Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

continuu de experienţă năvalnică a vieţii pe măsură ce se desfăşoară. Acest capitol explorează consecinţele individuale
şi relaţionale ale acestui context de incertitudine, ambiguitate şi neprevăzut, realizînd, totodată, legătura cu alte
contexte, în acest scop, Capitolul 2 explorează modurile în care persoanele segmentează fluxul de experienţă, optează
între moduri alternative de a prezice viitorul şi creează simţul semnificaţiei din activitatea nesfîrşită de a trăi cu
posibilul. Explorînd aceste probleme, capitolul nu continuă numai să încerce o integrare a comunicării interpersonale
cu retorica (adică să reprezinte comportamentul interpersonal ca persuasiv şi demonstrativ), ci şi începe prezentarea
unor afirmaţii teoretice formale.
Importanţa schimbării şi constanţei în viaţa cotidiană
Ar fi prea banal să medităm la comportamentul uman fără să luăm în considerare unul dintre contextele sale
importante: viitorul. Adevărul este că oamenii nu ştiu sigur cum vor decurge lucrurile, fie că e vorba despre
o plăcintă pe care o coacem, o carieră profesională, o prietenie sau un copil mic. Din acest motiv, ne
petrecem o mare parte a timpului sperînd, pregătindu-ne, făcîndu-ne planuri, îngrijorîndu-ne, temîndu-ne,
făcînd aranjamente, asigurîndu-ne, fiind nerăbdători, aşteptînd derularea evenimentelor, aranjîndu-ne şi
organizîndu-ne viaţa în jurul unor termene-limită şi, în general, sperînd, în încercarea de a ne pregăti pentru
un viitor incert.
Mai mulţi teoreticieni au pus accent pe faptul că lumea se află, într-adevăr, într-un flux constant. Filosoful
antic grec Heraclit a observat că nu putem să ne scăldăm de două ori în apele aceluiaşi rîu, pentru că el îşi
schimbă mereu forma specifică, şi chiar noi o schimbăm. Această observaţie a dat naştere unei tradiţii de
gîndire care consideră schimbarea un „dat" în viaţa umană. Acest capitol va dezvolta implicaţiile şi efectele
psihologice ale schimbării şi incertitudinii, în spiritul gîndirii lui Marcel Proust, George Kelly şi Mick
Billig.
Schimbarea, incertitudinea şi procesele sînt deseori neclare; oamenii recurg la multe trucuri pentru a face
viaţa să pară mai stabilă şi mai previzibilă. Romancierul Marcel Proust a remarcat că, deşi viaţa este în
continuă desfăşurare, dezvoltare şi într-o continuă viteză, deşi îmbătrînim constant, chiar dacă avem mereu
parte de noi provocări, chiar dacă avem mereu de rezolvat dileme relaţionale şi ne confruntăm zilnic cu
dispute, inventăm fără încetare noi moduri de a face lumea să pară un loc relativ stabil.
VIAŢA UMANĂ RELAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL EI
51
Cu excepţia acelor momente şocante cînd ne uităm prea atent în oglindă, ne comportăm, de obicei, ca şi
cum timpul ar trece numai într-un sens teoretic, banal. Descriem lumea în care trăim prin prisma unor
concepte aparent stabile precum „căsătoria mea", „cariera mea", „copiii mei" sau „eu". Ar părea ciudat să
sugerez că aceste cuvinte care sună a stabilitate denotă, într-adevăr, lucruri care se schimbă, sînt variabile
sau se dezvoltă - dar acesta este adevărul. Stabilitatea despre care vorbeam este realizată parţial de însăşi
natura structurii limbii noastre europene, care se concentrează mai degrabă pe substantive („lucruri"), decît
pe procese continue, şi pe formula lingvistică de subiect--predicat, care ne încurajează să identificăm
legături liniare între lucruri. Alte forme lingvistice (de exemplu, limbile orientale) reliefează procesul mai
mult decît noi (Yum, 1988).
Percepţia tipică a fluxului de experienţă de către fiinţele umane este sub formă de blocuri, segmente sau
evenimente, iar acest lucru se aplică şi în cazul relaţiilor, care reprezintă unităţi cu o aparenţă convenabil de
stabilă, însă, după cum a susţinut Bennett, majoritatea fenomenelor relaţionale sînt înconjurate de o
„impresie de «continuitate»" şi deci sînt implicit întotdeauna nesfirşite şi incomplete în experienţa noastră,
chiar în timp ce noi atribuim stabilitate lumii. Pentru a înţelege impactul recunoaşterii relaţiilor şi
comportamentelor ca procese în sine, trebuie să luăm în discuţie modurile în care persoanele tratează
incertitudinea, segmentează experienţa, fac alegeri între alternative de viitor, sînt afectate de senzaţia
continuu neterminată a vieţii, precum şi modurile în care îşi exprimă concluziile, ipotezele şi aşteptările.
Segmentarea experienţei în blocuri şi unităţi
Segmentarea umană a experienţei se aplică aproape la orice, deşi membrii unor culturi diferite nu despart
fluxul de experienţă în aceleaşi moduri (de exemplu, unele culturi nu sînt atît de dispuse să despartă
experienţa în „lucruri" ca şi culturile occidentale, preferind să se concentreze pe activităţi sau pe conjugarea
de forţe), în loc să privească timpul, de exemplu, ca pe o curgere nediferenţiată, oamenii 1-au despărţit în
zile şi nopţi, sau săptămîni, luni şi ani. Chiar şi aşa, soarele nu luminează la fel de mult în fiecare zi a
anului, unele luni au 30 de zile, iar lungimea uneia dintre luni este mai mare o dată la 4 ani! Deşi nouă ni se
pare normal ca anul să aibă patru anotimpuri distincte, egiptenilor antici li se părea la fel de normal ca
natura să parcurgă trei anotimpuri (Timpul Potopului, Timpul Căldurii, Timpul Recoltei).
OPSl'L
52 RELAŢIILE INTERPERSONAl.E. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA