Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

perspectiva noilor evenimente. Astfel, ele pot fi exprimate, demonstrate sau manifestate în diferite moduri,
conform circumstanţelor, stărilor de spirit şi situaţiilor (Duck, 1990).
A trăi într-o relaţie înseamnă deci, în acelaşi timp, a trăi cu explicarea sau interpretarea continuă şi
secvenţială într-o lume a posibilităţilor schimbătoare, a nu trăi cu finalităţi şi certitudini neschimbătoare pe
care unii oameni ar prefera să le găsească. Căsătoria nu răspunde o dată pentru totdeauna la întrebarea dacă
partenerii vor rămîne împreună. Existenţa căsătoriei nu este măsura cea mai sigură a responsabilităţii pe
care şi-o asumă cineva cînd scrie că mariajul este „relaţie apropiată" absolută (de exemplu, Kelley, 1983).
62 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
De pildă, eu cunosc o lesbiană şi un homosexual care s-au căsătorit pentru a obţine dreptul de şedere în ţară
pentru femeie. Ei sînt prieteni apropiaţi, dar căsătoria lor nu este una apropiată. Căsătoria, ca orice altă
relaţie, poate fi „apropiată" cînd merge bine, dar nu merge bine tot timpul, în cazul unor relaţii (de
exemplu, căsătoriile dintre muncitori), intimitatea nu este singura şi nici măcar cea mai bună măsură a unei
relaţii satisfăcătoare (Krokoff, Gottman şi Roy, 1988). Nici durata unei prietenii, nici simpla sa existenţă,
raportată de un subiect o dată (sau chiar de trei ori) nu constituie în sine o măsură satisfăcătoare a intimităţii
relaţiei. Reacţia iniţială de respingere puternică faţă de un coleg de serviciu nu înseamnă că nu vei deveni
niciodată mai apropiat de el. Astfel, faptul că doi oameni nu s-au plăcut o dată nu implică faptul că ei nu se
plac în stadiul prezent al relaţiei lor (Wiseman, 1989), deşi acest fapt ar putea asigura un context util pentru
înţelegerea relaţiei lor ca întreg.
Chiar şi în cazul relaţiilor aparent fixe şi bine stabilite, măsurile care încurajează subiecţii să facă aprecieri
ferme şi cu o notă de finalitate asupra stării relaţiei lor pot induce în eroare investigatorii în ceea ce priveşte
considerarea stadiilor relaţiei ca o activitate finalizată. Cu toate acestea, căutarea stabilităţii ar putea fi
echivalată cu fuga după o himeră sau, altfel spus, pierderea din vedere a unui lucru important, şi anume a
faptului că oamenii găsesc variabilitate în experienţă şi, totuşi, deseori ei comprimă şi interpretează acea
experienţă fără a lua în considerare variabilitatea. Deşi partenerii într-o relaţie stabilă îşi exprimă uneori un
puternic ataşament reciproc, ar fi ciudat dacă diferitele experienţe de zi cu zi ale relaţiei nu ar afecta
sentimentele de intimitate şi ataşament, pe termen lung şi scurt deopotrivă.
Deci, în relaţii, ca şi în restul vieţii, indivizii se confruntă cu „originalitatea mereu neprevăzută" a
evenimentelor, după cum a afirmat Shotter (1987, p. 237). întrebarea, atunci, devine: care sînt principiile pe
care oamenii le invocă în luarea deciziilor şi în crearea stabilităţilor subiective asupra relaţiilor şi a
celorlalte lucruri în contextul schimbării neîncetate ?
Luarea deciziilor ca realizare a semnificaţiilor
George Kelly sprijină poziţia pe care o conturez prin observaţia că gîndurile şi comportamentul indivizilor
sînt conduse („canalizate", în termenii pe care îi foloseşte Kelly) de modurile în care ei anticipează
diferitele momente ale curgerii continue a lumii experienţei. Pentru Kelly (1969b), individul face acest
lucru prin încercarea de a caracteriza trecutul în moduri care îl vor ajuta
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
63
să anticipeze viitorul. Kelly a exprimat acest lucru astfel: O persoană anticipează evenimentele prin
interpretarea replicilor lor. Cu alte cuvinte, oamenii încearcă să descopere patternuri (segmente,
fragmente) în trecut şi să presupună că replicile acelor patternuri vor fi recurente în viitor. Rezultatul poate
fi o presupunere calculată asupra posibilelor rezultate sau urmări, sau o evaluare probabilistică.
Această idee nu implică neapărat faptul că acelaşi eveniment chiar se repetă; într-adevăr, o parte a
problemei umanităţii este că ştim că rareori se întîmplă ca evenimentele să se repete în mod fidel. Astfel,
anticiparea de către o persoană a viitorului este o problemă care ţine de găsirea, de către acea persoană, a
unor teme aparent recurente în evenimentele sau experienţele din trecut şi bazarea aşteptărilor pe acele
teme. în mod clar, oamenii pot fi diferiţi în abilităţile şi stilurile de a judeca felul în care un pattern a fost
detectat. Teoria lui Kelly (1969b) includea anumite afirmaţii categorice asupra naturii raţionamentelor
individuale în această problemă, precum şi în ceea ce priveşte interpretarea de către o persoană a modului
de organizare şi utilizare a acestor raţionamente. Deşi abordarea lui Kelly (1955) reprezintă baza pentru o
abordare a psihologiei şi terapiei clinice, intenţia lui a fost să o aplice fiecărui individ, nu numai acelora
cărora detectarea patternului le provoca dificultăţi în relaţiile cu ceilalţi sau în propriile lor moduri de a se
descurca în viaţă. Totodată, această idee nu implică faptul că doi oameni care au luat parte la acelaşi
eveniment sau care au avut aceleaşi experienţe fizice le vor explica sau interpreta în moduri invariabil
identice. Pentru Kelly, doi oameni trăiesc aceeaşi experienţă atunci cînd interpretează lucrurile în acelaşi
mod, indiferent dacă interpretarea se bazează pe „aceleaşi lucruri" care li s-au întîmplat sau nu. Astfel,
teoria lui Kelly referitoare la evenimente şi stimuli era foarte apropiată de cea a lui Mead (1914, în Miller,