Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

să explodeze. Almohanii sunt nişte detonatoare umane."
Vestea înfricoşase ansamblul coloniei. Până atunci, se remarcase într-adevăr că unele accidente
ciudate tulburau ordinea lucrurilor, dar niciodată nu se stabilise vreo legătură cu acei primitivi prea
puţin vorbăreţi, care se deplasau goi în toate situaţiile şi erau toleraţi, cu condiţia să se ţină la
distanţă de oraşe sau centrele de cultură.
„Adrenalina e o secreţie a fricii sau a angoasei", precizaseră imediat medicii, „ceea ce înseamnă
că, de fiecare dată când almohanii suferă o excitaţie nervoasă, sunt susceptibili de a arunca în aer
orice depozit natural de nitrolynă care se află în împrejurimile lor mai mult sau mai puţin imediate.
Altfel spus: de îndată ce li se face frică, sunt surprinşi, se enervează, îşi doresc o femeie, prilejuiesc
cele mai înfiorătoare catastrofe!" Această revelaţie avusese efectul unei declaraţii de război.
Două săptămâni mai târziu, se formaseră primele comitete de auto-apărare, iar vânătoarea
„Prădătorilor" era declarată deschisă.
Prădătorii. De-atunci, nu mai fuseseră desemnaţi decât sub această denumire infamă. Bieţi
indigeni inofensivi fuseseră avansaţi la gradul unor barbari însetaţi de carnagii. Ziariştii nu
întârziaseră să le găsească toate defectele imaginabile: „Sunt sterili!" declarau editorialele. „Ce
dovadă mai clară de degenerescenţă vreţi?"
Lona îngenunche, disciplinându-şi respiraţia. Amintirile îi răscoleau ura. Un şuvoi arzător
ameninţa să i se răspândească prin vene. Îşi masă plexul, recită primele douăsprezece versete din
ritualul calmării. Liniştea îi reveni. Îşi scăldă tâmplele cu apă din baltă, psalmodie rugăciunea
detaşării şi-şi reluă locul la umbra palmierului. Nici furie, nici mânie - preceptele erau categorice - şi
nici entuziasm. O detaşare senină, iată care trebuia să fie idealul moral al unui almohan. „O linie
blândă, o pantă fără efort." Învăţaseră să-şi stăpânească impulsurile, să cultive un sânge rece
perpetuu, să nu se ambaleze niciodată. Acea reţinere constantă fusese taxată de pământeni drept
răceală. Prinseseră plăcerea de a vedea în ei nişte personaje trufaşe, dispreţuitoare. Maşinării lipsite
de sentimente, care nu se lăsau niciodată pradă emoţiilor. „Fiare fără măruntaie". De acest constant
exerciţiu al flegmatismului, însă, depindea supravieţuirea lor. Lona îşi văzuse anumiţi fraţi de sânge
devenind primele victime ale unui moment de emoţie imperfect reprimată. Când nitrolyna era
activată, combustia ei rapidă provoca o explozie care nu cruţa pe nimeni...
Pământenii nu se interesaseră deloc de acest aspect al lucrurilor, o singură constatare
dominându-le toate raţionamentele: de îndată ce un almohan punea piciorul într-un oraş, acesta
era ameninţat cu distrugerea imediată. Pietrele unui imobil, până atunci stabile, sigure, se
transformau în tot atâtea calupuri de dinamită. Cea mai mică portocală de pe taraba unui aprozarist
devenea la fel de periculoasă ca o grenadă cu cuiul smuls. Cel mai mic obiect dobândea calităţile
unei bombe cu efect întârziat, aşteptându-şi amorsarea. Dacă un plimbăreţ neavizat, în mulţime,
călca pe picior un indigen, catastrofa era gata: clădirile zburau în bucăţi, pomii fructiferi mitraliau
totul înjur precum cel mai dibaci pluton de execuţie, fiecare piatră din caldarâm se metamorfoza
într-o mină gata să-ţi ciopârţească jumătate din trup... „Chiar dacă au intenţii paşnice", decretau
ziarele, „NU NE PUTEM ASUMA RISCURILE!!!"
Cauza almohanilor fusese judecată şi pierdută din start.
O mână de indigeni goi, locuind în corturi, nu puteau în nici un caz să suporte comparaţie cu
această colonie pământeană în plină expansiune. După unele tergiversări datorate intervenţiei
umaniştilor care se ridicau împotriva oricărei tentative de exterminare radicală, vânătoarea
devenise o întreprindere de utilitate publică. În toate oraşele, pe toate drumurile, vânătorii
începuseră să ia urma almohanilor, alungându-i pe indigenii îngroziţi spre nord, departe de oraşe şi
de centrele urbane de producţie. Puţin câte puţin, hăituiala urzise un inel de ură pe întreaga
circumferinţă a planetei, iar acest cerc mortal se contracta pe măsură ce vânătorii se apropiau de
polul deşertic al Almohei, anunţând iminenţa holocaustului final.
Lona îşi examină cu vârful degetelor arsura. Carnea vie secreta un lichid deja purulent. În panica
ulterioară atacului urmăritorilor, îşi pierduse sacoşa de pânză, singurul ei bagaj, unde avea obiceiul
să-şi ţină trusa de prim ajutor şi tabletele nutritive concentrate pe care anumiţi traficanţi nu ezitau
să le vândă proscrişilor, mijlocind un oarecare avantaj. Cum fugarii erau lipsiţi de orice monedă,