Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

concentrat preponderent pe relatări - semnificaţii organizate în povestiri - pentru a explica pierderea
relaţiilor personale de apropiere. Ei au arătat cum astfel de povestiri nu numai că explică evenimentele, ci şi
ajută persoana respectivă să-şi structureze reacţia la îndurerare oferind raţiuni şi justificări pentru cauza
care a produs pierderea. Astfel, formele lingvistice folosite de persoanele în suferinţă constituie, din nou,
repere practice pentru a face faţă unei situaţii dificile.
Harvey et al. au pus accentul pe homo narrans (vezi şi Fisher, 1985) sau omul ca povestitor, iar acest lucru
se potriveşte cu punctele discutate aici. Modurile lingvistice în care oamenii relatează situaţiile cu care se
confruntă 42 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
nu sînt doar indicatori superficiali ai unor fapte neimportante din viaţa psihologică. Aceste relatări oferă
dovezi directe ale modurilor în care se pregătesc şi fac faţă situaţiilor întîlnite în viaţă. Pe scurt, relatările şi
povestirile încurajează indivizii să se concentreze asupra anumitor probleme şi preocupări şi astfel să
privească evenimentele prin prisma lor. Astfel de relatări, pe lîngă faptul că reprezintă versiuni personale
ale evenimentelor văzute dintr-un anumit unghi, se bazează pe modele şi cadre culturale existente. Cel care
relatează, cel care foloseşte metafora şi cel care utilizează limba se inspiră, în egală măsură, dintr-o arhivă
cultural-lingvistică, pentru a-şi explica experienţele personale. Aceste arhive personale şi culturale sînt
importanţi formatori de experienţă în relaţii (McAdams, 1993). Metaforele sînt mai mult decît nişte baterii
amuzante de termeni care ne însufleţesc limbajul; ele sînt, de fapt, structuri psihologice organizate din
punct de vedere personal şi cultural, care nu numai că ne exprimă gîndurile, ci şi „structurează percepţia,
gîndirea şi acţiunile noastre" (Lakoff şi Johnson, 1980, p. 4).
Metaforele în cercetarea relaţiilor
Deşi discuţia de mai sus s-a concentrat asupra activităţilor oamenilor ca povestitori, nu doresc să exclud din
această analiză pe cercetătorii relaţiilor interumane. Nu numai povestitorii folosesc metafore, ci şi oamenii
de ştiinţă. Cu toţii folosim resursele limbajului pentru a stabili şi întreţine (cerceta) o relaţie, iar limbajul
modelează relaţiile ca atare, atît prin extinderea, cît şi prin restrîngerea modurilor în care indivizii le concep
(cercetează). Aşa cum gîndirea celor ce povestesc despre sentimentele lor este modelată de cadre
metaforice, tot astfel gîndirea cercetătorilor este influenţată de metafore în alegerea modului de descriere a
fenomenului relaţional. De exemplu, cercetătorii care privesc dezvoltarea unei relaţii ca pe „o traiectorie"
(de exemplu, Surra, 1984) vor căuta, în mod cert, „puncte de cotitură" sau „schimbări de direcţie" (Surra,
Arizzi şi Asmussen, 1988). Este adevărat că particularitatea inerentă metaforei traiectoriei constrînge
cercetarea de faţă la concentrarea asupra traiectorie/ unei relaţii şi nu ne permite să începem să explorăm
traiectorij'/e separate ale diferitelor componente ale experienţei relaţiilor (Duck, 1980, p. 118). Dacă începi
prin a conceptualiza un lucru (o relaţie) ca avînd o anumită rută (o traiectorie), atunci nu mai are rost să-i
cauţi diferitele componente separate. Cu atît mai puţin ar trebui să presupui că fiecare componentă are
simultan o altă rută sau că progresează pe această rută cu o
IMPORTANŢA DISCUŢIEI
43
anumită viteză, cum erau carele Conestoga 3 , care aveau fiecare ruta lui cînd traversau preria spre cîte vreun
nou oraş din Vestul Sălbatic în anii 1870. Cu toate acestea, studiile recente au arătat că intimitatea,
cunoştinţele, asemănarea şi evaluarea evoluează simultan în direcţii diferite (Duck, Rutt et al., 1991).
Metafora traiectoriei comportă riscul de a reduce viziunea asupra posibilităţilor şi de a îndrepta atenţia
numai spre găsirea unei unice Căi Adevărate pentru dezvoltarea unei relaţii. Metafora îi constrînge, în
acelaşi timp, pe cercetători la a opera dezvoltarea unei relaţii prin intermediul creşterii intimităţii, ca şi cum
aceasta ar fi cel mai important sau chiar singurul ţel de atins într-o relaţie (Allan, 1993). Metafora
traiectoriei este deci una dintre acelea la care s-a gîndit Fitzpatrick (1993) atunci cînd ne-a avertizat că
„revelaţia de astăzi poate deveni dogma de mîine" (p. 284).
Ca un alt exemplu, cercetătorii se referă, cîteodată, la declinul unei relaţii ca la „un film care rulează în sens
invers" (Altman şi Taylor, 1973), imagine care sugerează că declinul unei relaţii este exact inversul
dezvoltării relaţiei. Această afirmaţie este adevărată într-o oarecare măsură (de exemplu, afecţiunea şi
ataşamentul scad în intensitate, timpul petrecut împreună şi intimitatea se diminuează). Cu toate acestea,
metafora ne poate induce în eroare prin ignorarea altor aspecte ale relaţionării în contextul declinului unei
relaţii. De exemplu, la destrămarea unei relaţii, volumul de informaţii despre partener rămîne acelaşi, doar
că informaţia ca atare pierde din importanţă (Duck şi Lea, 1983). Analogia cu filmul însă nu ne atrage
atenţia asupra unor astfel de transformări. De asemenea, cercetătorii care consideră dezvoltarea relaţională
ca un drum imaginar de la o intimitate scăzută la una mai mare au tendinţa de a ignora posibilitatea ca
relaţiile să fie mai degrabă transformate (decît să înregistreze o simplă creştere în ceea ce priveşte un
anumit aspect, cum ar fi nivelul de intimitate) prin dezvoltare (Conville, 1988). După cum am precizat