
Comunicarea este mai mult decît expresie
Sugestiile cu privire la mentalitatea unei persoane sînt totuşi evidente, chiar şi atunci cînd urmărim numai
funcţia expresivă a limbajului - „comunicarea la", mai degrabă decît „comunicarea cu". Expresivitatea nu
înseamnă neapărat „comunicare" între doi oameni, ci este ca şi cum doi oameni şi-ar arăta unul altuia
panouri publicitare, care afişează stările interioare, viziunea asupra lumii, atitudinile lor şi aşa mai departe.
O astfel de viziune asupra comunicării nu este atît de simplistă precum pare. într-adevăr, majoritatea celor
care folosesc cuvîntul comunicare nu se gîndesc îndeobşte la nimic altceva decît la această funcţie
expresivă („Ar trebui să-ţi comunici sentimentele"). Unii oameni de ştiinţă, precum Jourard (1971), s-au
concentrat asupra autodezvă-luirii ca fiind deschiderea sinelui către ceilalţi pentru a crea un sine
transparent. Jourard (1971) a considerat o astfel de expresivitate deschisă un semn al
integrităţii mentale. Pentru alţi autori de mai tîrziu, autodezvăluirea a devenit la fel de interactivă ca o
simplă declaraţie a sentimentelor (vezi Hendrick, 1987, pentru comentarii). Aceste moduri monovalente,
declarative în care se operează frecvent autodezvăluirea în cercetare i-au determinat pe critici să privească
procesul de „autodezvăluire" în ansamblu ca fiind nimic altceva decît expresia sentimentelor şi
experienţelor care caracterizează şinele interior al celui care realizează acest proces (Dindia, 1994; Spencer,
1994). Procesul implică multe declaraţii care sînt, de fapt, mai curînd de natură să menţină o conversaţie,
decît să ofere informaţii în sine (Planalp şi Garvin-Doxas, 1994); acestea pot fi folosite şi pentru a controla
conversaţia sau pentru a coordona identitatea (de exemplu, atunci cînd părinţii îşi admonestează copiii şi le
solicită să dezvăluie anumite lucruri despre obiceiurile şi comportamentul lor - Spencer, 1994). V
Descrierea dezvăluirii ca o declaraţie ne conduce în mod natural, chiar neintenţionat, să privim
autodezvăluirea mai degrabă ca pe o caracteristică esenţialmente individuală, decît ca pe una interactivă sau
comunicativă (Duck şi Pittman, în presă). Reprezentarea autodezvăluirii ca o trăsătură de personalitate sau
ca o caracteristică individuală nu constituie o problemă în sine dacă se au în vedere anumite scopuri (de
exemplu, munca clinică sau cultivarea abilităţilor conversaţionale ale persoanelor singure; Jones, Hansson
şi Cutrona, 1984). Cu toate acestea, o astfel de reprezentare a autodezvăluirii devine înşelătoare atunci cînd
specialiştii tratează declaraţiile despre sine ca fiind acelaşi lucru cu autodezvăluirea ca interacţiune sau cînd
o folosesc drept criteriu pentru o „bună comunicare" în relaţii, sau pentru anticiparea intimităţii unei relaţii