Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

ce ţâncul începea să-şi arunce una câte una jucăriile pe jos. Lisiah preferă să închidă ochii.
Cinematograful fibrelor optice nu-l mai interesa. A doua zi, a izbucnit furtuna, fără s-o fi putut
prevedea după nici un semn. Orbită de rafalele tăioase, Lona comise o manevră greşită. Căruţul
coborî duna, cu şenilele blocate, după care se răsturnă cu un trosnet sinistru, pulverizând celulele
solare dispuse în faţă. Lisiah se rostogoli în praf, apucă glezna femeii şi se agăţă de ea. Intre timp,
vântul nisipos redusese vizibilitatea până la trei metri, strecurându-se în haine, zgâriind pielea. Lona
se chircise, cu genunchii la bărbie şi mâinile împreunate pe ceafă.
- Trebuie să găsim un adăpost! urlă Lisiah. Altfel, ne jupoaie de vii!
Nu exagera. Într-unul sau două rânduri, avusese ocazia să examineze trupul câte unui vânător
prins într-o furtună de nisip. Mitralierea necontenită cu pietricele îi lacerase pielea mai eficient
decât o gigantică descărcare de alice. Tânăra se lăsă trasă de mână, cu privirea ştearsă, complet
apatică.
Lisiah înţelese că încerca să-şi domine frica, retrăgându-se într-o stare de somnambulism
voluntar. Nu-i mai adresă nici un cuvânt şi începu să înainteze săltând pe piciorul nevătămat.
Rafalele îi biciuiau spatele, sfâşiindu-i cămaşa. Uneori, câte o piatră i se înfigea în piele, smulgându-i
obscenităţi sau gesturi furioase. Încerca să reconstituie mental configuraţia peisajului pe care îl
străbătuseră, căutând să localizeze adânciturile de teren, găurile în stânci. Lona îi atârna de mână
grea ca o ghiulea de tun. Se lăsa târâtă, cu ochii închişi, şi pomeţii şi fruntea zebraţi de zgârieturi.
Lisiah avu un moment de intensă descurajare, fiind cât pe ce să se aşeze în mijlocul viforului. Apoi,
piciorul rănit îl trădă şi se prăbuşi înainte, spre coasta apropiată a dunei. În clipa când palmele i se
afundară în versant, auzi un trosnet surd şi se rostogoli în întuneric. Avu nevoie de un minut întreg
pentru a-şi da seama că nu mai simţea suflul vântului pe trup, nici muşcăturile nisipului. O chemă
pe Lona, ţipătul răsunând cu ecou, ca sub bolta unei catedrale. O dună goală pe dinăuntru! Intrase
în pântecul unei dune bolnave. Una dintre acele movile pe care un fenomen inexplicabil le evacua
încet din interior, transformând îngrămădirea de praf într-un soi de capitoliu întării, cristalizat. Se
târî spre gaură. Lona rămăsese în acelaşi loc, stând în picioare, în furtună. Rafalele nisipoase îi
făcuseră bucăţi tricoul, dezvelindu-i sânii sub şocurile pietrelor. Părea complet insensibilă. O apucă
de încheietura mâinii şi o conduse în interiorul dunei.
Simunul a suflat trei zile în şir, acoperind soarele până la a îneca deşertul într-o noapte
permanentă. De cum s-au regrupat la adăpostul conului de întuneric, Lona a ieşit din strania ei
indiferenţă. Întrucât se temea de tenebre, s-a cuibărit lângă Lisiah, iar tânărul - în contact cu carnea
aceea netedă - nu şi-a putut ascunde tulburarea. Afară, prăpădul devasta câmpia, răzuind oazele,
acoperind camioanele vânătorilor rătăciţi.
- Nu vom mai regăsi căruciorul, murmură tânăra, cu voce voalată, nisipul îl va fi înghiţit complet.
Mi-e sete. Ai putut să păstrezi plosca?
- Nu, i-am dat drumul când m-am rostogolit în gol. După aia, a fost prea târziu, nu mai vedeam
nimic.
Tăcură, economisindu-şi saliva. Somnul îi doborî şi adormiră, sudaţi unul de altul, pachete de
muşchi maltrataţi, vârstaţi de zgârieturi. Foarte repede, pe Lisiah îl cuprinse febra, aducând
obişnuitul ei şuvoi de halucinaţii şi imagini morbide. Visă o baltă clipocind, un pârâu cu apele în
creştere...
Când Lona se trezi în sfârşit din toropeală, observă că hainele i se îmbibaseră de sudoarea
companionului ei.
- Dormi? întrebă ea, atingându-i fruntea. Arzi...
- Lisiah râse dureros.
- Mi-e aşa de cald c-am să vitrific nisipul sub mine! Aud zgomote de apă... Tu nu? Ascultă! Ca un
şipot de picături?
Femeia îşi scoase tricoul, începând să-l şteargă pe faţă şi gât. Simţi cu vârfurile degetelor că avea
buzele crăpate şi limba i se umflase, ca un limax de carton ce-i astupa gâtul asemenea unui bulgăre
de carne moartă. „O să moară." Certitudinea i se înscrise în spirit cu linii de foc şi trebui să apeleze
la toată ştiinţa ei pentru a potoli hula de panică în care sistemul nervos ameninţa să i se dezlănţuie.