Steve Duck – Relatiile interpersonale - O călătorie alături de ”celălalt”

Există însă unele dovezi în măsură să confirme faptul că, în cadrul relaţiilor interpersonale, oamenii îşi
creează semnificaţii idiomatice personale pentru unele cuvinte ca mijloc de consolidare şi adăugare a unui
caracter special la relaţiile lor (vezi mai jos). Partenerii de relaţie trebuie şi nu pot evita sâ-şi dezvolte
propria „cultură" (Wood, 1982), chiar dacă relaţiile sînt fondate pe semnificaţii comune şi pe abilitatea de a
comunica pornind de la un fond de presupuneri comune, de la sine înţelese (Garfinkel, 1967; Goffman,
1959). Prin conversaţie, ne exprimăm propriile gînduri într-o formă generală, comună a limbii, astfel încît
ceilalţi să le poată înţelege; în cadrul relaţiilor, ne exprimăm deseori gîndurile pe baza cunoştinţelor
comune, dar principiul este acelaşi: comunicarea presupune un cadru de bază de semnificaţii comune şi
credinţa că aceste semnificaţii sînt împărtăşite. Regula de bază aici este ca partenerii să creadă, într-adevăr,
că semnificaţiile sînt comune şi că interacţiunile dintre ei
IMPORTANŢA DISCUŢIEI
25
nu contravin acestei presupuneri, din moment ce descoperirea unei astfel de diferenţe de semnificaţie poate
cauza ruperea relaţiei. Astfel, o altă întrebare după care ne vom ghida pe parcursul cărţii se referă la rolul
discuţiei în sensul de favorizare a înţelegerii: Cum influenţează discuţia activitatea noastră relaţională şi
conştientizarea semnificaţiilor celorlalţi ?
Discuţia ca perspectivă
Discuţia este mai mult decît comportament; este o forţă cu caracter de prezentare simbolică care convinge
în aceeaşi măsură în care expune, arată şi informează. Discuţia reprezintă, în acelaşi timp, un punct de
vedere cultural (prin cuvintele şi semnificaţiile pe care le cuprinde) şi poate fi condusă într-un mod care
permite oamenilor să o folosească în felul lor pentru a exprima semnificaţiile lor personale. Discuţia
utilizează o limbă comună; limba utilizează simboluri comune şi personalizate; simbolurile utilizează
semnificaţia; semnificaţia implică împărtăşire; împărtăşirea utilizează indivizii; indivizii utilizează discuţia.
Astfel, nu numai că trebuie să includem discuţia în analizarea relaţiilor, ci avem nevoie de o teorie asupra
funcţiilor pe care discuţia le are şi asupra modurilor lor de realizare. Discuţia nu este numai exprimarea
unor colete de informaţie împachetate cu grijă, un simplu agent de transfer de informaţie obiectivă sau
neutră sau un simplu mediu pentru construirea de inventare enciclopedice ale gîndirii altor oameni. Discuţia
serveşte, simultan, unor scopuri diverse, unele strategice (de exemplu, negarea unor poziţii opuse, propria
prezentare, administrarea impresiilor ş.a.m.d.), altele individuale (de exemplu, stabilirea, exprimarea sau
înfăptuirea unui scop individual într-o interacţiune; recunoaşterea credinţelor şi valorilor altor persoane) şi
altele relaţionale (de exemplu, iniţierea unor conversaţii despre asemănări, obţinerea dezacordului,
indicarea afecţiunii, realizarea de propuneri relaţionale).
In capitolele următoare, voi arăta că discuţia are teoretic legături nu numai cu unele funcţii retorice ale
vorbirii, dar şi cu procese fundamentale care implică unele dileme în comportamentul cotidian. Vorbirea,
chiar şi discuţia de zi cu zi au funcţia de a influenţa pe alţii şi de a prezenta o anumită poziţie, oferind, în
acelaşi timp, mijloace pentru recunoaşterea şi acceptarea sistemului de semnificaţii specific unei persoane,
în discuţiile cotidiene, modul de gîndire al unei persoane este prezentat altora simbolic, astfel încît cei doi
parteneri pot să detecteze, să recunoască, să creeze şi să răspundă la asemănările de interpretare a lumii.
Astfel, ei ajung la intersubiectivitatea care alcătuieşte esenţa relaţionalii şi a existenţei ca fiinţă socială
(Ickes şi Gonzales). O astfel 26 RELAŢIILE INTERPERSONALE. A GÎNDI, A SIMŢI, A INTERACTIONA
IMPORTANŢA DISCUŢIEI
27
de intersubiectivitate nu reprezintă atît o interdependenţă de comportament şi gîndire, cît percepţia
trăsăturilor comune şi înţelegerea conştientă a sistemului personal de semnificaţie specific celuilalt. Cu
toate acestea, realizarea inter-subiectivităţii nu este o stare inertă de cunoaştere, dar, în momentul apariţiei,
ea modifică însăşi interpretarea persoanelor participante, împărtăşirea semnificaţiei nu este numai o
suprapunere de conţinut, ci şi o chestiune interpretativă, constructivă şi organizaţională care presupune
asimilarea de noi semnificaţii comune în sistemele preexistente ale indivizilor, ceea ce reprezintă, desigur,
un proces de transformare.
Deşi nu am folosit aceşti termeni pînă acum, prezentarea de mai sus poate fi comparată cu existenţa unei
serii infinite de fluxuri şi refluxuri de înţelegere reciprocă în decursul vieţii unei relaţii. Astfel de fluxuri şi
refluxuri sînt relevante nu numai pentru înţelegerea fiecărui partener de către celălalt, ci şi pentru
înţelegerea relaţiei pe care cei doi o creează şi recreează între ei (Genero, Miller,' Surrey şi Baldwin, 1992).
Voi afirma mai tîrziu că alte aspecte ale relaţiei şi ale vieţii umane în general sînt activităţi niciodată
sfîrşite, caracterizate de comparaţie şi asimilare a interpretărilor alternative, şi că împărtăşirea semnificaţiei
este un proces permanent variat şi mereu incomplet, chiar şi în relaţiile bine stabilite. Nu oamenii sînt în
relaţii, ci relaţiile sînt în oameni şi, în acest sens, relaţiile evoluează pe măsură ce credinţele sau amintirile