Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Avea impresia vagă de a fi fost dintr-o dată manipulat, de a juca o partidă din care i se ascundea
un anumit număr de reguli primordiale.
- Trebuie să mergem spre sud, mormăi el, smucind de volanul cojit, există unghere practic
pustii, ferme izolate. Putem trăi în munţi, dându-ne drept căutători de minerale, o să ţină un timp,
apoi mai vedem...
Apoi...
Mestecă din nou cele două silabe ale cuvântului. Apoi... De-acum, erau sortiţi provizoratului,
soluţiilor de expectativă. Permanent aveau să existe apoi-uri, după ce-uri, aşteptând-uri. Totul putea
fi pus la îndoială de pe o zi pe alta. O privire piezişă, o aluzie ameninţătoare, şi trebuiau să-şi facă
bagajele în timpul nopţii, să fugă orbeşte spre un alt refugiu, un alt bivuac...
Se concentră asupra drumului, făcând eforturi să-şi golească mintea de orice gând.
Au călătorit până seara, fără oprire. Într-un orăşel cu numele Sashkona, Lisiah cumpără mai
multe haine grosolane: salopete uzate, cămăşi în carouri, caschete decolorate; o panoplie
dizgraţioasă, care-i transforma în doi ţărani desăvârşiţi.
- Îmi voi lăsa barbă, observă el, încheindu-şi bretelele, şi voi fuma pipă. Va trebui să vorbim mai
simplu. Să încetăm a mai folosi cuvinte complicate sau întorsături elegante de frază. De fapt,
ghiorăielile ar trebui să ne fie de ajuns...
Au dormit în maşină, la adăpostul unui gard, şi şi-au reluat drumul la răsăritul soarelui. Lona n-a
scos o vorbă toată dimineaţa, stătea cu ochii ficşi, părând extrem de atentă, ca şi cum în faţa ei s-ar
fi desfăşurat un spectacol invizibil, ca şi cum ar fi învăluit-o o simfonie - neauzită altor urechi decât
ale ei - în frazele ei muzicale. O secundă, lui Lisiah îi veni s-o zgâlţâie, dar renunţă, alertat de
pupilele dilatate straniu ale femeii.
„E oboseala!" îşi repetă el un sfert de oră în şir. „Nimic decât oboseala, o noapte bună de somn
şi n-o să se mai vadă nimic..."
Dar era departe de-a fi sigur. Prea multe lucruri îl jenau şi, mai cu seamă, inexplicabila
răzgândire a tovarăşilor Lonei, care, după ce îi ţinuseră prizonieri aproape douăzeci şi patru de ore,
dintr-o dată păruseră extrem de dornici să-i vadă plecând cât mai repede!
Opri vehiculul în parcarea primului motel care le ieşi în cale.
Era un stabiliment vetust, cu cabane dărăpănate şi jumătate din firmă smulsă de vânt. Paznicul,
îmbibat paşnic cu ţuică, nu le puse nici o întrebare. Îşi ocupară căsuţa fără ca tânăra femeie să fi
deschis o singură dată gura. Lisiah era prea epuizat ca să mai stea pe gânduri, se trânti pe pat
îmbrăcat complet şi îl fură de îndată un somn adânc.
Când deschise ochii, mult mai târziu, se lăsase întunericul, înecând obiectele într-o ceaţă
chinuitoare. Silueta Lonei se profila în dreptul ferestrei, nemişcată. Lisiah se ridică, cu inima strânsă
de o presimţire rea.
- Nu dormi?
Nu-i răspunse. Când repetă întrebarea, puţin mai tare, Lona păru să se trezească dintr-un vis
profund sau o criză de somnambulism. Lisiah apăsă butonul veiozei, inundând odaia cu o lumină
galbenă ca urina. Lona făcu un salt înapoi, ridicând cotul pentru a-şi apăra faţa, ca un miner care
iese brusc la soare după o lungă şedere sub pământ. În acel moment, Lisiah observă că avea
pupilele înspăimântător de dilatate, ochii transformându-i-se în două găuri cu albul aproape absent.
- Ce făceai?
- Mă uitam afară. Un bărbat şi o femeie fac dragoste sub măslinul de pe colină. Au luat cu ei şi
un tranzistor, iar acum ascultă programul de noapte al unui post care se numeşte W.R.H.-678...
Cu stomacul crispat de teamă, Lisiah se apropie de fereastră. Singura colină pe care o putea zări
se afla la aproximativ patru kilometri, întunericul transformând-o într-un dom opac şi uniform.
Se răsuci şi apăsă întrerupătorul, cufundând încăperea în întuneric.
- Îi mai vezi şi acum? murmură el, cu gâtul cumplit de uscat.
- Da, bărbatul a scos din buzunar un pachet de ţigări. Sunt Blue-knife, fără filtru. Fata îi întinde o
brichetă şi...
- Ajunge! Sau inventezi, sau...