Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

insolite decât altele. Tăiat după o formă rotunjită şi acoperit cu argint pe o faţă, cuarţul vitrificat
alcătuia, după cum se spunea, veritabile oglinzi magice, care nu reflectau nici o imagine. Oglinzi
oarbe, goale, deschizându-se spre un hău strălucitor şi fără limite. Totodată, unii pretindeau că
asemenea alcătuiri deţineau facultatea de a reflecta trăsăturile persoanelor ameninţate de o moarte
iminentă. Un pământean bogat îşi căptuşise cu ele toată sala de recepţii a reşedinţei. Acea galerie a
oglinzilor fusese supranumită „salonul întâlnirilor nedorite", iar vizitatorii se înghesuiau înăuntru
din snobism, cu frica în pântec şi mâinile umede, terorizaţi de gândul că puteau descoperi dintr-o
dată, în plin mijloc al întinderii argintate, un chip familiar, prea familiar. Propriul chip! Dar galeria nu
se golea niciodată, tinerii îndeosebi dădeau năvală, sfidând oglinda cu mari rafale de invective,
interpelând suprafaţa mută, înjurând-o chiar. Uneori, apărea o siluetă, mai întâi tulbure, apoi din ce
în ce mai clară. Atunci, peste mulţimea invitaţilor se lăsa liniştea, degetele se strângeau pe cupele cu
şampanie, mâinile sfărâmau ţigări sau fursecuri fară a-şi da măcar seama. Apoi, chipul se detaşa în
profunzimea oglinzilor şi era identificat fără efort cutare sau cutare noctambul celebru. Aerul era
populat de suspine ciudate şi cineva pronunţa fraza rituală: „Ne părăsiţi deja?" Un formidabil hohot
de râs risipea spaima şi, pe când muribundul fugea în parc, orchestra îşi dezlănţuia alămurile în
exorcisme răsunătoare.
Dar sticla era folosită şi sub formă de geamuri sau ochelari. În acest caz, transparenţa prezenta
alte virtuţi. Dacă te hotărai să examinezi lumea prin ferestre sau lentile acoperite cu misterioasa
materie, aveai surpriza să descoperi chipurile oamenilor din jur la vârsta morţii lor. Astfel, o fetiţă
dobândea înfăţişarea unei bătrâne cu trăsături zbârcite, o tânără amantă îşi etala pe cearşafuri
nuditatea unui trup devenit adipos, monstruoasă suprapunere de cordoane albicioase legănându-se
nesigure. Masca anilor se lipea peste orice, punându-şi stigmatul ca un verdict. O casă devenea un
maldăr de moloz, o grădină, un vălmăşag de buruieni. Uneori, mâna femeiască apropiindu-se de
sexul tău se acoperea de pete hepatice, iar în alte momente, nu se schimba. Atunci, cu o tresărire, o
priveai pe prietena agăţată de cot, crezând o clipă că uitaseşi să-ţi pui funeştii ochelari, duceai mâna
la ochi... Vai! Lentilele erau într-adevăr pe nas, declarându-şi sentinţa implacabilă. De altfel, privind
puţin mai de aproape, observai riduri abia perceptibile pe fruntea tinerei femei, indicii ale unui uşor
decalaj, ale unei amânări. Cât...? Cinci ani? Zece? Da, chiar prinse în fasciculul lentilelor magice,
anumite chipuri nu se schimbau, dezvăluindu-şi într-o clipă înfiorătoarea apropiere a decesului,
scadenţa imediată. Dar infernala ispită care-i asalta fără excepţie pe purtătorii de ochelarimiraculoşi
era aceea de A SE PRIVI ÎN OGLINDĂ... Câţi oameni trăiau bântuiţi astfel, făcând mari
ocoluri pentru a nu se zări în oglinda de la baie, sau, dimpotrivă, apropiindu-se pe furiş, zi de zi,
cedând pas cu pas morbidei dorinţe de A ŞTI?
Lisiah nu putuse niciodată să verifice cu ochii lui autenticitatea fenomenului, dar ştia că, în
cercurile sus-puse, fusese dezavuată practicarea unor asemenea aberaţii. Din acel moment,
comerţul cu superstiţii fusese prohibit riguros şi oricine se lăsa prins în flagrant delict era imediat
supus pedepsei corporale. Totuşi, traficul nu încetase numai pentru atâta lucru, asemenea
curiozităţi valorând pe Pământ munţi de aur, şi nu trecea o zi fără ca o navă de contrabandă să nu
încerce a pleca. Mulţi vânători nenorocoşi se reconverteau la căutarea plăcilor de cuarţ vitrificat,
desprinzând cristalele cu lovituri de daltă pentru a le ascunde sub podeaua dublă a camionului.
Lisiah se culcă pe căruciorul electric, căruia captatoarele solare îi asigurau o autonomie
nelimitată. Piciorul amorţit de anestezice nu-l făcea să sufere dar, dacă nu se înşela, odată ce avea
să se epuizeze conţinutul farmaciei, nu-i mai rămânea decât să-şi muşte buzele pentru a nu urla.
Lona se instală pe locul conductorului şi manevră manetele. Micul vehicul porni, cu viteză redusă,
printre dune.
- Ne vor trebui două secole ca să ieşim din deşert! gemu rănitul. Nu-ţi dai seama?
Tânăra femeie ridică din umeri:
- Poate ne vor culege colegii dumitale, nu? Vânătorii nu-şi ajută niciodată prietenii naufragiaţi?
Ca măsură de prevedere, ar fi bine să-ţi înveţi rolul. Sunt stopistă, şi mi s-a spus că şoferii le tutuiesc
întotdeauna pe stopiste. Okay?
Lisiah lăsă să-i scape un mormăit neinteligibil. Îşi pierdea minţile. Ce făcea? De ce intra în jocul