Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

acelei fete... al acelei prăzi? Îi salvase viaţa, fie, dar în fond nu din vina ei fusese rănit?
„Evident", îşi spuse, „mi-ar putea răspunde că nu trebuia s-o urmăresc!" Fără ea, nu mai era
nimic de capul lui. Dacă se hotăra dintr-o dată să-l arunce la poala unei dune, dintr-o lovitură de
picior, urma să moară în cel mult o zi, cu ochii arşi de soare şi piciorul umflat de secreţii putride.
Strânse din pumni, închizând ochii. De o parte şi de alta a capului său, ţăcănitul şenilelor intona un
cântec mecanic de leagăn. Adormi neîntârziat, doborât de calmante.
Începând din acel moment, timpul încetă să mai existe. Fiecare zi părea complet copiată după
cea dinainte. Mergeau în derivă, la întâmplare, ghidându-se vag după stele, contrazicându-se asupra
direcţiei de urmat sau identificării cutărui şi cutărui reper. Invariabil, Lisiah se cufunda într-o
muţenie ostilă, iar Lona începea o incantaţie de nemulţumire, cu sonorităţi stranii.
Noaptea, se lipeau unul de altul pentru a se feri cât de cât contra viforniţelor şi ciuleau urechile,
pândind cu nelinişte maşinile traficanţilor care brăzdau câmpia începând cu apusul soarelui. Cu
răsuflarea scurtă, auzeau scrâşnetul sculelor pe sticlă, loviturile precise ale ciocanelor sau
înjurăturile oamenilor, când li se întâmpla să se taie. În pofida acestor alerte necontenite, Lona
reuşea să-şi păstreze controlul nervilor, spre marea mirare a lui Lisiah care, dacă s-ar fi aflat în locul
tinerei femei, ar fi provocat o catastrofă fără precedent, atât era de crispat. Dar hoţii de oglinzi nu
reprezentau decât una dintre multiplele corporaţii de umbre care populau deşertul, şi amândoi
fugarii cunoşteau acest lucru.
Într-o seară, înconjurau masa năruită a unei dune, când partea din faţă a căruţului ajunse pe o
roză de nisip albastru profund, ale cărei faţete reflectau scânteietor lumina.
- O piatră cu ecou, murmură Lona, culegând amalgamul de cuarţ, credeam că nu se mai găsesc.
Cea mai mică piatră cu ecou se vindea pe sub mână contra unor sume fabuloase, Lisiah o ştia,
după ce negociase şi el două, în timpurile de început ale vânătorii. Înaintea decretului
guvernamental de interdicţie, bijutierii tăiaseră mii de pietre asemănătoare, montându-le în inele
sau medalioane de factură barocă, pe care oamenii obişnuiau să le ofere în dar cu ocazia
ceremoniilor de botez sau căsătorie. Bijuteriile aveau curioasa facultate de a înregistra, ca nişte
veritabile magnetofoane, toate cuvintele pronunţate în prezenţa lor. Rozele de nisip beau sunetele,
imprimându-şi-le pentru veşnicie în structura lor moleculară, captând conversaţiile, murmurele,
şuşotelile unei vieţi întregi. Îşi urmau stăpânii, ca nişte microfoane invizibile, în toate deplasările,
balansându-se la capătul unui lanţ de aur, prin valea dintre doi sâni, sau aruncând focuri de pe
inelarul câte unei moştenitoare bogate. Fiecare şevalieră, fiecare camee reprezentau astfel mii de
ore de înregistrare, tone de bandă magnetică acoperite cu cuvinte de la un capăt la altul. „Viaţa mea
nu s-a pierdut complet", îi explicase lui Lisiah o bătrână, „toate amintirile mele, bune sau rele, toate
peripeţiile existenţei mele sunt aici, în acest mic glob de sticlă: ţipetele pe care le-am scos la naştere,
cântecele horelor copilăreşti, visurile, confidenţele celor mai bune prietene. Prima mea întâlnire şi
zgomotul umed al sărutului, la sfârşitul serii. Freamătul ierbii, ţipătul fecioriei mele pierdute şi,
poate, răsuflarea băiatului de deasupra mea? Şi vorbele, cuvintele, zi după zi. Râsetele, disputele,
ţipetele de plăcere întretăiate cu numele amanţilor. Câţi, oare? Sunt aici, în acest medalion pe care
pot să-l ţin în căuşul palmei! Nimic nu s-a şters, am păstrat totul. Glasurile celor dispăruţi,
momentele de fericire. Minut cu minut..."
Bijuteriile cu amintiri cunoscuseră un succes fără precedent, fantastica lor memorie a sunetelor
transformându-le în obiecte ale unui fetişism nesănătos. „Nu lăsaţi nimic să dispară!" proclamau
pancartele giuvaergiilor, „nici legămintele, nici suspinele!" Uneori, când întâlnea câte o femeie
tânără şi frumoasă, lui Lisiah i-ar fi plăcut să străpungă intimitatea perlei ce i se legăna la gât,
sfărâmând-o dintr-o lovitură de călcâi şi îmbătându-se cu secrete de alcov, şoapte umede, cereri
amoroase desfrânate...
Când purtătorul cuarţului murea, tradiţia cerea ca inelul sau colierul să fie depus la picioarele
mormântului, într-o nişă specială, inviolabilă. Apoi ruda cea mai apropiată spărgea roza de nisip cu
ajutorul unui ciocan de argint, restituind fluxul cronologic al înregistrării. Şi, în timp ce sicriul cobora
în pământ, răsuna glasul puţin cam nazal al ginecologului, anunţând: „E fetiţă (băiat)!", urmat fără
întârziere de plânsetele noului-născut, şi firul continua să se desfăşoare, fără a omite nici un detaliu.