Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Lona asculta cântecul eolienei deasupra garajului. În faţa atelierului de reparaţii, furtunurile
pompelor mari şi roşii, surmontate de sigla unei oarecare firme petroliere, atârnau molatice în praf.
Trecu un copil, apăsând stângaci pe pedalele unei triciclete îndoite. Ocoli studebaker-ul, imitând
sunetul unui claxon, şi dispăru în direcţia drugstore-ului, tăind calea unei femei grase încărcate de
pachete, care dădu drumul unui torent de invective. Satul se numea Laughing Valley{1}. Lisiah bătea
nervos cu degetele în volan, aşteptând ca mecanicul să termine de făcut plinul. Furaseră maşina din
parcajul unui bal popular, cu trei zile în urmă, iar tânărul se temea ca numărul de înmatriculare să
nu le fi fost comunicat şerifilor din oraşele învecinate, dar mersul pe jos sau autostopul ar fi
prezentat pericole şi mai mari. Abandonaseră naveta în adâncitura unui luminiş, la şase sute de
kilometri mai spre nord, cu speranţa ca nici un excursionist să n-o descopere mai devreme de o
săptămână, însă nu se amăgeau cu iluzii, mai devreme sau mai târziu micile afişe galbene ale
avizelor de căutare aveau să înflorească pe faţadele primăriilor şi pe debitele de băuturi.
- Când dispariţia lui Hoogleborn se va da publicităţii, explicase Lisiah, June o să facă legătura
între denunţul ei, absenţa noastră şi inexplicabila evaporare a sergentului... Sticleţilor n-o să le
trebuiască prea mult timp ca să tragă concluziile care se impun!
Lona suporta mai bine încercările. Ani de zile trăise urmărită, iar situaţia actuală nu era deloc o
noutate pentru ca. La primul sat întâlnit în cale, Lisiah cumpărase o rochie scurtă de pânză galbenă,
un fular lung şi o pereche de espadrile. De-atunci, ea se deplasa în acest echipament de orăşeancă
în vilegiatură, cu eşarfa legată ca un turban pe ţeasta pleşuvă, atentă ca, atunci când punea picior
peste picior, să nu-şi dezvăluie pubisul lipsit de lenjerie. Pentru moment, încă se mai hrăneau cu
tablete prelevate din stocul de supravieţuire al elicopterului, dar rezervele li se împuţinau repede.
Curând, aveau să fie constrânşi să îngurgiteze o alimentaţie tradiţională, constituită din fructe şi
legume almohane, căci oraşele - scăpate de mult de ameninţarea Prădătorilor - nu mai ezitau să
consume roadele pământului, chiar dacă acestea rămâneau veşnic pline de nitrolynă. Fără nici un
sălbatic prin apropiere, nitrolyna era la fel de inofensivă ca sucul de struguri, toată lumea o ştia! Iar
sălbaticii se aflau acum undeva departe, foarte departe, în nord, unde exterminarea lor tocmai se
sfârşea, spre marele bine al omenirii, nefiind deci nici un motiv pentru a continua să rumege
infectele tablete alimentare furnizate de armată.
Lisiah vedea cu nelinişte apropiindu-se momentul când Lona şi el trebuiau să se hotărască a
înghiţi, îmbucătură după îmbucătură, mâncărurile-capcană din snack-baruri şi restaurante. Puteau
supravieţui unei explozii a solului, dar nu şi aceleia a propriilor intestine!
Viitorul apărea în culori din cele mai sumbre, cu lumea ca un vast câmp de mine căruia Lona
risca în orice moment să-i devină detonatorul. Singură şi goală în mijlocul deşertului, era mai în
siguranţă decât aici, unde cel mai mic incident ar fi declanşat o catastrofa înfiorătoare. Era suficient
un ghiont primit în înghesuială, o uşă sau un sertar prinzându-i degetele, o piatră aruncată de un
copil neîndemânatic, o cădere pe scări... Şi câte şi mai câte. Atâtea accidente neînsemnate, ţinând
de realitatea cotidiană, care pentru tânăra femeie luau aspectul unei partide de ruletă rusească. Nu
putea folosi un ac şi o pereche de şosete, un cuţit şi un cartof, fără a-şi asuma imediat aceleaşi
riscuri ca un artificier ocupat să dezamorseze o bombă cu mecanismul înfricoşător de complex. Dar,
ajungea o înţepătură, o tăietură, o julitură, pentru ca să zboare casa în bucăţi, imobilele să se
dărâme, trotuarele să sară în aer. Nu putea trăi decât ascunsă într-o cameră tapiţată cu saltele şi
perne, în afara oricărei posibile agresiuni. Terorizată la simplul gând de a-şi înghiţi porţia zilnică de
alimente minate, avea să devină curând anorexică, murind de inaniţie... Lisiah strângea din dinţi,
observând degradarea profilului delicat al femeii. Ea surâdea, contemplând spectacolul oraşului,
amuzându-se de jocurile copiilor, de veşmintele localnicilor. Un porţelan, devenise la fel de fragilă
ca un bibelou de porţelan. Şi totuşi, printr-un infernal paradox, rămânea o maşinărie de ucis. Era
moartea. Lisiah se înfiora. Ajutând-o să penetreze în oraş, comisese un act criminal, impunându-le
anumitor oameni riscul unei morţi violente... De ce? De ce n-o ducea într-un loc pustiu, în mijlocul
unei câmpii, al unei păduri, unde s-o doboare cu un glonţ în ceafă? Ar fi murit unul lângă altul, în
aceeaşi jerbă de foc născută dintr-o ultimă durere. Cuplu blestemat, imposibil, monstruos. Aveau să