Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

în ciuda caracterului lor arbitrar la origine, punctele de referinţă îi ajută pe membrii anumitor culturi să-şi
împartă experienţa într-un mod care anticipează continua sa desfăşurare şi dă o anumită raţiune experienţei.
Cu toate acestea, chiar şi natura acestor evenimente şi a punctelor de referinţă este instabilă, fluctuantă şi
schimbătoare: nu se întîmplă aceleaşi lucruri în fiecare an pe data de 8 mai; această relaţie romantică nu
este exact la fel sub toate aspectele ca acea relaţie romantică (sau chiar cum era această relaţie romantică în
urmă cu 2 ani); tu nu vezi mereu lucrurile exact la fel cum.le văd eu. De asemenea, „o zi" conţine multe
evenimente diferite şi fără legătură între ele, iar circumstanţele pot fi foarte diferite la sfirşitul ei faţă de
cum erau la început.
în acest caz se pot pune două întrebări psihologice interesante, şi anume (a) de ce oamenii caracterizează
lucrurile ca fiind stabile, cînd ele sînt variabile? şi (b) cum fac oamenii alegerea fenomenelor care sînt
destul de „importante" pentru ei pentru a le observa distinct de fundalul pe care apar? De exemplu,
greutatea mea fluctuează de la zi la zi între anumite limite, dar eu observ schimbările numai cînd lucrurile
îmi scapă de sub control.
Este important să recunoaştem că segmentarea evenimentelor este esenţial-mente arbitrară, dar este totodată
funcţională din punct de vedere psihologic pentru oameni şi contribuie la „punctarea" comunicării şi a
experienţei lor (Watzlawick, Beavin şi Jackson, 1967). Poate din acest motiv schimbările sînt marcate şi
reţinute ca schimbări între stări, iar denumirile sînt aplicate acelor stări. Pentru unele culturi sau religii „o
zi" se termină la apus şi începe o alta; pentru altele, se termină şi începe la miezul nopţii, pentru altele,
„ieri" se termină cînd răsăritul soarelui îl preschimbă în „azi" - dar toate culturile marchează această
schimbare într-un fel sau altul, iar apariţia unei astfel de segmentări ilustrează un important proces uman de
comprehensiune.
Segmentarea relaţiilor în stări şi stadii
Probabil că putem să dăm toţi înţelept din cap pentru a aproba caracterul evident al acestei observaţii, dar
observaţiile despre arbitrar şi variabilitate sînt valabile şi pentru experienţa zilnică a relaţiilor stabile, într-o
manieră similară, diferite schimbări în relaţii sînt marcate şi reţinute prin segmentări, întîlnirile duc la
logodnă, logodna duce la căsătorie după o ceremonie completă, plină de rude groteşti şi fotografii pentru a
o celebra în viitor. Alte treceri în cadrul unei relaţii, cum ar fi tranziţia la maternitate sau paternitate, sînt
realizate şi recunoscute, chiar anunţate în ziare. Aceste tranziţii notabile sînt, în felul lor,
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
53
moduri formale de segmentare a unei vieţi relaţionale şi de marcare a unei diferenţe prin crearea unui
sentiment de progresie gradată de la o „stare" recunoscută la alta, precum şi prin celebrarea acelor „stări"
(Werner, Altman, Brown şi Ginat, 1993).
Cu toate acestea, mai există un punct foarte important, care, de multe ori, nu este recunoscut în cercetare.
Relaţiile sînt, de asemenea, experienţe variabile pline atît de încercări, schimbări şi diferenţe, cît şi de
stabilitate. Chiar şi în cazul relaţiilor bune, partenerii au certuri ocazionale şi îşi petrec fiecare zi
confruntîndu-se cu evenimentele relaţionale ale acelei zile, indiferent care ar fi ele. Dintr-un anumit punct
de vedere, noi nu intrăm în aceeaşi relaţie de două ori. Cu toate acestea, la nivelul practicii psihologice,
oamenii (inclusiv cercetătorii) îşi organizează vieţile în moduri care fac relaţiile să pară stabile, previzibile,
chiar de rutină, ca şi cum „aceeaşi" relaţie ar putea fi trăită de o mie de ori şi ca şi cum o simplă etichetă (de
exemplu, căsătorie, prietenie) ar surprinde în mod adecvat variabilitatea inerentă.
Cercetătorii încearcă, de obicei, să excludă astfel de variaţii din analiza relaţiilor sau să înlăture caracterul
atipic, cu scopul concentrării asupra trăsăturilor stabile şi prototipice. De exemplu, majoritatea
măsurătorilor care se fac în privinţa intimităţii şi apropierii sînt lăudate ca fiind „de încredere", în loc să fie
criticate pentru că sînt nereprezentative pentru variabilitatea pe care o trăiesc, de fapt, oamenii (Berscheid,
Snyder şi Omoto, 1989). O imagine reală asupra experienţei relaţionale ar trebui să includă însă evaluările
unei astfel de variabilităţi. în caz contrar, cercetătorii ar putea face echivalentul găsirii „poziţiei adevărate"
a unui pendul oscilant, sau ar putea să-şi atribuie sarcina de a găsi unicul moment de timp exact care
caracterizează cel mai bine acest 4 ianuarie.
Cercetătorii caracterizează, de asemenea, relaţiile ca fiind bune, funcţionale, satisfăcătoare sau proaste,
disfuncţionale şi nesatisfăcătoare, ca şi cum astfel de atribute ar putea fi trăsături inerente sau stabile într-o
relaţie. Problema este că toate relaţiile conţin atît o „parte luminoasă", cît şi o „parte întunecoasă" (Duck,
1994b). O parte a problemei continuării unei relaţii o reprezintă dificultatea de a controla partea
întunecoasă - diferende, certuri şi momente dureroase - în contextul părţii luminoase. Oamenii care
relaţionează cu succes controlează partea proastă: ei pur şi simplu nu au o parte proastă. Etichetele fixe
disimulează variaţiile care apar în cadrul experienţei.