Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Dar totul se stricase când adepţii bijuteriilor din deşert începuseră să invadeze progresiv cu
mormintele lor cimitirele municipale. Lisiah se putuse apropia odată de un asemenea „câmp de
ultimă odihnă", din care se înălţa o nemaiauzită cacofonie de conversaţii amestecate. S-ar fi zis că se
certa o mulţime întreagă, înlănţuindu-şi fără discernământ gemete de împerechere şi suspine de
jale, cuvinte de bun venit şi blesteme. Totuşi, cimitirul era pustiu, Lisiah se asigurase de asta. Numai
cuarţurile, în lăcaşurile lor funebre, îşi vomau necontenit roadele anilor de înregistrări permanente,
umplând locurile cu o vitalitate falsă. Trebuise să fugă, cu mâinile la urechi. Nu peste mult,
departamentul de stat interzisese comercializarea rozelor de nisip, întru marea bucurie a prinţilor
pieţei negre, care au găsit astfel o ocazie suplimentară de îmbogăţire.
Spre sfârşitul săptămânii, rezerva de morfină epuizându-se, Lona a devenit obligată să rărească
injecţiile. Lisiah a început să sufere. Cu chipul supt de durere şi mâinile strânse pe barele
căruciorului pentru a atenua şocurile, nu-şi mai descleşta dinţii. Cu speranţa de a-i alunga durerile
din gând, tânăra a începui să-i povestească adolescenţa ei pe Almoha. I-a relatat totul: despre
maestrul Zâ, despre încercarea cu capodopera, poporul ales, Nath... Lisiah nu-şi credea urechilor.
- Vrei să spui că voi aţi semănat munţii, pădurile, ca pe nişte boabe de mazăre? întrebă el cu glas
sugrumat. E imposibil!
Făcând eforturi să nu-şi piardă răbdarea, Lona îi vorbi despre geoagronomie şi despre proasta
calitate a seminţelor care antrenaseră proliferarea nitrolynei pe tot cuprinsul planetei.
- În loc să plantăm paradisul, am creat infernul, conchise ea, într-un anume sens e normal să
plătim azi pentru greşeala comisă. Nu te joci de-a ucenicul vrăjitor, fără riscuri.
Lisiah îi ceru amănunte despre poporul ales, dar fata îşi recunoscu neputinţa de a-i răspunde,
iniţierea ei fiind întreruptă înainte de a fi atins ultimele trepte ale cunoaşterii. Îşi dădea perfect de
bine seama că rănitul îi asculta afirmaţiile cu cel mai mare scepticism, coborând fiecare dezvăluire
la nivelul basmelor femeieşti sau al superstiţiilor. Ar fi vrut să se arate mai convingătoare, dar
înţelegea fără greutate cât de dezlânată şi obscură putea să pară povestirea ei. S-ar fi zis că era o
şaradă incompletă, un rebus trunchiat. Poate că Nath ar fi ştiut să aducă o lumină nouă asupra
tuturor acelor lucruri. Cu condiţia, însă, de a fi acceptat să vorbească. În fond, iniţierea îl punea pe
un plan superior...
Noaptea, Lisiah scruta cerul, încercând să corecteze deriva vehiculului, dar nu se putea
desprinde de senzaţia că se învârteau în cerc. Proviziile li se terminau, căruciorul dădea semne de
oboseală. Curând, aveau a fi constrânşi să urmeze drumul oazelor, să se alimenteze cu fructecapcană.
Lona devenea bombă şi detonator totodată, şi era suficientă o alarmă falsă, un accident
imprevizibil, pentru a face să explodeze burţile amândurora ghiftuite cu pulpă de mango. Aveau să
sfârşească precum Killer, cu buricul transformat în crater şi intestinele deşertându-se pe nisip.
Pentru a-şi alunga aceste gânduri sumbre, Lisiah o întrebă pe tânăra femeie dacă auzise vorbinduse
despre deşertul de sticlă.
- Se povesteşte că un meteor s-a prăbuşit în plin deşert, îi explică el, era o sferă de foc complet
incandescentă şi, în momentul impactului, căldura a vitrificat nisipul şi dunele pe mai mulţi
kilometri pătraţi, transformându-le în oglindă. De departe, s-ar părea că e un lac, dar când te
apropii, observi că poţi merge pe suprafaţa lui fără nici o greutate. Solul s-a metamorfozat în
oglindă, o oglindă mare cât o câmpie!
Lona făcu o mutră abătută, după părerea ei nu era vorba decât despre o legendă creată în
întregime de către traficanţi. A doua zi, suflă un vânt puternic, şi au trebuit să renunţe la înaintare,
pentru a se adăposti sub pături. Când vântoasa s-a îndepărtat, au descoperit, barând orizontul, un
formidabil curcubeu-de-nisip. Semicercul albăstrui, înalt de câţiva kilometri, se detaşa cu claritate
peste norii pe care-i străpungea dintr-o parte în alta. Era un fenomen destul de rar, datorat
capriciilor curenţilor aerieni a căror putere de aspiraţie ridica nisipul în văzduh, dându-i forma unei
linii curbe asemănătoare cu traiectul unui banal curcubeu. În acelaşi timp, puterea de sucţiune era
atât de mare, încât firele de cuarţ sau siliciu sfârşeau prin a se suda unele de altele, constituind un
tunel de o duritate comparabilă cu a betonului.
- E ca un pod peste lume, şopti Lona, poţi să te caţări şi să mergi pe el. Cel puţin, atâta timp cât