Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

distingea ilustraţia unui pasaj dintr-o carte sfântă: patruzeci de îngeri păzitori deschizând poarta
cerului, pentru a-i lăsa să intre pe aleşii lui Dumnezeu. Cele cinci sute de familii ale poporului sfânt
se înghesuiau de-a lungul coloanelor firmamentului, într-o incredibilă piramidă omenească,
abandonând navele cosmice cu care veniseră până acolo. Lona nu înţelegea prea bine toate detaliile
textului, dar întocmise o listă completă a figurilor pe care trebuia să le desprindă din piatră: şaizeci
şi şase de nave interplanetare, două mii de personaje (bărbaţi, femei, copii amestecaţi)
simbolizându-i pe cei aleşi, patruzeci de serafimi, paradisul cu diluviile sale de fructe şi flori, râurile
de miere, munţii de...
După un an, nu terminase nici măcar o treime din lucrare. I se constatase o infecţie la mâna
stângă, cea cu care mânuia ciocanul, şi timp de câteva săptămâni se temuse de perspectiva unei
amputări rudimentare. Chiar când îşi revenea din convalescenţă, un frate mesager a venit s-o
viziteze la locul de muncă. Avea o expresie abătută.
- Tândăleşti, a observat el, cu un aer trufaş. Maestrul Zâ vrea să-ţi vadă opera la sfârşitul anului.
Dacă n-o termini la timp, vei fi dezonorată.
Lona trebuise să-şi dubleze eforturile, sculptând chiar şi noaptea, la lumina unei lămpi cu ulei.
Timp de patru luni, a învăţat să se mulţumească numai cu trei ore de somn pe zi. Mânca, defeca,
urina cu ciocanul în mână. Mesteca alimentele amestecate cu praful de piatră, îşi bălăcea picioarele
în propriile-i dejecţii. Când a căzut pe pământ ultima aşchie de granit, se simţea plină de o stranie
mândrie. Era ca o exaltare orgolioasă, satisfacţia profundă de a-şi fi lăsat semnul pe un obiect, de a
şi-l fi însuşit. Pentru totdeauna. Jubilaţia îi învingea ruşinea. Era atât de absorbită de opera ei, încât
nici nu l-a observat pe maestrul Zâ, decât în ultimul moment. Se apropia, cu ochii pe jumătate
închişi, urmat de tot clanul, care-şi potrivise paşii după cadenţa bătrânului.
Atunci, Lona a văzut cu groază că toţi ţineau câte un ciocan în mâini...
Nu le-a trebuit decât o jumătate de oră pentru a reduce sculptura la o grămadă de ţăndări. Lona
închisese ochii, dar fiecare lovitură reverbera în carnea ei, zdrobindu-i sufletul. A crezut că avea să
urle, să înnebunească şi să-i bombardeze cu pietre. S-a mulţumit să rămână mută ca o statuie, cu
trupul ud de năduşeală şi membrele străbătute de tremurături convulsive. Când novicii s-au retras,
maestrul Zâ i-a pus o mână pe umăr.
- Alungă mânia care te pustieşte, a intonat el cu glasul său acid, învaţă să te detaşezi de orice
construcţie definitivă. Nimic nu există pentru veşnicie, nimic nu-ţi merită ataşamentul. Fiecare
obiect îşi poarta într-însul propria distrugere viitoare, ar fi o nebunie sau o prostie s-o negi. Porunca
ta trebuie să fie: nu construi nimic pentru totdeauna. Nu există viitor, Lona, nici un viitor...
Nu peste mult, Nath îi povestise că Zâ şi trupa lui făcuseră bucăţi un tablou de zece metri
lungime pe patru înălţime, la care el muncise aproape un an şi jumătate. Lona nu-şi putuse stăpâni
un râs nebunesc, la vederea chipului descompus al băiatului, pe care culorile chimice îl tatuaseră cu
pete multicolore.
- Nici o artă, repeta adeseori maestrul, nici o arhitectură. Nimic din ceea ce se lasă de obicei
posterităţii. Nici o moştenire...
- De ce suntem sterili? îl întreba uneori fata pe colegul ei. De ce nu cunoaştem dorinţa sexuală?
- Ştii la fel de bine ca mine! se aprindea atunci Nath. Dacă trebuie să ne desprindem de toate, să
atingem o asceză totală, cum am putea preţui şi creşte un copil? Un nou-născut ţi-ar învinge
detaşarea, indiferenţa. Cred că am fost condiţionaţi fizic pentru a scăpa de tirania rutului. Şi-apoi,
nu suntem îngeri?
Lona înclina din cap, fără să răspundă. Ştia că anumiţi stareţi susţineau această teorie:
mănăstirea forma îngeri a căror sarcină era aceea de a construi paradisul destinat poporului ales.
Iar îngerii nu au sex. O asemenea explicaţie o lăsa cel puţin nesatisfăcută. „Fiecărei vârste, adevărul
ei!" spusese Zâ, iar Lona înţelegea agasată exactitatea unei asemenea declaraţii. Adeseori, confreria
îi apărea ca o gigantică scară a cunoaşterii, fiecărui palier corespunzându-i câte o nouă piesă din
puzzle, un element suplimentar al şaradei. Câte etaje mai avea de urcat? Ajungea la capătul răbdării.
„Aş vrea să iau liftul şi să ajung deja sus!" se pomenea ea uneori bombănind. Ar fi vrut să-l zgâlţâie
pe Zâ ca pe o puşculiţă, să-i smulgă secretele unul câte unul. De unde veneau, cine erau ei? Ce