ORIZONTURI BUTENE - aici

Cu Sfânta Fecioară prin localitate
Hramul bisericii şi al comunităţii
Procesiunea de Joia Verde
Pomenirea pr. Iosif Andrici
ORIZONTURI
BUTENE
Nr. 27, iunie 2012
Isuse, fă inima mea
asemenea cu inima ta

ÎntâlnireA nAţionAlă A tinertului CAtoriC
iAşi, 25-29 iulie 2012
Rugăciune
Părinte sfânt, tu l-ai trimis
în lume pe Fiul tău pentru mântuirea
noastră şi pentru ca
bucuria noastră să fie deplină.
Îţi încredinţăm pregătirea Întâlnirii
Naţionale a Tineretului
Catolic. Luminează-i şi întăreşte-i
pe toţi cei care pregătesc
şi susţin această întâlnire.
Revarsă asupra lor înţelepciunea
şi puterea ta. Ajută-i pe
tinerii din dieceza noastră şi
din întreagă ţară să se pregătească
din toată inima pentru
întâlnirea cu tine şi cu ceilalţi
tineri. Isuse Cristoase, tu ne
dăruieşti adevărata bucurie,
care nu amăgeşte.
Coordonator: Pr. Pe tru Blaj
Co lec ti vul de re dac ţie:
Pr. Mihai-Gabriel Balint, Sr. Eli sa be ta
Barollo, Prof. Nă ză rel Lu ca ci, Prof.
Angela Lun gu, Cris ti na An dri ci,
Colaboratori: Io an Ia nuş, Victoriţa
Aneculi, Greta Predoi, Monica
Petrişor, Valentin Relia, Ana Petrina .
Foto:
Eusebiu Bălăucă
Teh no re dac ta re com pu te ri za tă:
Ma rius Bi tiuş că
An VI, Nr. 27, iunie 2012
Pu bli ca ţia Pa ro hiei Ro ma no-Ca to li ce
„Sfân ta Trei me” Bu tea
Binecuvântează pe toţi tinerii:
pe cei care cred în tine şi pe
cei care rătăcesc, pe cei care
sunt plini de bucurie şi pe cei
apăsaţi de tristeţe, pe cei
sănătoşi şi pe cei încercaţi de
diferite suferinţe. Fă ca
Biserica şi societatea să se
bucure de generaţii de tineri
care trăiesc credinţa, speranţa
şi iubirea. Duhule Sfânt, revarsă
harurile tale asupra tuturor
acelora care participă la Întâlnirea
Naţională a Tineretului
Catolic. Transformă inimile
tuturor pentru ca în orice situaţie
de viaţă să dea mărturie de
credinţa lor şi să se bucure
mereu în Domnul. Sfântă
Fecioară Maria, regina bucuriei
noastre, roagă-te pentru noi.
Amin.
Adu-ţi Aminte, mArie
Marie, mamă şi fecioară,
gândul meu pururea zboară
înspre tronul tău de stele,
orizontul vieţii mele.
Tu mi-ai fost şi eşti mereu
călăuză-n drumul meu
din această tristă vale
de dureri adânci şi jale.

FrAţii ştiu să ierte
Într-un timp în care legăturile
familiale sunt supuse unor
presiuni fără precedent – emigraţie,
invidie, probleme de
moştenire, despărţiri, certuri,
orgolii destrămate, interese personale
şi altele – este salutar ca
reflecţia noastră să pornească
de la Iosif şi fraţii săi. Este istoria
unei familii, din alte timpuri,
dar parcă e făcută pentru noi.
În cartea Genezei (cap. 37-
50) găsim istoria lui Iosif şi a
fraţilor săi. Este istoria unei
familii cu probleme. Conflictul
creşte zi de zi: Iacob, tatăl acestor
doisprezece fii, are o predilecţie
pentru Iosif, nu se ştie
bine motivul acestei iubiri preferenţiale,
dar e cert că Iosif s-a
născut când Iacob era la bătrâneţe.
Aşadar, o iubire preferenţială,
iubirea prin care cineva
iubeşte o persoană mai mult
decât pe toate celelalte. Este şi
problema care stă la baza alegerii
lui Israel: de ce a ales
Dumnezeu pe Israel şi l-a preferat
mai mult decât pe toate celelalte
popoare din jur, mult mai
puternice, mai culturale, mai
civilizate, mai dezvoltate?
Alegerea lui Dumnezeu are
întotdeauna ceva misterios, nu
poate fi înţeleasă pe deplin
niciodată. De cele mai multe ori,
preferinţele n-au explicaţii raţionale,
dar în familii şi comunităţi,
provoacă tensiuni insuportabile.
Între fraţi şi surori, apar inevitabil
situaţii de diferenţă între ei şi
fiecare simte o preferinţă sau o
iubire minoră.
Într-un anumit sens, aceasta
era şi problema dintre Cain şi
Abel. Şi aici avem o familie,
chiar prima familie a umanităţii
este lovită de o tragedie, tocmai
din cauza unei iubiri preferenţiale
nedigerată. Adevărul e că
predilecţia, ca orice iubire, este
gratuită şi iubirea preferenţială
nu înseamnă că celălalt nu este
iubit, dar vrea să spună pur şi
simplu că iubirea faţă de alţii are
alte nuanţe şi forme de manifestare.
Cine nu este capabil să
accepte această diversitate a
iubirii, crede că este la mijloc o
preferinţă nedreaptă. Şi acest
lucru înseamnă neacceptarea
celuilalt ca diferit, deci, neacceptarea
celuilalt ca frate, mai
mult, neacceptarea tatălui ca
tată. Peste Abel se revarsă ura
lui Cain, pentru că acesta din
urmă nu este capabil să accepte
modul în care se manifestă
iubirea lui Dumnezeu, nu numai
modul în care Dumnezeu îl
iubeşte pe Abel, dar nici modul
în care îl iubeşte pe el. Dacă
acesta ar fi înţeles modul în
care Dumnezeu îl iubeşte, ar fi
fost fericit şi mulţumit, nu ar fi
avut nicio problemă cu faptul că
Abel este iubit în mod diferit.
Dacă cineva descoperă modul
Ori zon tu ri bu te ne 3
Nr. 27, iunie 2012

în care îl iubeşte Dumnezeu, nu
are probleme cu faptul că
Dumnezeu îl iubeşte pe un altul
în mod diferit, chiar dacă acest
„altul” poate fi mai bun. Omul
care primeşte iubirea lui
Dumnezeu se consideră rodul
împlinit al acestei iubiri. Când
începe în schimb invidia, rivalitatea,
există într-adevăr o problemă
între fraţi, dar fondul de
bază este contestarea iubirii
paterne, acceptarea sau nu a
tatălui.
Dacă pentru Cain şi Abel, la
începuturi, tatăl de referinţă era
Dumnezeu, aici, pentru aceşti
fraţi din istoria lui Iosif, tatăl
este un părinte în carne şi oase,
Iacob. Şi Iacob îl iubeşte în mod
deosebit pe Iosif. Textul biblic
prezintă situaţii care se întâlnesc
zilnic în familiile şi comunităţile
noastre. Iacob a avut probleme
de preferinţă cu tatăl său
Isaac, care îl prefera pe Esau,
în timp ce mama, pe Iacob.
Aşadar, Iacob, potrivit unui
mecanism al subconştientului,
reproduce aceeaşi situaţie în
propria familie. Când fiii resping
paternitatea care i-a chemat la
viaţă, este pus sub semnul
întrebării şi darul fraternităţii
între ei.
Preferinţa faţă de Iosif era
insuportabilă pentru fraţii lui. Se
decid imediat: ce să facem cu
el? Să-l ucidem, să scăpăm de
această povară, să eliminăm
cauza iubirii noastre minore.
Apoi, la sugestia unui alt frate, îl
Nr. 27, iunie 2012
4
aruncă într-o fântână fără apă,
să moară singur, fără a vărsa
sânge nevinovat. Dar trece o
caravană de târgoveţi, merg în
Egipt, piaţa economică cea mai
rentabilă a timpului. Ei cumpără
orice şi vând orice, chiar şi
oameni. Îl dau pe mâna lor, nu
înainte de a cere un preţ. Şi
după ce l-au vândut pe fratele
lor, convinşi că au rezolvat problema,
ba chiar au ieşit în câştig
cu 20 de arginţi, se aşează şi
mănâncă… Frumos mod de a
arăta falsul echilibru redobândit!
Gestul însă subliniază cruzimea
şi exasperarea lor radicală.
Acum, pare să sugereze textul,
s-au liniştit, gata, pot continua
să mănânce pâinea unei vieţi
normale. La tatăl lor, nici nu se
gândesc: îi vor spune că a murit
şi cu asta, basta. Ei încep să
mănânce. Lipsa unui frate de la
masă, nu-i deranjează: o gură
mai puţin. Dar textul este mult
mai profund: după ce se eliberează
de fratele incomod, încep
să mănânce, însă vor veni zile
când nu vor mai avea de mâncare,
şi atunci vor trebui să
meargă pe urmele caravanei în
Egipt şi acolo se vor trezi cu
Iosif înaintea ochilor, viu, fără
să-l recunoască, tocmai ei care
se gândeau că în acest fel s-au
eliberat de el pentru totdeauna.
Hrana, într-un anumit fel, aici
este firul unitar care alimentează
continuitatea existenţei şi
consistenţa dramei.
Însoţit mereu de ocrotirea
Ori zon tu ri bu te ne

divină, Iosif îşi croieşte un drum
în noua condiţie din ţara străină.
Ajunge important, este stimat şi
pe mâna lui ajung toate rezervele
de hrană din regiune.
Foametea îi conduce pe toţi la
el. Inclusiv pe fraţii lui care fără
să-şi dea seama, ajung să se
închine înaintea fratelui pe care
cândva l-au vândut. Dar nu,
Iosif nu vrea acest lucru: dacă
pentru ei un frate mai puţin nu
contează, pentru el fraternitatea
este în continuare o perlă ce
trebuie păstrată ca un tezaur
nestemat. El nu vrea închinarea
fraţilor, vrea să-i ajute să redescopere
frumuseţea fraternităţii
pe care au trădat-o cu atâta
uşurinţă. Şi când gelozia va fi
înghiţită picătură cu picătură,
iubirea fraternă va deveni iubire
filială. Acceptarea fratelui ca
drum de redescoperire a tatălui.
Aici voia Iosif să-i conducă pe
fraţii săi. Voia să-i facă să se
simtă din nou fraţi, pentru ca
astfel să redevină fii. Acum,
după suferinţe şi expediţii, acest
lucru s-a verificat. Păcatul a fost
absorbit complet şi motivul care
a dus la vânzarea fratelui şi la
negarea tatălui, acum a devenit
temelia unei iubiri mai mari, dispusă
până la sacrificiul vieţii.
Iosif se arată fraţilor aşa cum
este, dincolo de veşmântul
carierei politice: un frate care-şi
poate îmbrăţişa fraţii în prezenţa
tatălui! Şi acest lucru a fost
posibil pentru că cel vândut, a
ştiut să ierte! Pentru că Iosif a
iertat, familia devine din nou
ceea ce este, comuniune de
iubire care nu mai cunoaşte
obstacole şi inimi împietrite.
Cel mai slab, s-a dovedit a
fi cel mai tare: la răul suferit, nu
a răspuns cu rău, ci cu tot binele
de care era în stare.
Dumnezeu a transformat tristeţea
unei pagini de moarte într-o
splendidă primăvară a vieţii, un
lucru posibil ori de câte ori iertarea
lui Dumnezeu ia trup şi
sânge în iertarea omului faţă de
fraţii săi. Acum răul e transformat
în bine şi visurile lui Iosif se
adeveresc: nu umilirea fraţilor,
ci asumarea unei fraternităţi pe
care au pierdut-o când au respins
iubirea paternă.
Aveau să privească la cel
pe care l-au vândut şi astfel să
redescopere că sunt fraţi ai aceleiaşi
familii. Şi alţii, peste veacuri,
„vor privi la cel pe care l-au
străpuns” (In 19,37), pentru ca
descoperind complicitatea în
rău, să-l distrugă prin iubirea
celui care s-a lăsat vândut şi
străpuns pe Cruce. Şi să redevină
ceea ce sunt: fraţi născuţi din
acelaşi Tată. Sub Cruce, alături
de Maria, mama celui străpuns,
stau alţi fraţi, şi ei fii, fraţi cu
toţii, pentru că sunt iubiţi fiecare
cu o iubire preferenţială.
Dumnezeu, se spune, ştie să
numere până la unu. În faţa lui
nu stau mase de oameni, ci fii
care au un nume şi o chemare
la fericirea fără apus.
Pr. PeTru Blaj
Ori zon tu ri bu te ne 5
Nr. 27, iunie 2012

sperAnţA CAre nu moAre niCiodAtă
Primul mare exerciţiu pentru
a creşte zi după zi în speranţă
este RUGĂCIUNEA.
P r i m u l
izvor al
r u g ă c i u n i i
n o a s t r e
e s t e
S f â n t a
S c r i p t u r ă
unde ne
întâlnim cu
p e r s o n a j e
pline de
s p e r a n ţ ă
care s-au
întâlnit cu
Dumnezeu, au trăit cu El, au
privit şi sperat în viitor. Astfel îi
avem pe Patriarhi, Judecători,
Profeţi, Înţelepţi; bărbaţi şi
femei. Între aceste două coloane
avem pe Abraham (tatăl
tuturor celor ce cred) şi Maria
(Mama tuturor celor ce cred).
Sfântul Părinte Papa
Benedict al XVI-lea, la rugăciunea
Îngerul Domnului din 25
Martie, la Lion, în Mexic, s-a
exprimat aşa: „Dragi fraţi, nu
uitaţi că adevărata devoţiune
către Sfânta Fecioară Maria ne
apropie tot mai mult de Isus şi
nu constă într-un steril şi trecător
sentimentalism, nici întro
vagă credibilitate, dar provi-
Nr. 27, iunie 2012
6
ne din credinţa adevărată, de
la care suntem conduşi să
recunoaştem măreţia Maicii lui
Dumnezeu şi suntem împinşi
la iubirea filială către Mama
noastră şi către imitaţia virtuţilor
Sale.
A iubi pe Sfânta Fecioară
Maria înseamnă a ne angaja
să ascultăm de Fiul Său, a trăi
după Cuvintele Fiului Său.
În aceste momente în care
multe familii se regăsesc despărţite
şi constrânse să emigreze,
multe suferă din cauza
sărăciei, corupţiei, violenţei în
familie, trafic de droguri,
crimă; să ne adresăm Sfintei
Fecioare Maria în căutarea alinării,
a
vigorii şi a
s p e r a n ţ e i .
Ea este
Mama adev
ă r a t u l u i
Dumnezeu,
care ne
invită să
r ă m â n e m
în credinţă
şi caritate
sub umbra
Sa, pentru a depăşi orice rău
şi crearea unei societăţi mai
drepte şi mai unite.” (Cf. Papa
Benedict al XVI-lea)
Ori zon tu ri bu te ne

Rozariul Sfintei Fecioare
Maria, în simplitatea şi profunzimea
sa, rămâne şi în acest al
treilea mileniu, o rugăciune cu
mare semnificaţie.
Prin Rozariu, credinciosul
atinge bogăţia harului, aproape-l
primeşte direct din mâinile
Maicii Mântuitorului.
Inima noastră poate să
conţină în acest Rozariu toate
evenimentele care compun
viaţa personală, a familiei, a
Naţiunii, a Bisericii, a umanităţii.
Câte Haruri am primit în
aceşti ani de la Sfânta
Fecioară Maria prin Sfântul
Rozariu!
Pentru a da o mai mare
importanţa Rozariului în zilele
noastre, se adaugă anumite
împrejurări istorice. Mai întâi
de toate, urgenţa de a invoca
de la Dumnezeu darul păcii.
O urgenţă similară pe de
altă parte, în timpurile noastre
este aceea a FAMILIEI, care
este din ce în ce mai pătrunsă
de forţele de dezbinare.
Numeroase semne
demonstrează cât de mult
Sfânta Fecioară Maria vrea şi
astăzi, să exercite, chiar prin
această rugăciune, îngrijirea
maternă, la care Mântuitorul,
prin discipolul privilegiat a
încredinţat-o tuturor fiilor
Bisericii: „Femeie, iată fiul
Tău”. (Cf. Fericit Papa Ioan
Paul al II-lea)
Sr. eliSaBeTa Barollo
Ori zon tu ri bu te ne 7 Nr. 27, iunie 2012

Mulţi oameni au ambiţii nobile
dar foarte puţini dintre ei iau în
serios micile lucruri care îi înconjoară.
Orice realizare este rezultatul
unor lucruri mici. Uneori, o
chestiune neînsemnată schimbă
cursul vieţii unei persoane.
Fiecare act de bunătate şi
altruism poate aduce oamenilor o
bucurie neaşteptată.
O poveste chinezeasca ne
înfăţişează o întâmplare petrecută
între o furnică şi o pasăre.
Într-o zi de vară, minuscula
furnică, făcându-i-se sete, s-a
dus la malul râului să bea apă.
Din neatenţie, a căzut în râu. Ea a
făcut tot ce putea pentru a se
apropia de mal, dar, după un timp
forţele ei s-au epuizat. Era atât de
slăbită încât înota cu singurul
scop de a se păstra deasupra
apei. Efortul ei era lipsit de orice
speranţă. În acel moment, o
pasare zbura în direcţia râului în
căutare de ceva hrana. Pasarea a
văzut ce se întâmpla cu micuţa
furnică, aşa că a luat în cioc o
crenguţă şi a lăsat-o să cadă
lângă biata creatură. Furnica a
reuşit să urce pe crenguţa plutitoare
şi în cele din urmă, scăpată
de pericol a ajuns la mal.
În timp ce era întinsă pe
iarba şi sforăia obosită, ea auzi
paşi.
Apoi, văzu un vânător care
avansa prudent cu o puşcă în
mâini; era pe cale să omoare zburătoarea,
pasărea care o salvase
de la înec. Micuţa furnică a sărit
atât de repede cât putea ea pe
Nr. 27, iunie 2012
pAsăreA şi FurniCA
8
piciorul vânătorului. În momentul
în care el a apăsat pe trăgaci, furnica
îl muşcă cu toată puterea ei.
Muşcătura furnicii a distras atenţia
vânătorului şi arma a ratat
ţinta. Zgomotul armei a surprins
pasarea care şi-a luat zborul
rapid.
Furnica era mai mică decât
pasărea, dar ea nu a precupeţit
nici un efort pentru a salva pasărea
cea mare de pericolul morţii.
Oamenii ar trebui să înveţe
să se comporte asemenea cu
pasărea cea mare. Acumularea
de mici acte de bunătate poate
duce la o mare virtute.
redaCţia
mulţumire
suFleteAsCă
Tot mai mult in viaţa aceasta
Sunt atras spre Dumnezeu
Ce-mi aduce bucurie
Dar la cine, s-o spun eu?
Mulţumirea sufletească
Nu se poate compara
Inima când se deschide
Simt cu totul altceva.
Las harul să mă pătrundă
Mi se pare că plutesc.
Cât de fericit sunt, Doamne,
Cu tine vreau să trăiesc.
Parcă nu găsesc cuvinte
Pentru a mă exprima
Liniștea ce mă cuprinde
Este tot ce-mi trebuia.
Să înţeleg ce-i jertfa crucii
Cât de mult ai suferit
Dar ai Înviat, Isuse,
Şi pe noi ne-ai mântuit
ValenTin Budău
Ori zon tu ri bu te ne

tu Ce stil de viAţă Alegi?
Noi ştim că Dumnezeu ne-a
creat pentru a trăi şi pentru a
păstra legături armonioase cu
toate celelalte lucruri create de
El şi cu însuşi Dumnezeu.
Astăzi, însă trăim într-o lume
dezlănţuită, în care cu greu mai
suntem capabili să menţinem
prezenţa sacrului, în profanul în
care trăim. Nu mai avem respect
pentru ceea ce ne înconjoară,
începând de la oameni,
până la tot ceea ce cuprinde
mediul înconjurător (resurse
naturale, plante, animale, etc.).
Se pare că omul trăieşte o
criză generată în ultimul secol
de schimbările sociale profunde.
Perceperea noastră asupra
a ceea ce înseamnă fiinţa
umană s-a schimbat în mod
considerabil. Am plecat de la a
gândi despre noi că suntem fiinţe
autonome, libere şi capabile
de a lua decizii despre ce este
mai bine şi mai potrivit pentru
noi, şi am ajuns la a ne privi pe
noi înşine ca fiind mereu nemulţumiţi.
Trăim într-un prezent lipsit
de semnificaţie, de sens, lipsit
de Dumnezeu. Suntem sclavii
noii societăţi consumiste, în
care nu mai ţinem cont ce ne
trebuie cu adevărat şi ce nu, iar
pe zi ce trece ne rătăcim tot mai
mult, îndepărtându-ne de adevăratul
scop al vieţii noastre.
Societatea în care trăim încearcă
să preia modelele economice
şi culturale ale societăţilor
din vest bazate pe un stil de
viaţă modern, tehnocratic (unde
guvernul este controlat de către
specialişti, oameni de ştiinţă,
ingineri şi alţi experţi), pe care îl
induc şi oamenilor: „creşti sau
eşuezi”, „dacă eşti abătut
mergi, la cumpărături”, „cantitate
şi creştere”, ceea ce dă peste
cap ritmul obişnuit al oamenilor
şi al naturii.
Societăţile globalizate produc
bunuri în abundenţă, iar
absenţa acestor bunuri materiale
este văzută ca cel mai mare
rău, ceea ce încurajează dorinţele
infinite ale oamenilor şi
lăcomia lor. Se consideră că:
„plin este mai bun decât gol”,
„mult e mai bun decât puţin”,
„mare e mai bun decât mic”…
Prin urmare, trebuie să umplem
totul, să avem totul, să ştim
totul.
Consumul a devenit o forţă
Ori zon tu ri bu te ne 9 Nr. 27, iunie 2012

irezistibilă, căci astăzi nu mai
consumăm ceea ce avem nevoie,
ci tot ceea ce ni se oferă,
fără distincţie. Avem nevoi noi
care înainte erau inexistente,
iar pentru satisfacerea lor şi
pentru maximizarea profitului
personal, de multe ori, încălcăm
drepturile omului fără a ţine
cont de viaţa umană, precum şi
cea a mediului înconjurător.
Căutăm cel mai mic cost pentru
cel mai mare câştig.
Se pare că deviza omului
modern a devenit: „exist deci
cumpăr, cumpăr deci exist.”
Este un cerc vicios în care omul
se pierde din cauză că dorinţele
sale sunt nelimitate. Conform
cu ceea ce spune Sfântul Ioan
al Crucii, „inima fiinţei umane
nu poate fi satisfăcută cu altceva
decât infinitul.” Din acest
motiv, când lăsăm frâu liber
dorinţelor la scară globală,
resursele naturale sunt insuficiente
pentru a le satisface.
Pământul ajunge la colaps.
Limitele sale fizice sunt prea
finite în comparaţie cu dorinţele
nelimitate, şi ne dăm seama de
aceasta numai dacă ne gândim
că un sfert din populaţia globală
consumă 80% din resursele
totale pentru a-şi susţine stilul
lor de viaţă.
Sf. Ioan al Crucii descrie
originea dorinţelor nelimitate
Nr. 27, iunie 2012
10
ale oamenilor ca o rană făcută
de Dumnezeu sufletului, iar
viaţa umană este căutarea unui
leac. În căutarea acestui leac,
omul este ispitit să-şi creeze
idoli din lucrurile create (fie
materiale sau spirituale, precum
succesul, plăcerea, puterea,
ştiinţa, etc.) precum şi din
oameni, înlocuindu-l pe
Dumnezeu. Să nu uităm, însă,
că nu există lucru sau persoană
care să ia locul lui Dumnezeu în
vieţile noastre. Rana divină va fi
vindecată numai de Duhul lui
Dumnezeu, iar golul din noi nu
va putea fi umplut de consumismul
unei societăţi seculare. Să
fim atenţi la ceea ce cu adevărat
contează şi să ne amintim
că:
• Doar câteva lucruri sunt cu
adevărat vitale;
• Puţin este deseori suficient;
• Nemulţumirea face parte
din viaţă;
•
Dorinţele şi aspiraţiile
umane sunt infinite deoarece
ele sunt create de Dumnezeu.
Să conştientizăm cu toţii
necesitatea de a păstra calitatea
vieţii pentru întreaga creaţie,
deoarece Dumnezeu i-a
îmbrăcat pe toţi oamenii şi pe
toate celelalte lucruri create cu
o frumuseţe particulară care
reflectă frumuseţea Creatorului.
ana PeTrina
Ori zon tu ri bu te ne

Toţi cei botezaţi în moartea
şi învierea lui Cristos sunt mădulare
ale trupului Domnului, fac
parte din marea comunitate
creştină şi sunt capabili să ia
parte la funcţia dublă a preoţiei:
să vestească evanghelia, să
participe la celebrarea sfintei
Liturghii şi a sacramentelor. Cu
toate că toţi creştinii suntem o
seminţie aleasă, „o preoţie
împărătească”, fără păstorii
noştri sufleteşti, însemnaţi de
Duhul Sfânt cu pecetea sacramentală
a preoţiei, credinţa
noastră ar fi aridă, egoistă şi
însingurată, iar viaţa, un labirint
întunecat în care ne-am pierde
sau rătăci. Înţelegem noi suficient
importanţa preotului în
viaţa noastră de credinţă?
Anul acesta, Preasfinţitul
Petru Gherghel a trimis o scrisoare
pastorală către preoţi, intitulată
„Un dar pentru noi toţi”,
din care reproducem un fragment
semnificativ:
„Luna iunie, dedicată Inimii
Preasfinte a lui Isus, reprezintă
pentru credincioşii catolici o
ocazie fericită pentru a întâlni şi
experimenta iubirea lui
Dumnezeu, manifestată în taina
euharistică şi în misterul inimii
lui Isus. Apropierea de el şi de
preotul
iubirea inimii sale aprinde în
suflete curajul şi speranţa divină.
Celebrările solemnităţilor
Trupul şi Sângele Domnului (7
iunie) şi Preasfânta Inimă a lui
Isus (15 iunie) sunt momente de
vârf în cunoaşterea şi trăirea
acestui sublim adevăr: Isus
rămâne mereu cu noi, până la
sfârşitul veacurilor, ca să ne
împărtăşească iubirea sa divină
şi cu ea toate darurile cereşti.
Tot în această lună, Biserica
noastră locală, dintr-o tradiţie
îndelungată, se bucură şi de o zi
aparte, 29 iunie, solemnitatea
Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul,
când are loc consacrarea noilor
preoţi, apostolii iubirii inimii lui
Isus şi ai tainei euharistice.
Toate aceste celebrări ne cheamă
să reflectăm la marea alegere
din partea lui Dumnezeu ce o
încredinţează oamenilor şi la
necesitatea de a fi la înălţimea
chemării preoţeşti. Dumnezeu
cel sfânt împărtăşeşte fiilor săi
darul sfinţeniei sale, iar aleşilor
săi le cere să facă la fel.
Fiind asiguraţi de însuşi
Cuvântul lui Dumnezeu că el, în
iubirea sa, ne va da păstori după
inima sa (cf. Ier 3,15), considerăm
aceste fericite solemnităţi
Ori zon tu ri bu te ne 11 Nr. 27, iunie 2012

ca un dar pentru poporul credincios
şi ca o adevărată binecuvântare
pentru sufletele noastre.
În acest sens, luna iunie
este o lună fericită şi cu un
mesaj puternic, mai ales pentru
preoţi, slujitorii altarelor şi apostolii
iubirii Inimii Preasfinte.
În iubirea şi grija sa faţă de
cei care sunt chemaţi să fie
apostolii iubirii divine, preoţii
noului legământ, sfânta Biserică
se apleacă cu viu interes spre ei,
arătându-le necontenit marea
demnitate de care se bucură,
precum şi responsabilitatea pe
care trebuie să o arate în toată
viaţa lor.
Aşadar, preotul este fratele
nostru universal a cărui sfântă
misiune este de a sluji şi de a
iubi fără a pretinde niciodată
nimic! Propovăduitor al cuvântului,
el ne face să înţelegem că
viaţa nu merge niciodată înapoi,
nu zăboveşte în ziua de azi, ci
tinde spre cea din viitor al cărui
unic ţel este paradisul.
«O preot al meu, cum vei
cuteza să mă jertfeşti cu adevărat
şi în întregime dacă nu te-ai
jertfit mai întâi pe tine cu adevărat
şi în întregime» (Monseniorul
Vladimir Ghika).
El, preotul, este «fiul omului»,
dar îl reprezintă pe pământ
pe Fiul lui Dumnezeu; este muritor,
dar are menirea de a ne
Nr. 27, iunie 2012
12
ajuta să stăpânim nemurirea
prin credinţă şi mântuire; păşeşte
pe pământ, dar ochii şi sufletul
sunt îndreptate spre cer,
«cerşind» pentru noi iertare,
îndurare şi minunea împlinirii
rugăciunilor.
Preotul este un izvor din
care ţâşneşte mereu viaţă şi
speranţă, scânteie care aprinde
flacăra credinţei şi braţul drept al
balanţei în aflarea adevărului.
Preotul nu are familie, dar
toţi îl numim «părinte», este fiu,
frate şi tată, copil visător, tânăr
îndrăzneţ şi bătrân înţelept...,
făcându-se înţeles şi preţuit atât
de cei «puternici» cât şi de cei
mici şi neînsemnaţi.
În această lună, dedicată
Preasfintei Inimi a lui Isus –
izvorul tainic al preoţiei – să
transformăm murmurul inimilor
noastre în strigăte de iubire şi să
înălţăm cu recunoştinţă rugăciuni
pentru minunaţii noştri
preoţi.
Să mulţumim Domnului pentru
sacramentul preoţiei, fără de
care nu am fi putut niciodată să
le primim pe celelalte. Şi să nu
uităm să aducem un omagiu,
îndreptând toate gândurile noastre
bune spre preoţii noştri martiri,
fără de care astăzi nu am fi
putut să ne mărturisim liber credinţa.
Pr. GaBriel-Mihai BalinT
Ori zon tu ri bu te ne

E posibil să-L întâlneşti pe
Isus? Pe Isus îl întâlnim în viaţa
noastră. Acestă prezenţă se descoperă
încet, cu răbdare şi fidelitate,
adică în acea viaţa care ne-a
fost dată fiecăruia dintre noi, acelora
care îşi construiesc propriile alegeri.
Deseori îţi vine să afirmi că
Dumnezeu nu există, dar de fapt,
El este prezent mereu, numai că
noi trebuie să-L descoperim pentru
că viaţa pe care am primit-o ne-a
fost dăruită cu adevărat, ea este a
noastră şi ne aparţine cu totul.
Cum ne-a învăţat Isus în parabola
cu talanţii (cf. Mt. 25,14-30),
El, stă deoparte căci nu vrea să
iasă în evidenţă: acesta este semnul
marii încrederi şi al respectului,
deoarece totul ne aparţine şi totul
este în responsabilitatea noastră,
El respectă până în adâncime alegerile
noastre şi drumul pe care
vrem să-l parcurgem.
Prezenţa lui Isus în viaţa
noastră este o prezenţă spirituală
care dăruieşte lumină pentru a
vedea drumul şi ne dă forţa pentru
a-l urma.
Isus ne–a indicat o stradă privilegiată
pentru a ne întâlni mai
profund cu El; aceasta este
Euharistia. Fiecare Sfântă
Liturghie în care ne împărtăşim şi
fiecare moment de adoraţie sunt
momente de sărbătoare a întâlnirii
noastre cu El şi cu fraţii nostri.
Euharistia este prima strada care
ne învaţă cum să intrăm în comu-
A-l Întâlni pe isus
niune cu El.
La Ultima Cina, El a istituit
Euharistia pentru a rămâne mereu
cu noi.
Raportul nostru cu Isus este
deci real, dar este un dar care trebuie
acceptat şi păstrat. Totuşi
rămâne un mister.
Iată de ce credinţa este mereu
un dar, este o experienţă profundă
de comuniune cu Biserica lui
Cristos.
Cine este Cristos pentru
mine? Ce este pentru mine
Biserica? Răspunsurile sunt date
de Isus, pentru că El a spus: „Iată,
Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude
cineva glasul Meu şi deschide uşa,
voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu
Mine.
Pe cel care învinge îl voi face
să stea împreună împreună cu
mine pe tronul meu, aşa cum şi eu
am învins şi stau cu Tatăl meu pe
tronul lui de domnie. Cine are
urechi să audă ceea ce Duhul
spune Bisericilor. (Ap. 3, 21–23).
Să ascultăm Cuvântul lui
Dumnezeu şi să îl practicăm.
Acesta este drumul pe care
mamele milostive s-au angajat să-l
parcurgă, ascultând Cuvântul lui
Dumnezeu, adorându-L pe Isus în
Sfânta Euharistie şi participând la
Sfânta Liturghie pentru a primi
harurile necesare de a împărtăşi
cu familia şi cu Biserica, misiunea
care le-a fost încredinţată.
Sr. eliSaBeTa Barollo
Ori zon tu ri bu te ne 13 Nr. 27, iunie 2012

Nr. 27, iunie 2012
instinCt sAu rAţiune?
Pe pământ sunt trei mari
tipuri de vieţuitoare cu suflete
diferite: 1) plantele cu suflete
vegetative; 2) animalele, păsările,
insectele, etc., cu suflete
sugestive (fac totul din instinct),
nu gândesc ce fac şi 3)oamenii
cu suflete raţionale (ar
trebui să facem totul cu raţiune,
gândire, să nu facem rău).
Totuşi s-a dovedit că raţiunea
n-a ajutat întotdeauna omul.
Dacă o vieţuitoare, cu suflet
sugestiv, omoară din instinct pentru
a se hrăni, omul şi-a arătat
cruzimea pentru a conduce,
domina, trăi în lux, etc. Biblia
demonstrează acest fenomen
(vezi cazul lui Cain şi Abel), iar
istoria confirmă cruzimea umană.
Din perioada neolitică, în
urmă cu aproximativ 5000 de ani,
odată cu formarea primelor trei
state – Grecia, India şi
Mesopotamia (Irakul de azi) – şi
până în zilele noastre istoricii timpurilor
au numărat circa patru
sute cincizeci de mii de războaie.
De departe cele mai multe victime
a făcut cel De-al Doilea
Război Mondial. 61 de ţări, însumând
1,7 miliarde de oameni au
simţit acest conflict. 28 milioane
de oameni au murit în timpul războiului,
alte circa 30 milioane au
fost grav rănite, majoritatea pierzându-şi
ulterior viaţa din cauza
rănilor. Oare câţi oameni au murit
în cele patru sute cincizeci de mii
14
de războaie?
Istoria predată în şcoli, în
multe ţări din lume explică elevilor
cât de paşnică a fost naţiunea
lor de-a lungul timpului. Istoria
României nu face excepţie de la
acest lucru. În 1977 eram elev în
clasa a VIII-a. La ora de istorie,
profesoara ne explica faptul că
noi românii am fost şi suntem
atât de paşnici încât de-a lungul
timpului am importat călăi pentru
a-i omorî pe cei condamnaţi la
moarte, deoarece nici un român
nu putea face acest lucru.
Probabil fosta mea profesoară nu
cunoştea cazul Odessa – 21
octombrie 1941, nici faptul că
miliţia şi securitatea din România
omorîse şi încă mai omorau
oameni fără nici o vină în beciurile
şi închisorile comuniste, etc.
Un mare înţelept spunea: „A
nu recunoaşte răul, înseamnă a-l
agrava şi nu a-l vindeca”. După
evenimentele din decembrie
1989 odată cu omorârea soţilor
Ceauşescu, Parlamentul din
România a abolit pedeapsa cu
moartea (spun ei) şi au dat voie
la avort, adică la omorârea fetuşilor,
copii nenăscuţi care nu au
nici o putere de a sa apăra, de aşi
spune părerea despre acest
cumplit măcel asupra lor.
Un ziar britanic scria în martie
1991 că în România au avut
loc în anul 1990 un milion de
avorturi. Ministerul sănătății din
Ori zon tu ri bu te ne

România a confirmat oficial
aceasta cifră ridicând din umeri.
Astăzi datele oficiale arată că în
România, în ultimii 50 de ani s-au
făcut 22 de milioane de avorturi.
Avortul înseamnă încetarea
unei vieţi, deoarece fătul este o
fiinţă chiar din momentul conceperii
sale.
În România creştină (!!!) 22
de organizaţii se opun faptului ca
femeilor care vor să facă întrerupere
de sarcină, să li facă o ecografie
a sarcinii cu 24 de ore
înainte de avort şi să vizioneze
un filmuleţ prin care să înţeleagă
ce simte fetusul când este omorât,
considerând că: „Acest tip de
consiliere nu face decât să provoace
femeilor sentimentul de
vină”.
Anul acesta la Oxford, în
revista „Journal of Medical
Ethics”, doi profesori academicieni,
Alberto Giublini şi
Francesca Minerva au spus:
„Părinţii trebuie să aibă dreptul
de a-şi omorî copiii chiar şi după
naşterea lor deoarece statutul
morar al unui bebeluş este echivalent
cu cel al fetusului în sensul
că ambilor le lipsesc acele
proprietăţi care justifică acordarea
unui drept la viaţa unui individ.
Considerăm că persoană
înseamnă un individ care este
capabil să îşi atribuie propriei
existenţe (cel puţin) câteva valori
de bază, aşa încât lipsa acestei
existenţe să reprezinte o pierdere
pentru ea”. Asumându-mi responsabilitatea
concluziei, cred că
aceşti academicieni sunt doi
monştri.
În primăvara acestui an în
mai multe oraşe din România au
avut loc proteste prin rugăciune
împotriva avortului. În Iaşi cele
două biserici surori – Catolică și
Ortodoxă – s-au unit şi au organizat
împreună marşul.
Reprezentantul Episcopiei
Romano - Catolice de Iaşi, părintele
Iosif Dorcu a spus printre
altele: „Consider că în prezent,
există un dispreţ mare faţă de
viaţă. În primul rând pentru că
aceşti copii mor nebotezaţi, în al
doilea rând pentru că aceşti copii
sunt ucişi de proprii părinți, şi în
al treilea rând deoarece aceşti
copii sunt nevinovaţi”.
Din fericire (!) numărul avorturilor
a scăzut mult în România
în ultimii ani. Anul trecut a
început iarăși să crească (400/
zi). Am citit şi ascultat părerile
multor femei care fac avorturi.
Majoritatea şi-au motivat gestul
punându-l pe seama sărăciei.
Altele au spus că au dreptul să
facă ce vor cu corpul lor. Cred cu
tărie că situaţiile dificile încearcă
nivelul moral şi credinţa în
Dumnezeu a fiecăruia dintre noi.
Aproape întotdeauna şi mai
marii lumii au făcut ce au vrut.
Pentru anul acesta au alocat
pentru fiecare zi peste 4 miliarde
de dolari pentru înarmare, în timp
ce pentru protecţie socială sumele
de bani alocate sunt insignifiante.
Nu pot înţelege de ce omul
Ori zon tu ri bu te ne 15 Nr. 27, iunie 2012

urăşte, invidiază, omoară semeni
de-ai lui, etc. Cred că nesupunerea
faţă de Dumnezeu îl face pe
om să aibă înfăţişarea răului.
Privind asupra tuturor acestor
decizii uneori malefice a unora,
mă întreb cât este instinct şi cât
este raţiune? Oare câtă răbdare
mai are Dumnezeu cu unii dintre
noi? Mai durează mult până la a
doua escatologie (adică revenirea
lui Isus pe Pământ )?
Mâine va fi o nouă zi. Alți 4
milioane de dolari se vor cheltui
pentru armare, în întreaga lume.
În România potrivit ultimei statistici,
alţi 400 de copii nevinovaţi
nenăscuţi vor fi omorâţi prin
avort. Ţipătul lor de durere îl vor
auzi tot mai puţini. Oare câţi copii
nenăscuţi vor fi omorâţi prin avort
mâine în întreaga lume?
Auzim deseori spunându-se
că devenim unii dintre noi tot mai
răi, că lumea nu a fost niciodată
aşa de rea… Oare gândim tot
mai puţin? Un studiu realizat de
Muzeul național francez de
Istorie naturală şi alte două mari
instituţii, arată că omul de azi are
creierul mai mic cu 15 – 30% faţă
de omul preistoric (Homo
sapiens – 30.000 de ani în urmă.
Cercetătorii au studiat endocraniile
a 15 fosile de Homo
sapiens, apoi pe cele de la 150
de oameni contemporani).
Sper că într-o zi instinctul va
fi înlocuit cu raţiunea la toţi
oamenii şi implicit răul cu binele.
relia ValenTin
Nr. 27, iunie 2012
16
psAlm
Îndură-Te şi dă-ne, Doamne,
căci mi-e sete şi mi-e foame
de adevăr şi de dreptate,
de modestie, iubire-n toate.
Speranţe dă-ne şi curaj întruna,
ca să curmăm pe veci minciuna,
iar adevărul să domnească
în conştiinţa omenească.
Dă-ne credinţă a cărei nume
i-atât de scump în astă lume
şi varsă-ne-n piept pietate
ca să trăim în castitate.
Cinste, respect şi omenie
fă, Doamne,-n orice piept să fie
ca lumea toată să prospere
spre-nalte ţeluri, alte sfere.
O, dă-ne forţa spre a stinge
durerea celui care plânge,
celui flămând şi însetat,
celui bolnav, de toţi, uitat.
Doar, numai Tu Părinte, poţi
ca să deschizi dorite porţi
de a-atâta lume însetată
de-o altă viaţă mai curată.
năzărel luCaCi
Ori zon tu ri bu te ne

Ce este credința? Este un
har de la Dumnezeu! Un dar. Toți
spunem că suntem creștini... dar
suntem creștini cu adevărat sau
doar cu numele? Trăim într-o
lume căreia îi place să complice
lucrurile foarte mult. Pentru
rezolvarea unei probleme, mulți
aleg partea mai complicată şi o
uită pe cea ușoară, pierzând
astfel foarte mult timp.
Timpul e prețios. Trăim ca şi
cum timpul e de partea noastră,
dar nu e deloc așa. Timpul e
prețios... Dacă nu știm să folosim
timpul în favoarea noastră,
atunci înseamnă că l-am pierdut.
În timp, putem să dobândim
credința, să o hrănim, să o
protejăm, să o întărim, să o
creștem. Într-o astfel de lume,
pe zi ce trece, pare tot mai greu
să avem grijă de credința
noastră.
Suntem preocupați de ce
avem azi de făcut, ne facem griji
pentru ziua de mâine si uităm de
Dumnezeu. Chiar dacă încercam
să ascundem acest lucru,
pe zi ce trece Dumnezeu ocupă
locul 2 în viața noastră. Uităm că
El nu acceptă locul 2, că e „un
Dumnezeu gelos”.
Ne gândim la ce avem de
făcut în viitor şi uităm prezentul.
Ne gândim cum să ne îmbrăcăm
pentru o petrecere, dar uităm sa
mergem la Biserică. Ne pregătim
CredinţA
pentru a răspunde la lecții, pentru
a vorbi la muncă, dar uităm
să vorbim cu Dumnezeu, să ne
rugăm. Alergăm spre parcuri de
distracții, spre prieteni, dar ocolim
Biserica. Ne preocupă foarte
mult ce spun oamenii despre
noi, însă nu dăm importanţă
prea mare Cuvântului lui
Dumnezeu.
Vrem pace, dar ne războim
cu toți: prieteni, dușmani şi chiar
rude. Vrem ca lumea să se
schimbe, dar noi nu facem nici
un pas pentru a ne schimba.
Acuzăm guverne ca nu au grijă
de cei fără adăpost, de cei
săraci, dar noi suntem primii
care fugim de ei. Vrem sa fim
iertați de Dumnezeu, dar noi la
rândul nostru, nu vrem să
iertăm. Vrem să fim înţeleşi de
alții, dar noi nu vrem să-i
înțelegem. Prin urmare, suntem
creștini cu adevărat sau doar cu
numele?
Isus a spus să facem voia
Tatălui, dar facem contrariu. În
ce credem mai mult şi mai ales
ce urmăm: Cuvântul Lui
Dumnezeu sau tradițiile, riturile
pe care le creează oamenii?
Pentru că așa cum spunea
Sfântul Părinte, fiecare îşi
creează religia lui. Se pare că
lumea scoate din biblie şi pune
accentul doar pe ceea ce îi convine
şi restul îl aruncă şi astfel
Ori zon tu ri bu te ne 17 Nr. 27, iunie 2012

îşi creează religia sa, credința
sa. Oamenii au început să
creadă mai mult în tradiții şi
dacă privim foarte atenți vedem
că respectă cu mai multă
strictețe tradițiile şi mai puțin
Cuvântul Domnului. Riscăm să
ne facem idoli asemenea oamenilor
de pe timpul lui Moise.
Mergem pe un drum, dar nu
vrem să știm dacă e bun sau nu,
nu ne interesează. Mergem cu
capul plecat şi există riscul să
cădem fără să ne dăm seama şi
să credem că de fapt mergem pe
un drum sigur. Ar trebui să ridicăm
capul din pământ şi să ne
uităm după „luminița de la capătul
tunelului”, care e Isus.
Avem nevoie de credință în
Dumnezeu... altfel suntem sortiți
pieirii. Credința e cea care ne
ţine în viață. Viața fără credinţă
nu are nici un înţeles. Cel ce nu
crede e pierdut. Trebuie să ne
rugîm, să medităm asupra
Cuvântului lui Dumnezeu, să
mergem mai des la Biserică, să
credem în Dumnezeu pentru a
nu risca să ne pierdem viața,
credința.
E adevărat că Dumnezeu
ne-a dat libertatea de a face ce
vrem şi de a alege între bine şi
rău, dar totul cu o condiție: să
suportăm consecințele deciziilor
noastre, indiferent care ar fi
acestea. Fiecare zi e o șansa de
a ne schimba, de a îndrepta
greșelile.
E atât de ușor sa rănim pe
cineva, sa facem răul şi atât de
Nr. 27, iunie 2012
18
greu să spunem un cuvânt de
încurajare... În loc să alegem
calea cea mai ușoara, o preferăm
pe cea grea. Se pare că
pentru a face un lucru bun, mai
întâi trebuie să greșim.
Atunci când suntem puși la
încercări, îi cerem socoteală lui
Dumnezeu „de ce tocmai eu, de
ce acum, de ce nu altul?” De ce?
Dar noi de ce nu îi ajutăm pe cei
aflați în suferință, de ce nu ne
schimbăm în bine, de ce nu
facem voia Domnului, de ce nu
facem pace cu cei certați, de ce
nu spunem NU păcatului?
Dumnezeu tot ce face, face spre
binele nostru, dar noi nu suntem
în stare să vedem acest lucru,
nu vrem.
Ori de câte ori suferim,
trebuie să acceptăm acea
suferință pentru că o merităm. Ar
trebui să acceptăm suferințele
gândindu-ne că Isus a suferit
mai mult decât noi. Când suferim
ar trebui să ne gândim la
Isus cel scuipat, lovit, batjocorit,
îmbrâncit, la Isus Cel Răstignit,
la Mama Lui, Maria, la ce simțea
ea în momentele în care îşi privea
Fiul plin de răni şi sânge.
Nici-o durere a noastră nu poate
fi comparată cu durerea Sfintei
Fecioare Maria. Nici-o suferinţă
a noastră nu poate fi comparată
cu suferința lui Isus Cristos. E
datoria noastră să acceptam
suferința. Când suferim ar trebui
să ne regăsim în Isus, să fim
una cu El. Şi daca El şi Fecioara
Maria au rezistat acestor
Ori zon tu ri bu te ne

suferințe de neegalat, cu atât
mai mult ar trebui să rezistăm şi
noi. Suferința ne unește cu
Cristos şi Maria.
Poate sunt creștini care
cred sau spun că a noastră
credință ne limitează libertatea
de a face ce vrem, că Dumnezeu
ne limitează libertatea, dar nu e
deloc așa.
Spuneam că Dumnezeu nea
dat libertatea de a alege între
Bine si Rău. Alegând Raul,
poate te simți liber, poate faci ce
vrei, dar vei rămâne un sclav al
Păcatului pentru totdeauna.
Alegând bine, pe Dumnezeu,
poate că îți simți libertatea
limitată, dar nu e așa.
Dumnezeu ne lasă să facem ce
vrem. Însă în momentul în care
alegem Binele, alegem tot ce
ţine legat de Dumnezeu, implicit
Poruncile. Dau un exemplu:
când decizi să mergi la muncă
știi că trebuie să respecți
programul, pauzele, să
muncești, să ajungi la timp la
muncă, să pleci când termini
lucrarea ta. Asta înseamnă că
acceptând să muncești, accepți
şi ceea ce îți impune munca. La
fel, când alegi Binele, alegi si
poruncile şi ştii că trebuie să le
păzești. Deci, libertatea nu ne
este îngrădită.
Trăim... Dar până când?
Trăim ca niște nemuritori, dar
într-o zi vom spune „adio” acestei
lumi. Facem planuri de viitor:
unde să mergem, ce să facem,
cu cine să stăm. Dar la ce ne
ajută planurile, dacă nu le putem
îndeplini, dacă ora următoare
vom pleca de pe acest Pământ?
Încercăm să ne asigurăm viitorul
din punct de vedere material,
profesional, dar nu îl asiguram şi
din punct de vedere spiritual...
Nu ne asigurăm mântuirea...
Cristos... a făcut voia
Tatălui. Şi noi putem, putem
urma exemplul Lui. Spunem că
nu putem, dar de fapt nu vrem.
Spunem că Isus e Om şi
Dumnezeu şi de aceea a făcut
voia Tatălui. DA! E Om şi
Dumnezeu, dar coborând pe
Pământ a luat firea Omenească.
A fost Om ca şi noi. Nu a avut
puteri supranaturale. Spunem că
a săvârşit minunile pentru că
este Fiul Lui Dumnezeu. Nu
vrem să acceptăm că putem
urma exemplul lui Isus. Minunile
pe care El le-a făcut nu au fost
pentru că este Fiul lui
Dumnezeu. Cum a săvârşit Isus
minunile? Cu ajutorul Credinței.
Asta e diferența dintre noi şi El.
Minunile făcute de El se
datorează credinței. Spre
deosebire de noi, El a crezut în
Tatăl, a crezut că Tatăl îl poate
vindeca pe cel bolnav. Noi avem
credință, dar e firava... Isus ne-a
spus că dacă am avea credință
cât un grăunte de muștar, am
putea muta munții din loc. Da, El
e Om şi Dumnezeu. Dacă am
avea credință cât un grăunte de
muștar, am putea face şi noi
minunile săvârșite de El.
Pr. Mihai – GaBriel BalinT
Ori zon tu ri bu te ne 19 Nr. 27, iunie 2012

În AmintireA pr. iosiF AndriCi
Amintirea vie pe care ne-a
lăsat-o părintele vizavi de persoana
Sfinţiei sale este întotdeauna
relaţionată la devotamentul
pe care l-a manifestat
întreaga sa viaţă faţă de sfântul
Anton de Padova.
Cine nu-şi aminteşte mulţimea
de oameni care venea de
pretutindeni să găsească un
cuvânt de mângâiere
şi un sprijin în
nevoi la patronul
minunilor? Dacă ar
putea, şi pietrele ar
vorbi... Mii de pelerini
din localităţile
învecinate şi îndepărtate
străbăteau
drumurile în fiecare
marţi aducând
grijile şi problemele
lor la picioarele
sfântului Anton.
Părintele îi primea
pe toţi şi pentru fiecare avea un
cuvânt special... Un cuvânt care
avea puterea de a mângâia, de
a oferi certitudinea că sfântul
Anton într-adevăr este mijlocitorul
celor care îl iubesc pe
Dumnezeu.
Cine nu-şi aminteşte cu
drag biserica din Şcheia... O
biserică în stil modern, originală,
gândită în cele mai mici detalii
Nr. 27, iunie 2012
20
de însuşi părintele Andrici. Închinată
sărbătorii „Înălţarea Sfintei
Cruci”, biserica reprezintă o
adevărată operă de artă mai
ales datorită plăcilor din marmură
alba pe care însuşi mâinile
Sfinţiei sale au sculptat cu mult
talent Calea sfintei cruci. În partea
dreaptă a altarului se înaltă
impunătoare şi elegantă, statuia
tot din marmură
albă a sfântului
Anton. În faţa acestei
statui zeci de
mii de oameni şi-au
aplecat genunchii
şi au primit răspuns
la rugăciunile lor.
Unii aduceau cererile
lor, rugăciuni
de mulţumire pentru
harurile primite
din partea făcătorului
de minuni, alţii
atingeau lucrurile
pentru a fi binecuvântate... Mulţi
şi-au recăpătat starea de sănătate
fizică sau au regăsit pace
sufletească... Toţi cei care
veneau la Şcheia ştiau că părintele
Andrici era înzestrat cu un
dar deosebit: darul încrederii şi
al răbdării. Nu era predica în
care să nu spună că minunile nu
le face Sfinţia sa, nici sfântul
Ori zon tu ri bu te ne

Anton, ci încrederea care trebuie
sa fie totală, autentică şi constantă
în Dumnezeu.
În partea stângă a altarului
se află statuia sfintei Fecioare
Maria, sub înfăţişarea unei
mame tinere, purtându-l pe Isus
în braţele sale. Părintele a dorit
prezenţa acestei statui tot la fel
de impunătoare ca şi cea a sfântului
Anton pentru a scoate în
evidenţă faptul că, indiferent de
devoţiunile şi preferinţele noastre
faţă de anumiţi slujitori ai lui
Dumnezeu, sfânta Fecioară este
şi va fi mereu mama noastră.
Doar iubirea maternă poate înţelege
şi alina suferinţa fiului.
Îndemna adesea, ca înainte de a
merge la sfântul Anton, fiecare
să se oprească în faţa sfintei
Fecioare pentru a-i admira copilul
din braţele sale, iubirea de
mama si frumuseţea ei!
Iubitor de arte, părintele s-a
dedicat in mod deosebit muzicii
pe care a studiat-o mai întâi în
Seminarul Teologic din Alba
Iulia, dezvoltând abilităţile sale
componistice şi pianistice pe tot
parcursul vieţii. Dintre lucrările
sale amintim: Psalmi, Aleluia,
Tatăl Nostru, Sfânt, Mielul lui
Dumnezeu (pentru momente
liturgice); „Marşul pentru orgă şi
chitara” în do M dedicat sărbătorii
hramului „Înălţarea Sfintei
Cruci”; „Roman pribeag” dedicat
fericitului Ieremia Valahul şi
multe alte cântări religioase pentru
Crăciun şi Paşte.
Dacă ar fi să sintetizăm în
câteva cuvinte persoana părintelui,
cu respect am îndrăzni săl
numim: un preot în slujirea
poporului lui Dumnezeu, un om
liber, o minte sclipitoare, un
artist emerit şi un mare devot al
sfântului Anton de Padova.
Cuvintele cele mai des rostite
de Sfinţia sa au fost: „Toată
dragostea!”
Cu toată dragostea am răspuns
invitaţiei şi ne-am unit în
rugăciunea sfintei Liturghii care
s-a celebrat la Şcheia, în ziua de
16 iunie 2012, la ora 16.00, în
curte, lângă capela închinată
sfintei Fecioare Maria de
Guadalupe, lăcaş în care părintele
a trecut la cele veşnice la 19
noiembrie 2007.
După momentele de rugăciune
a avut loc prezentarea
proiectului pe care părintele
dorea să-l implementeze la
Şcheia, proiect care constă în
deschiderea unei case pentru
bătrâni şi bolnavi; deschiderea
unui centru de recuperare pentru
persoanele cu probleme de
alcool, operă care va fi continuată
cu ajutorul Domnului de către
Congregaţia Surorilor Misionare
ale Pătimirilor Domnului Nostru
Isus Cristos.
ŞTeFan Şi MaTilda andriCi
Sr. eliSaBeTTa Barolo
Ori zon tu ri bu te ne 21 Nr. 27, iunie 2012

Nr. 27, iunie 2012
vArA - timpul vACAnţelor
Pentru mulţi dintre noi o
parte din anotimpul vara constituie
o perioadă de vacanţă,
concediu. Elevii şi studenţii
beneficiază de acest timp
binemeritat, după un an şcolar/universitar
care a fost
pentru unii mai „încărcat”,
pentru alţii mai lejer, fiecare
cum a considerat să-l folosească.
Dacă în timpul anului elevii
şi studenţii s-au dedicat
studiului, vizitele la domiciliu
au fost scurte sau chiar mai
rare, există acum posibilitatea
ca ei să le comunice
părinţilor problemele lor, trăirile
pe care le au şi nu le-au
putut spune sau n-au găsit
momentul potrivit.
Fiecare etapă în dezvoltarea
unei persoane are dificultăţile
ei, este bine ca
părinţii să poată observa, afla
despre unele probleme, mai
ales la adolescenţi, pentru a
preîntâmpina agravarea lor.
Tentaţiile din jur, lipsa fizică a
părinţilor îi pot determina pe
unii să intre în anturaje periculoase
care le pot afecta viitorul
chiar renunţând la şcoa-
şi Al ConCediilor
22
lă. Dacă se interiorizează,
văd că nu pot fi înţeleşi, se
închid în ei şi pot să aibă
diferite forme ale depresiei.
Este recomandat ca pentru
a avea o viaţă sănătoasă
(minte şi corp) să fie îmbinate
activităţile fizice cu cele psihice.
Se poate spune că la noi
în sat posibilităţile de a practica
un sport sunt reduse.
Pornind de la activităţile gospodăreşti,
ajutorul dat părinţilor
se poate consuma surplusul
de energie şi reduce timpul
destinat computerului.
Activităţile fizice practicate
regulat conduc la o scădere
a mortalităţii. Şi la bătrâneţe
mişcarea, exerciţiul fizic va
aduce îmbunătăţiri în calitatea
vieţii, va reduce apariţia
unor boli canceroase (cancerul
de colon). Pentru femei,
activitatea fizică protejează şi
luptă împotriva instalării rapide
a osteoporozei.
Vă voi scrie câteva îndrumări
practice pentru a şti cum
să facem să găsim şi să păstrăm
calmul sufletesc, preluate
din cartea „Vă invit la bucurie”,
de pr. Claudiu Dumea:
Ori zon tu ri bu te ne

• Ne vom concentra toată
atenţia şi eforturile la munca
pe care o avem de făcut în
momentul de faţă. Un proverb
african spune: „E adevărat că
avem două picioare: cu toate
acestea, nu putem urca în
acelaşi timp pe doi copaci”.
• Ne vom mulţumi cu ceea
ce suntem şi avem, cu ceea
ce Dumnezeu ne-a înzestrat,
cu locul pe care ni l-a fixat în
lume, fără a invidia pe nimeni,
ştiind că răsplata e legată nu
de numărul talanţilor, ci de
felul cum îi folosim.
• Nu-ţi fă iluzii şi nu vei
avea niciodată deziluzii, mai
ales când aştepţi ca oamenii
să te răsplătească pentru
binele făcut.
• Vom şti să deosebim
clar în viaţa şi credinţa noastră
ceea este esenţial şi sigur
de ceea ce este marginal şi
omenesc, lăsând ceea este la
modă.
De aceea, este bine să ne
bucurăm de frumuseţile naturii,
de aerul pe care îl respirăm
care nu este atât de
poluat ca în mediul urban şi
de tot ceea ce ne-a lăsat
Dumnezeu în jurul nostru.
Vacanţă plăcută!
Concediu plăcut!
MoniCa PeTriŞor
omul
Multe minuni mai sunt pe lume,
dar ca Omul alta nu-i,
căci numai el poate supune
natura după placul lui.
A inventat cu încântare
vorbirea sa articulată
să poată spune-n gura mare
ce gând sau dor, spre zări, îl
poartă.
Străbate mările-n furtună
şi se avântă spre zenit,
coboară-n fund de văgăună
să scoată aur şi argint.
Oraşe mari, impunătoare,
şi catedrale-a înălţat,
iar largi câmpii incântătoare
le-a burduşit cu rod bogat.
A reuşit să îmblânzească
feroce fiare cu elan
ca mai apoi, să cucerească
Cosmosul larg în tactic plan.
El munţi şi ape-a preschimbat
după nevoi şi al său plac
şi nicidecum nu s-a lăsat
un cucerit, un haidamac.
Dar dacă nu va înţelege
unde se află al lui finit,
roadele lui le vor culege
pustiul, jalea şi un trist sfârşit.
năzărel luCaCi
Ori zon tu ri bu te ne 23 Nr. 27, iunie 2012

„De ce?”
De ce? De ce e tocmai
asta ziua cu „De ce?”? De ce
murim, Doamne? De ce trăim?
De ce ne laşi un pic şi-apoi ne
iei? Ne place aici… chiar dacă
atunci când plecăm la tine tu te
bucuri că venim! Dar, Doamne,
zeci de oameni de aici plâng…
De ce nu priveşti la plânsul
lor? Sunt trişti că
tu ne iei la tine,
plâng amar,
Doamne…
De ce suferim?
De ce atâta
suferinţă? Nu a
fost de-ajuns?!
Istoria e plină de
suferinţă, de
suferinţe, de suferinzi… S-a
plâns mai mult decât s-a râs.
S-a suferit mai mult… prea
mult. Când vei întinde,
Doamne, mâna spre pământ şi
atingându-l cu degetul vei
spune: „De ajuns! … Să fie
numai zâmbet!”? Când?
Spune-mi, când? De ce întârzii?
Şi de ce, de ce, o Doamne,
mereu iubim prea târziu? De ce
pierdem prima iubire? De ce?
Numai ca să putem spune că
Nr. 27, iunie 2012
de Ce?
24
„prima iubire nu se uită niciodată”?
De ce îngădui să se
întâmple pierderea, uitarea,
greşeala? De ce? De ce nu
există iubiri veşnice în afară de
a ta? De ce nu înţelegem că
iubirile adevărate nu au final
fericit, pentru că ele sunt fără
final, sunt veşnice? De ce?
Să nu te superi pe mine,
Domnul meu şi
Dumnezeul meu,
tu, dulcea mea
chemare, tu izvor
de întrebări, de
nelinişti, dar şi
ocean adânc şi
neţărmuit de fericire…
Să nu te
superi…
„De ce?” e un fel de a fi
om… A fi om înseamnă a întreba
şi a te întreba „De ce?” şi
iar „De ce?”! A fi om bun
înseamnă a nu spera şi a nu te
amăgi că vei găsi răspuns la
toate…
De ce, Doamne, atât de
multe „De ce?”-uri şi atât de
puţine răspunsuri?… Cum şi
cui mă pui tu şi mă trimiţi să
dau speranţă şi credinţă şi răspunsuri
dacă nu am eu mai
multe?! De ce?
Ori zon tu ri bu te ne

De ce întâlnesc oameni
fără case sau case rămase fără
oameni? De ce laşi să fie suflete
ce hoinăresc în căutarea
unui om şi oameni ce hoinăresc
după suflete? De ce atât
zbucium într-o viaţă ce se sfârşeşte
într-o clipă? De ce?
De ce se tem oamenii de
animale, dar nu se tem de iad,
de moarte, de rău, de… toate?
Şi de ce nu-mi răspunzi?
De ce nu-mi vorbeşti mai des?
Dacă te pierd şi pe tine, cu
cine mai rămân?! Sau… dacă
te-am pierdut deja? De ce te
pierdem? De ce îi pierdem pe
cei dragi? De ce ne laşi să
rămânem singuri? De ce?
De ce plâng atât de uşor,
atât de repede, dar mereu prea
târziu?
De ce?
Şi mai am un „De ce?”,
Doamne… dar nu-l mai scriu…
Ţi l-am povestit în biserică.
Ştiu răspunsul: pacea. Dar
vreau soluţia de a ajunge la
ea… Care e drumul? Îmi dai,
Doamne, soluţia? Da, e ultimul
„De ce?”… Şi-o ultimă dorinţă…
pacea ei, regina păcii…
Salvare şi pace!
O pace, împăcare, de ce,
de ce veniţi atât de greu? De
ce?
laurenţiu
pApei ioAn pAul Al
ii-leA
Părinte atât de bun creștinătății,
Ne-ai părăsit trecând în nemurire
Acolo, în eterna fericire
Şi în a Tatălui iubire.
Al păcii Papă şi al bunătății
Lăsat-ai viaţa ta, ca o jertfire
Să fie pentru biata omenire
Sădind pe-ntreg pământ iubire.
Ai păstrat cu toată demnitatea
Și-ai onorat măreţ papalitatea
Cu-ntreaga ta fiinţă ai îndemnat
popoare
La pace şi credinţă.
Ferice sunt că te-am văzut,
părinte,
Şi-am auzit ale tale dulci cuvinte
Când prea sfinţia ta ai fost în
România
Pe toţi creştinii umplându-i
bucuria.
La pace şi credinţă
Mult ne-ai îndemnat
Că-ntreaga Românie
Nespus s-a bucurat!
Fără de astea două
Cu toţii noi să ştim
Că-n cursul vieții noastre
Pe drum greşit pornim…
ioSiF anTal
Ori zon tu ri bu te ne 25 Nr. 27, iunie 2012

definiţia iubirii... spusă de
nişte copii cu vârsta între 4 si 8
ani!
•
Dragostea este... Când cine-
va te răneşte... chiar dacă te
doare îngrozitor... tu nu plângi,
pentru că ştii că o s-o doară pe
persoana care te-a rănit! Matei - 6
ani
•
Dragostea este când... Când
bunica mea avea artrită, şi nu-şi
putea vopsi unghiile... bunicul
meu le-a vopsit el pentru ea, cu
toate că şi el avea artrită...
Rebeca - 8 ani
•
Dragostea este... Când o fată
se dă cu parfum şi băiatul se dă
cu after-shave... şi ies la plimbare
împreună... şi se miros unul pe
celălalt. Carol - 5 ani
•
Dragostea este... Când ştii că
sora ta mai mare te iubeşte... pentru
că-ţi da ţie toate hainele ei
vechi... şi ea trebuie să se ducă la
- Nu pot să înţeleg de ce am fost
adus la pol .. poliţie ! exclama un
beţiv, plin de indignare!
- Pentru băutura! îi răspunde ofiţerul
de serviciu.
- Păi de ce nu zici aşa ? Adu-mi un
coniac !
De zle ga rea re bu su lui din numărul trecut:
Pământul lui isus: 1. BUNEIVESTIRI -
P. 2. MORMâNTUL - NOR. 3. MARIEI - LAZĂR
- E. 4. IR - D - ECATERINA. 5. R - PICTA - A -
A - AM. 6. ALATA - RUJATA - A. 7. CURATAT -
EN - RAR. 8. OM - R - RAG - ACARI. 9. LEI -
SM - RA - E - OR. 10. V - BOTEZATORU - I.
11. LA- REN - NASTERI. 12. U - FERICITILOR.
13. IZA - PASTORILOR
Nr. 27, iunie 2012
repliCi Ale Copiilor
să mAi râdem...
26
cumpărături, să-şi ia altele! Laura
- 4 ani
• Dragostea este... Când un
bătrân şi o bătrână... sunt încă
buni prieteni cu toate că se
cunosc unul pe celalalt de mult
timp. Toma - 6 ani
• Dragostea este... Când cineva
te iubeşte... felul în care-ţi
spune numele, e... Este diferit!!!
Bil - 4 ani
• Dragostea este... Când oferi
cuiva din mâncarea ta, fără ca să
te aştepţi ca celălalt să-ţi ofere din
mâncarea lui! Cristi - 6 ani
• Dragostea este... ce se
întâmplă de Crăciun... când te
opreşti din desfăcut cadouri... ca
să te bucuri de bucuria celorlalţi!
Bobby - 5 ani
• Dragostea este când... Dacă
vrei să înveţi să iubeşti mai bine...
începe cu un prieten care nu-ţi
place! Nina - 6 ani
Gheorghe îşi înmormântează
soacra. Vine omu' nostru acasă şi
când să deschidă poarta îi pică o
ţigla în cap.
Gheorghe contrariat zice:
- Deja ai ajuns?
Soldaţii la raport afară. Vine
comandantul şi spune:
- Mai mişcă cineva?
- Pământul, domnul comandant.
- Cne a spus asta?
- Galileo Galilei.
- Galileo Galilei, un pas în faţă!!!
Ori zon tu ri bu te ne

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
Orizontal:
1. Ordinul Sf. Anton - Pom fructifer.
2. Banii reuniţi - Act de transmitere
al averii. 3. Cu el se modelează
fierul - A se ivi. 4. Început de
diaconat - Lipsă - Sfârşit de
Canon. 5. Iaşi pe drumuri -
Staţiune pe litoral - Şir. 6. Mlădiţă
tânără - Mendeleev la început! 7.
A încărunţi - Om de nimic -
Interiorul Tebei! 8. Organ al sf.
Anton intact şi astăzi - Nisipu
(anagr.). 9. De aceea (arh.) -
Duşmănie - 600 de latini! - Şirag
la sfârşit. 10. Sfânta sărbătorită la
1 octombrie - Duşmănie - PDL.
11. Prima notă! - Sacru - Sfârşitul
sFântul minunilor
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
imnului - Vin
cu turma. 12.
Smeriţi -
Voios fără s
(anag.)! 13.
Sfântul minunilor,
apelativ.
Vertical:
1. Prenumele
de la botez -
Contondent.
2. Lut -
Modelul nostru
- Mic şi
isteţ. 3. Barca
lui Noe -
Luna lui
Cuptor -
Sfârşitul mulţimii!
4. Haine de la magazin -
Fiica lui Ioachim şi a Anei -
Răscolit 1.3.6.7. 5. Măsură a timpului
- Începe imnul! - Este lucrat
cu migală. 6. Ioan, Toma şi Carol -
Notă pe portativ - Om cu buze
mari şi groase. 7. Se termină ziua
- Oameni de la sate. 8. Cisnădie
1.3.4. - Scoase din liman! 9. Vine
odată cu ploaia - Soarele la egipteni
- 550 de romani. 10. Cap de
năluca! - Fudul. 11. Celor ce se
îndepărtează de la doctrina
Bisericii 12. Îmi aparţin - Ciclu
calendaristic 13. Sfântul minunilor.
14. Tatăl sf. Anton.
Ioan Ianuş