Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Billig analizează, de asemenea, unele implicaţii ale faptului că oamenii nu numai că au planuri, dar le
şi realizează. Fie că ne propunem un anumit obiectiv, fie că elaborăm proiecte, rezolvăm lucruri de rutină,
stabilim priorităţile unei zile, ne organizăm viaţa, ne propunem obiective importante („promovarea") sau
mărunte („trebuie spălate vasele"), trebuie să luăm decizii.
58 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMJI, A INTERACŢIONA
Cîntărim alternativele şi luăm o decizie, pe care o putem apoi reconsidera, luăm altă decizie, după care ne
apucăm iar să cîntărim alternativele! Chiar şi o decizie care a fost luată şi înfăptuită poate genera decizii
viitoare. Procesul deliberativ, argumentativ şi contemplativ nu se termină niciodată, atît timp cît viaţa
merge înainte.
Un context cultural
Cu toate acestea, gîndirea individuală are loc într-un context social, folosind instrumente purtătoare de
implicaţii, cum sînt limba şi metafora. Billig (1987) şi colaboratorii săi (Billig et al., 1988) au demonstrat
relevanţa ideologiei culturale pentru gîndirea individuală. Contextul cultural de credinţe creează în
vastitatea sa fundalul pentru exprimarea şi considerarea opiniilor personale ale individului - chiar şi opiniile
de o noutate radicală trebuie să le conteste sau să le dispute pe cele deja existente, şi astfel trebuie plasate în
contextul istoric al acelor credinţe existente. Aceia care aduc argumente în favoarea modurilor de viaţă
alternative sau a relaţiilor neconvenţionale ştiu prea bine acest lucru.
Maximele, valorile şi opiniile care sînt acceptate într-o anumită cultură sau societate reprezintă produse ale
condiţiilor şi credinţelor care au o istorie. Valorile culturale nu apar pur şi simplu de nicăieri. Similar,
credinţele indivizilor asupra relaţiilor lor îşi au sorgintea în trecutul cuplurilor de indivizi ca parteneri, al
relaţiei şi al culturii.
Credinţele despre sine, despre relaţii şi aşa mai departe nu numai că au o istorie, dar servesc şi anumitor
funcţiuni prezente. Aceste funcţiuni se referă la nevoile unui individ într-un context care reflectă ipotezele
valabile în acel moment de timp. De exemplu, noi nu evaluăm calitatea mariajelor noastre cu ajutorul unor
standarde absolute, ci le comparăm cu ideologiile culturale referitoare la „o căsnicie bună" sau „o prietenie
adevărată" (McCall, 1988). Ziarele, posturile de televiziune, cărţile şi revistele ne oferă informaţii
referitoare la aceste standarde. „Este căsnicia ta cu adevărat un succes?", „Cincisprezece moduri de a-ţi
îmbunătăţi prietenia", precum şi alte asemenea titluri reprezintă strategii obişnuite ale revistelor de a
influenţa şi reifica ideologia culturală în acest domeniu. Prusank, Duran şi DeLillo (1993), inspirîndu-se
dintr-o lucrare anterioară a lui Kidd (1975), au arătat recent modurile în care rubricile de sfaturi şi sugestii
din reviste şi-au modificat modelele de relaţii în fiecare deceniu din anii '50 şi pînă în '90. Ideologia
„relaţiilor bune" s-a schimbat din 1950 în 1960, în 1970, în 1980. Ideologia anilor '50 susţinea că o căsnicie
bună este una în care soţia îşi ascultă întotdeauna soţul, şi arăta că toate
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
59
problemele conjugale ar avea o singură soluţie, acceptată de toţi experţii. Ideologiile ulterioare, din anii '60
şi '70, subliniau faptul că partenerii ar trebui să-şi rezolve singuri problemele prin „comunicare deschisă" şi
prin „sinceritate faţă de ei înşişi". Cea mai recentă ideologie, apărută la sfirşitul anilor '80, sublinia
egalitatea şi conştientizarea nu numai a sinelui şi a ţelurilor acestuia, ci şi acomodarea cu cele ale
partenerului. Aceasta, la timpul său, va evolua negreşit într-o nouă ideologie. Evoluţia ideologică nu se
opreşte cînd ajunge la ziua de azi.
Paradoxul ideologiei este, atunci, că indivizii operează într-un context care, ca şi metaforele din Capitolul l,
nici nu îi obligă să creadă în anumite lucruri, nici nu le permite în totalitate să gîndească şi să se comporte
într-o libertate absolută (Billig, 1991). în relaţii, ca şi în privinţa altor lucruri, acest paradox determină
anumite implicaţii asupra partenerilor relaţionali, în primul rînd, acest lucru înseamnă că nu putem şti
niciodată cu certitudine dacă un nou partener crede că relaţiile ar trebui abordate aşa cum credem noi.
Totodată, la începutul unei relaţii, cei doi parteneri nu ştiu dacă viziunile lor asupra modului în care trebuie
abordată relaţia coincid (şi, după cum indică Baxter şi Wilmot, 1985, acesta este un subiect de discuţie
periculos şi imprevizibil, o dată atacat în mod direct), în al doilea rînd, acest lucru înseamnă că nu putem şti
niciodată cu siguranţă ce va gîndi partenerul despre viitorul relaţiei şi despre modul în care relaţia ar trebui
să se dezvolte, în al treilea rînd, înseamnă că doi oameni într-o diadă se bucură întru cîtva de libertatea de a
crea o anumită formă a relaţiei, după cum doresc ei să o facă (Berger şi Kellner, 1964), dar partenerii nu au
o libertate completă, nelimitată de a devia de la normele culturale, în orice mod ar decide să o facă (Allan,
1993). De exemplu, o persoană nu are voie să „se căsătorească" cu un frate sau o soră.
Cu toate acestea, indivizii, diadele şi culturile sînt continuu reflexive, între anumite limite, şi sînt capabile
de a lua în considerare alternative pentru opiniile lor prezente sau pentru segmentarea experienţei (cum ar fi