Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Deodată, înţelese că se temea de singurătate. Se obişnuise cu prezenţa lui Lisiah, ca şi cum ar fi fost
un animal familiar, iar ideea de a se regăsi iarăşi singură în deşert îi producea în suflet un val de
groază. „Iată ceva ce nu corespunde deloc cu învăţămintele maestrului Zâ", îşi spuse ea cu amară
ironie, „dacă aş judeca într-adevăr logic aş combate această veleitate de ataşament, lăsându-l pe
vânătorul ăsta să agonizeze până la capăt. Poate chiar sacrificându-l..."
Câteva ceasuri mai târziu, vântul slăbi în intensitate, iar Lona auzi ecoul unui clipocit înălţânduse
sub bolta de nisip. Tresări, nevenindu-i să creadă. Apropiind pleoapele, sondă penumbra, atentă
la cel mai mic reflex. După un minut, i se păru că întrezăreşte pe sol o pată mai închisă la culoare şi
aruncă un pumn de pietricele în direcţia ei. Un „pleosc!" sonor răspunse acestei iniţiative.
- Avem apă! se bâlbâi ea, scuturându-l pe Lisiah. Este o groapă cu apă, acolo, în faţă! Suntem
salvaţi!
Mâna rănitului i se încleştă pe încheietură, arzătoare şi uscată:
- Nu te-atinge... Nu înainte să se lumineze de ziuă...
- Dar...
- Nu! Aşteaptă lumina...
Lisiah tăcu, epuizat. Lona se întrebă dacă avertismentele tânărului aveau vreun temei real. Poate
că delira, iar în acest caz, fiecare minut ce trecea era pierdut. Se hotărî să-i încalce sfatul şi porni
spre băltoacă. Furtuna care se îndepărta degajase cerul, lăsând să se infiltreze o slabă lumină
cenuşie. Acum, se distingeau pereţii cristalizaţi ai capitoliului, cercul aproape perfect al bazei
acestuia. Întinse mâna spre groapa cu apă.
- Nu!
Glasul lui Lisiah răsunase ca în sala unei gări pustii, întoarse capul. Se ridicase în coate şi zgâria
pământul.
- Ascultă-mă, pentru Dumnezeu! mugi el. Nu te-atinge de lichid până n-ai sondat nisipul de jur
împrejur! Fă-o, îţi explic pe urmă...
Căzu la loc, cu sufletul la gură. Perplexă, Lona începu să-şi înfigă degetele în sol, din loc în loc,
descriind un cerc care avea în centru mica baltă unduită de valuri mărunte. Deodată, îşi retrase
mâna şi şi-o şterse de pantalon. Atinsese o piele goală şi călduţă, îngropată la câţiva centimetri sub
suprafaţă.
- Aici e... ceva! anunţă ea, cu voce sugrumată.
- Scoate-l, ordonă Lisiah, nu rişti nimic, câtă vreme nu atingi lichidul.
Femeia se conformă, înlăturând nisipul cu palmele şi înfruntând valul de repulsie care o
cuprinsese. Scoase uşor la lumină masa palidă şi moale a unui animal cu ochii închişi. Un fel de
cârtiţă gigantică, înzestrată cu labe săpătoare şi gheare puternice. Un apendice prelung îi ţinea loc
de gură, înfundându-se în nisip ca o conductă de canalizare inelată.
- Balta, explică Lisiah, groapa cu apă: e saliva lui! Are un rât în formă de tub, care secretă saliva
într-o gaură din piatră, până se acumulează o băltoacă. Dacă ai fi băut, soporificul conţinut în lichid
te adormea pe loc şi cădeai cu capul în gaură. Acolo, sucurile digestive începeau să te dizolve fără
să-ţi dai seama măcar, transformându-te într-o pastă. Enzimele te-ar fi asimilat complet, lichefiindute
bucată cu bucată. Aşa se hrăneşte el. Mulţi i-au căzut în capcană, crezând că găsiseră un nou izvor
sau o oază în curs de uscare.
Lona clătină din cap:
- Dar pe Almoha nu există animale...
- Nu provine de pe Almoha. E un sugător marţian, scăpat de pe o navă-circ care s-a prăbuşit în
deşert, acum trei ani. Câteva specimene cu viaţa încetinită s-au aclimatizat. Dai peste ele din când în
când...
Pe ultima silabă, glasul i se stinse, şi-şi coborî pleoapele. Lona rămase tăcută, luptând cu
deprimarea. După încă o oră, când vântul încetase complet, ieşi pentru a încerca să regăsească
plosca, dar peisajul fusese atât de răscolit încât nu mai recunoscu împrejurimile şi nu reuşi să
repereze locul accidentului. Reveni la dună, ferindu-se de căldura soarelui în plină ascensiune.
Oboseala o doborî de cum se culcă. Visă că descoperea, parţial îngropată în nisip, trusa de ucenic