Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Lona nu se mai mişca. Cu braţele desfăcute în cruce şi faţa spre sol, aştepta ca bătăile inimii să-i
încetinească. Sânii ei îşi săpaseră o adâncitură în nisipul albastru, animale de carne netedă pe care
frica încă le mai făcea să tremure cu vibraţii înspăimântate. Deschise ochii, făcând un efort să
asimileze în spiritul ei nemişcarea pietrelor, încremenirea staţionară a apei care doarme. Gândirea
ei nu trebuia să mai urmeze decât o linie fără denivelări, o curgere calmă şi monotonă. Depindea de
asta viaţa ei. Oaza din apropiere îşi înălţa desişul multicolor de frunze şi fructe. Între trunchiuri
strălucea oglinda limpede a unei bălţi. Lona îngustă ochii. O baltă. Fiinţa ei mentală trebuia acum să
semene cu o baltă. Să-şi piardă contururile, unghiurile, toată acea arhitectură în dinţi de fierăstrău
născută din nelinişte, din groaza care o umpluse întreagă când năvăliseră oamenii şi câinii. Îi fusese
frică, iar frica ei îi ucisese. De altfel, puţin lipsise să nu sufere şi ea aceeaşi soartă, având ca dovadă
arsura de la picior. Se ridică. Punctul dureros care-i sfredelise plexul cu o clipă înainte nu mai era,
relaxarea învingându-i nervozitatea.
- Un vânt albastru îmi suflă prin craniu, repetă ea, silabă cu silabă.
Era formula-cheie pe care o învăţase odinioară, codul rugăciunii pentru calmare. Îşi reluase
controlul asupra lumii înconjurătoare, pietrele i se supuneau, plantele oazei, şi apa... Tot acel
univers atât de liniştit în aparenţă şi care totuşi nu cuprindea decât moarte, foc şi violenţă.
- Vă stăpânesc, murmură ea, pornind spre buchetul de verdeaţă. Vă domin...
Când ajunse la baltă, nu putu rezista plăcerii de a îngenunchea şi a-şi stropi trupul maltratat, în
locurile unde schijele de piatră îi lăsaseră zgârieturi adânci. Apoi, se întinse pe margine, aşteptând
ca picăturile agăţate de părul ei pubian să se evapore în căldura soarelui. Întinse mâna şi culese un
mango, strivindu-l între degete. Un ulei gălbui fu stors din pulpa zdrobită, lichid cu miros acrişor:
nitrolyna, cum o numeau pământenii. Aruncă resturile fructului. Ştia că ar fi putut la fel de bine să
rupă ramura unui copac, să secţioneze o frunză cu dinţii, să sfarme pietrele lovindu-le unele de
altele... De fiecare dată, palmele i-ar fi fost unse de aceeaşi grăsime, acelaşi ulei ţâşnit din materiile
vegetale sau minerale. Nitrolyna se găsea peste tot, curgea prin toate, nitrolyna adăpa Almoha ca o
sevă universală. Fiecare plantă, fiecare mineral îi purta moleculele, atât în stare lichidă, cât şi solidă.
Sânge al lumii, nitrolyna iriga planeta ca o gigantică reţea de vase sangvine. Era trăsătura de unire
dintre lucruri. Semnul Almohei.
Şi otrava ei.
Se înfioră, în ciuda arşiţei soarelui. Pe umeri, şuviţele stacojii ale părului ei ud începeau să se
usuce.
De la începutul colonizării, pământenii putuseră lua cu amândouă mâinile din bogăţiile planetei.
Tăiaseră pietrele pentru a clădi case de înălţimi vertiginoase, cultivaseră solul, înlocuiseră câmpiile
cu crânguri anarhice, utilizaseră uleiul galben ca şi cum l-ar fi extras dintr-o arahidă oarecare.
Mâncaseră şi băuseră sângele Almohei, construiseră cu carnea ei. Nitrolyna nu avea nici un efect
asupra organismului lor, şi nici organismul lor nu avea vreo incidenţă asupra ei.
Nu la fel se întâmpla cu almohanii...
Foarte rapid, coloniştii au început să-şi dea seama că aceia pe care-i numeau pudic „indigenii"
păreau a poseda o incredibilă putere asupra înseşi texturii lumii lor. Undele emise de creierul lor
acţionau în mod direct asupra nitrolynei.
„Dintotdeauna s-a întâmplat aşa", încercaseră să explice bătrânii, „almohanii nu sunt telepaţi în
măsura în care ar putea să comunice între ei prin gândire, şi totuşi întreţin o anume legătură
mentală cu pământul pe care stau. Însă acest cordon ombilical e dureros, este un lanţ greu de tras
după sine... Un blestem."
Atunci, au intrat în joc psihologii şi savanţii pământeni. „În anumite situaţii", decretase unul
dintre ei, „creierul almohanilor emite o undă specifică, un mesaj electromagnetic a cărui frecvenţă
se determină cu ajutorul unui hormon secretat de glanda medulo-suprarenală. Pe scurt, să zicem că
adrenalina le permite să producă un semnal cerebral particular, acţionând direct asupra
moleculelor de nitrolynă conţinute în mediul înconjurător. Acest semnal operează asupra substanţei
uleioase pe care o cunoaştem cu toţii la fel ca un detonator asupra unui calup de dinamită, făcând-o