Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

ţinea să se descurajeze atât de uşor. În timpul stagiului militar, nu fusese decât un număr matricol,
optzeci de kilograme de carne de tun, două picioare ca să fugă, o puşcă pentru ca să tragă, nimic
mai mult. Odată cu apariţia vânătorii, devenise „Mănuşi-albe", unul dintre cei mai buni urmăritori.
Cel mai bun, poate. (Dar mai exista şi sergentul, un vânător redutabil, deşi cam crud, după gusturile
lui Lisiah). Da, devenise cineva, unul dintre puţinii posesori ai unui camion complet blindat - cu
carcasă anti-explozie în spate - în locul acelor tancuri meşterite cu lampa de sudură, prea grele,
dezechilibrate, care se înfundau regulat în crustele de nisip putred pentru a nu mai ieşi niciodată, cu
echipajul găsindu-şi moartea în ele. Câţi Prădători adusese el la centrul rulant? Douăzeci? Treizeci?
Şi, de fiecare dată, contul său din banca electronică se mărise cu câte douăzeci de mii de dolari.
Prin ambrazura parbrizului, lumina Utei intra valuri-valuri, de un albastru electric, insuportabil.
S-ar fi zis că un proiector mătura suprafaţa Almohei, în căutarea unui fugar. În oraşe, trebuia să se
tragă perdelele sau, dimpotrivă, să se improvizeze interminabile petreceri nocturne, unde se dansa
cu robă lungă şi ochelari negri. Petrecerile-surpriză degenerau în orgii şi, inevitabil, câte un beţiv
punea pariu că avea s-o privească pe Uta drept în faţă. Dimineaţa, trebuia luat pe targă, cu ochii arşi
de focul stelei. Orb, ca atâţia alţi imprudenţi... De cât timp nu mai pusese Lisiah piciorul într-un
oraş? Nu mai cunoştea decât centrul rulant, acel enorm ansamblu de cuburi metalice ruginite,
montate pe roţi, care se deplasau peste nisipuri cu lentoarea unei broaşte ţestoase. Acel gigantic
drugstore ambulant constituia singura insuliţă de civilizaţie în mijlocul deşertului. Vânătorii se
înghesuiau să-şi negocieze capturile în faţa reprezentantului guvernului, să facă târguieli, cu
monede sau muniţii la schimb, ori pur şi simplu să-şi ofere câteva ore plăcute. Acolo o întâlnise pe
June.
Se propti în fotoliu, cu picioarele pe tabloul de bord, şi închise ochii. Ca întotdeauna când
adormea, prin minte începeau să i se învârtă crâmpeie din viaţa sa trecută, păsări de coşmar care
nu se speriau de nimic.
Spre miezul nopţii, Killer începu să-şi lanseze vaietul de vânătoare, întretăiat cu mârâieli scurte.
La fel ca toate animalele importate de pe Pământ, nu se adaptase niciodată cu adevărat în noua sa
patrie şi trăia într-o stare de alertă cvasi-permanentă, atent la fiecare umbră, la cea mai mică
mişcare a unei crengi, cu extremă suspiciune. Aproape toate animalele aduse pe Almoha sufereau
de o depresie cronică şi trebuise să se renunţe foarte rapid la ideea de a se reconstitui pe această
planetă încă nouă o faună geamănă cu cea de pe Pământ. Pisicile tindeau să se sinucidă,
aruncându-se pe ferestre, iepurii se devorau între ei pradă unor crize de nebunie ucigaşă complet
inexplicabile, caii - abia debarcaţi de pe astronave - se culcau la sol, refuzând categoric să se mai
hrănească. Părea un refuz masiv şi concertat, o reacţie de respingere, asupra căreia psihologii
continuau să-şi pună întrebări. „Animalele ştiu ce e bun şi ce e rău", bombăneau unii, „dacă o refuză
pe Almoha, înseamnă că Almoha nu e bună pentru noi!" Asemenea afirmaţii îi făceau pe
conducători să ridice din umeri. Nici o planetă colonizată nu revelase până în acel moment o
asemenea bogăţie energetică. Vegetaţia era luxuriantă şi de o rară frumuseţe, apa de o puritate fără
egal, aerul...
Bineînţeles, exista nitrolyna...
Şi Prădătorii. Asta, însă, era o altă poveste.
Lisiah mângâie încetişor zgarda câinelui. Cu mâna liberă, acţionă închizătorul torpedoului,
scoţând binoclul dinăuntru.
- Ce se-ntâmplă? bâigui June, trezindu-se din somn. ÎI taie pişarea, sau ce?
Fără a se osteni să-i răspundă, Lisiah deblocă portiera. Imediat, vântul plin de nisip îl plesni
peste faţă, încrustându-i sub epidermă minuscule grăunţe albastre. Lumina Utei scălda peisajul cu
arderea ei lividă şi verticală, strivind orice umbră. Lisiah o luă la fugă cu paşi mărunţi spre vârful
celei mai apropiate dune, urmat de câine. Proteza metalică a animalului clănţănea la fiecare salt, ca
un metronom scos din minţi. Ajunseră curând pe vârful monticulului, culcaţi pe nisip, umăr la umăr.
Lisiah ridică binoclul la ochi, afundându-şi sprâncenele stufoase în ocularele mari de cauciuc.
Deşertul defila prin câmpul vizual al lentilelor, cu unduirile sale instabile, relieful pe care o simplă
viforniţă putea să-l modifice, oazele multicolore... Killer mârâia din răsputeri, cu toate simţurile în