Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Covoarele groase dădeau locului aspectul unei locuinţe, mai fiind şi două pufuri şi o saltea
gonflabilă de la armată.
- Te las, mormăi el, bate în perete când eşti gata.
Apăsă butonul de închidere şi încuie circuitul dintr-o mişcare a cheii. Portiera pneumatică
şuieră, obturând partea dinapoi a camionului ca uşa blindată a unui seif. Peste o secundă, tânăra
femeie avea să dea la o parte perdeaua roşie, descoperind că nu acoperea decât o cutie mare de
carton goală, iar atunci urma să se întoarcă spre ieşire, dar era prea târziu. Pereţii vehiculului aveau
să-i înăbuşe ţipetele. Prefera astfel...
Se despuie de costum, înjurând.. Rolul pe care-l jucase îi displăcea în cea mai mare măsură.
Poate ar fi trebuit să-l asculte pe Hoogleborn şi s-o omoare pe Lona cu un glonţ în ţeastă, aşa era
mai curat! Smulse abţibildurile cu gesturi ample, furioase, şi le călcă în picioare. O secundă, rămase
cu fruntea rezemată de tabla vehiculului, pândind un urlet, un plânset, dar peretele era prea gros.
Ridică din umeri: ce-l apucase? Dezgustul?
Trebui să înfrunte dorinţa crescândă de a deschide uşa, pentru a o doborî pe Lona cu un glonţ
între ochi. O moarte curată, simplă. Fără păcăleli. Dar nu mai putea face să gliseze batantul. În acel
moment, undele de frică născute din descărcările de adrenalină se repercutau de stratul
reflectorizant cu care vopsise carcasa. Întredeschiderea uşii n-ar fi reuşit decât să preschimbe
deşertul într-o maree de lavă. Suspină şi se duse să-l recupereze pe Killer de sub acoperitoare.
Animalul tocmai se trezea din amorţeală, împleticindu-se ca un căţelandru bolnav, cu botul în
pământ, labele îndoite şi coada între picioare. Lisiah trebui să-l ridice pe braţe în cabină. La orizont,
soarele apunea, iar un vânt uscat presăra geamurile cu cristale tăioase de cuarţ. Lisiah aruncă o
scurtă privire spre cronometru: cincisprezece ore... Întinsese vopseaua protectoare cu cincisprezece
ore înainte, ceea ce-i lăsa trei zile pentru a ajunge la colonia minieră Ghan-Taar. Dacă nu-l încetinea
nici o problemă tehnică, totul ar fi trebuit să se rezolve în şaizeci şi două de ore. Porni motorul. Şi
dacă îl imobiliza o pană neaşteptată, în mijlocul deşertului? O pană ireparabilă? Se cutremură. Când
eşti vânător, mai bine să nu te gândeşti niciodată la aşa ceva! Motorul hurui, părând în perfecta
stare. Killer se culcase din nou, la picioarele fotoliului. Totul mergea bine, de ce Dumnezeu nu
reuşea să se destindă?
Lona îşi înfundă faţa în faldurile perdelei roşii. Frica se răspândea prin ea ca o otravă arzătoare.
Prinsă! Căzuse prinsă! Când descoperise înşelăciunea, sperase că explozia de nitrolynă produsă de
surpriza ei avea să răstoarne camionul, eliberând-o. Dar nu se întâmplase nimic. Nedumerirea nu
făcea decât să-i înteţească groaza. De ce nu zbura în bucăţi vehiculul? De ce undele de spaimă emise
de creierul ei nu mai deşteptau mânia solului? Din pricina oboselii, poate, sau a epuizării? Numai
asta putea fi explicaţia... Simţi lacrimile inundându-i obrajii şi, pentru prima oară în viaţa ei, nu făcu
nimic pentru a şi le reţine. Unde era dusă? Spre sala de disecţie a vreunui institut, fără nici o
îndoială! Acolo unde savanţii pământeni decorticau după placul inimii craniul almohanilor, pentru a
le pătrunde secretul! Auzise adeseori vorbindu-se despre aceste locuri ale morţii şi torturii, unde
„Prădătorii" erau predaţi ca nişte cobai de rând, contra unor sume despre care se zicea că erau
fabuloase. Cercetătorii ştiinţifici nu se zgârceau niciodată cu preţul de achiziţie a „specimenelor",
mai cu seamă când acestea erau încă în viaţă. Dar misterele Almohei erau bine păzite.
Se culcă pe patul gonflabil şi-şi strânse genunchii sub bărbie. Hopurile drumului făceau să se
surpe grămada de tablete nutritive puse pe tava strălucitoare. Se întrebă dacă avea curajul să
reziste ispitei. Fiecare cub de pastă era probabil drogat, pentru a putea fi scoasă din temniţă fără
dificultăţi. Consumând fie şi doar unul singur, n-ar fi făcut decât să se ofere călăilor, legată de mâini
şi de picioare. Nu! Trebuia să-şi păstreze controlul asupra ei înseşi. Până la capăt...
Frica îi revenea, agitându-i fălcile cu un tremur spasmodic. Îşi trase peste cap perdeaua roşie, ca
un copil la trezirea dintr-un coşmar. Nici o explozie nu tulbura înaintarea camionului. Urlă, cedând
panicii. Odinioară, ar fi dat orice pentru a scăpa de puterea ei asupra nitrolynei, iar astăzi se
înfricoşa la gândul că şi-o pierduse.
Vehiculul mergea înainte, insensibil faţă de ţipetele ei, maşină sinistră care cu fiecare învârtitură
de roată o apropia tot mai mult de strălucirea orbitoare a scalpelelor.