Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

spune prin orice cuvînt dat pe care îl alege vorbitorul. (De exemplu, alegerea unui anumit cuvînt implică
deja o cunoaştere mai extinsă a limbii care conţine acel cuvînt.)
Pe măsură ce exasperarea mea părintească se accentua urmărind scena cu Ben repetîndu-se, mi-am dat
seama că această noţiune mai avea o implicaţie şi că eu eram ca Ben dintr-o anumită privinţă; aveam o
viziune limitată asupra lucrurilor (în cazul meu, asupra relaţiilor, similitudinii, metaforei, limbii şi
memoriei) şi nu conştientizam că ea poate fi, de asemenea, extinsă la un alt nivel. Toate punctele din lista
de mai sus (relaţiile, similitudinea etc.) nu sînt numai simple lucruri, ca degetele mele, sau simple acţiuni,
ca a arăta, ele servesc totodată unui scop indicativ larg. Fiecare concept (relaţie, similitudine etc.) indică o
legătură, realizată printr-o asociere, între două semnificaţii, conţinînd implicit impulsul de extindere şi de
„trecere dincolo de ceva dat", pentru a mări capacitatea de înţelegere. O relaţie presupune asocierea a doi
indivizi anterior independenţi şi, prin alăturarea lor, creează ceva nou prin intermediul acţiunii de
împărtăşire - ceva care probabil îşi are rădăcinile în fiecare dintre cei doi indivizi şi care influenţează modul
în care fiecare se va gîndi la celălalt în viitor. Similitudinea şi împărtăşirea unesc două entităţi separate prin
indicarea unei legături comparative care poate fi făcută dintr-un punct exterior.
Metafora ilustrează o arie a gîndirii prin indicarea relevanţei unei alte arii, ca atunci cînd ne gîndim la două
persoane care se îndrăgostesc (realizînd astfel legătura dintre dragoste şi pierderea controlului şi tot ce
presupune acest lucru). Memoria readuce trecutul în prezent şi indică importanţa implicării sau relevanţa
unuia faţă de celălalt (ea fiind în mod deosebit o tendinţă retorică umană imperioasă de referire la istorie
sau la un precedent ca justificare a unei acţiuni; de exemplu, Megill şi McCloskey, 1987).
Există multe alte aspecte importante ale acestui fapt care, deşi par simple şi izolate, ne trimit în mod
continuu spre altceva. Voi susţine faptul că o relaţie (şi chiar folosirea limbii în sine) face parte din această
categorie. Relaţiile sînt întotdeauna „în mişcare" (Bennett, în curs de apariţie) şi se sfirşesc, cîteodată, chiar
din cauză că unul dintre parteneri simte că relaţia nu duce nicăieri. De asemenea, folosirea unui cuvînt ca
simbol nu înseamnă numai a trece dincolo de undele sonore spre obiectul pe care îl sugerează, ci şi a aduce
toate celelalte asocieri sociale pe care un cuvînt dat le poate avea. Astfel, a spune „te iubesc" nu înseamnă
numai a exprima un sentiment, ci şi a aduce în discuţie bagajul de definiţii relaţionale („Ar trebui să ne
implicăm sentimental ? "), de convenienţe sociale („Dar eşti profesorul/profesoara mea! "), precum şi un
mare număr de detalii sociale, culturale, organizaţionale, de cuplu şi personale. Cei trei termeni implică un
context social vast, în cadrul căruia sînt înţelese semnificaţiile şi se produc consecinţele lor.
Acest proces surprinzător de deducţie asociativă sau implicaţie va fi aplicat în această carte la relaţii. El se
bazează pe faptul (1) că mintea umană trece rapid de la un domeniu de semnificaţie la altul şi construieşte
legături; (2) că gîndirea umană se mişcă, de asemenea, continuu de la un „loc" prezent la altul - care nu
poate fi prevăzut; (3) că oamenii au deseori simultan în minte două domenii de discurs între care realizează
comparaţii. Mai mult, la nivel social, ne înţelegem pe discuţii bazate pe cei trei factori anteriori. Nici unul
dintre aceste puncte nu este o observaţie nouă în sine, dar le-am extins influenţa la nivelul proceselor de
împărtăşire a semnificaţiei, pe care eu le consider baza relaţiilor interumane.
Voi afirma, în această carte, că „relaţiile", „similitudinea" şi „semnificaţia" sînt procese create prin
interacţiunea intelectelor mediată de comunicare. Procese, nu produse! Relaţiile, similitudinea şi
semnificaţia nu sînt nişte concepte abstracte, ci lucruri pe care oamenii le fac continuu. Oamenii le
realizează prin mijloace care îi diferenţiază de animale şi de insecte: ei discută şi îşi prezintă
gîndirea/semnificaţia în cuvinte. Discuţia nu este o simplă activitate orală nesemnificativă prin care apar
procesele relaţionale cu 30 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACŢIONA
adevărat importante, ci principalul proces prin care oamenii îşi construiesc şi îşi comunică propriile imagini
asupra lumii. Mai mult, prin intermediul discuţiei şi al simbolurilor, oamenii îşi prezintă unul altuia dovezi,
atît directe, cît şi indirecte, despre propria viziune asupra vieţii, asupra celuilalt, asupra lumii şi a tot ce
cuprinde ea. De aici, un ascultător poate formula deducţii cu privire la convingerile vorbitorului.
După cum încercările mele de a emancipa gîndirea lui Ben erau bazate pe presupunerea că puteam realiza o
legătură între punctele noastre de vedere, tot astfel acţiunea umană se extinde prin deducţie, iar relaţiile prin
utilizarea constructivă a mai multor puncte de vedere. Un singur intelect poate vedea lucrurile în mai multe
moduri (prin imaginaţie, prin memorie sau prin experienţă), dar două intelecte pot adopta perspective
diferite şi, prin discuţie, le nuanţează, într-adevăr, înseşi noţiunile de deducţie şi extindere presupun mai
multe opţiuni strategice, fie că e vorba despre o persoană în două momente diferite, fie despre o persoană
care-şi imaginează lucrurile într-o altă ipostază, fie de două persoane care privesc simultan lucrurile din
perspectivele lor individuale. Abilitatea de a concepe diferite perspective se află la baza relaţiilor sociale şi
personale, într-adevăr, chiar termenul de relaţie implică o minte cercetătoare, care construieşte o legătură
între lucruri mai presus de percepţia singulară a articolelor pe care le întîlneşte. Percepţia de gradul doi a