Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

În prezent, Lona se afla sub imperiul celei mai mari nedumeriri. Zâ spusese: „voi dominaţi solul,
voi îl constrângeţi să rămână calm", la care pământenii replicaseră: „almohanii sunt veritabile
detonatoare umane, fără ei, pământul nu e altceva decât pământ. În prezenţa lor, se transformă în
dinamită!" Cine minţea? Cine se înşela? Cine aducea moartea? Almoha, sau cei care o creaseră?
Nenumărate întrebări la care nimeni nu răspundea, în haosul sângeros al acelei vânători absurde.
Dacă Zâ avea dreptate, de fiecare dată când un vânător dobora un „Prădător", durata de viaţă a
planetei se scurta direct proporţional. Când toţi almohanii urmau a fi fost exterminaţi, nimeni navea
să mai controleze somnul nitrolynei, copacii, fructele, pietrele schimbându-se în tot atâtea
bombe. Oraşele dispăreau în răstimpul unei gigantice deflagraţii. Peisajele de vis luau înfăţişarea
unor câmpuri de bătălie, ciuruite de barajele artileriei....Astfel, printr-o justă răsturnare de situaţie,
călăii deveneau victime. Fiecare Prădător doborât făcea să avanseze cu încă un grad acul celei mai
mari bombe cu efect întârziat concepută vreodată, fiecare...
Dar dacă pământenii aveau dreptate?
Lona scutură din cap, alungându-şi aceste gânduri lugubre. Deocamdată, îi era foame, o foame
care-i rodea burta mai feroce decât un acid. În aceeaşi seară, cel mai târziu, trebuia să se
resemneze la a culege şi mânca fructele ce despicau solul, acei mici cactuşi cu pulpa plină de apă. Şi
de nitrolynă...
Închise ochii, urmându-şi mersul orbeşte, cum fac uneori copiii. Odinioară, Zâ o învăţase să
doarmă mergând, dar azi ar fi fost complet incapabilă.
Înaintă astfel timp de peste o oră, împiedicându-se uneori de câte o piatră sau o bucată de
rădăcină albită de soare. Deodată, chiar când era gata să cadă în genunchi, în depărtare izbucni un
sunet. Un fel de răget monocord, pe care rafalele de vânt îl sufocară într-o clipă. Trompeta
traficanţilor! Lona îşi simţi ritmul cardiac accelerându-se şi trebui să facă apel la toată învăţătura sa
pentru a-şi jugula emoţia crescândă. Când regăsi linia dreaptă, porni cu paşi înceţi spre vârful celei
mai apropiate dune. Dacă ştia să se arate prudentă, poată că avea să mănânce înainte ca alba Uta
să se înalţe la zenit…