Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Lona întoarse capul pentru a privi o ultimă oară oaza. Curând, pata verde a boschetului avea să
se estompeze, ştearsă de vibraţiile aerului supraîncălzit, scutind-o să lupte împotriva tentaţiei de a
smulge fructele ce îndoiau crengile şi a se îndopa cu ele, sub riscul de a-şi vedea jumătatea
inferioară a trupului explodând la prima emoţie puţin cam prea vie. Stăpânirea muşchilor netezi îi
permitea în mare parte să-şi domine chinurile foamei, dar ştia că nu putea rezista o veşnicie astfel.
Organismul ei se deshidrata, pielea i se contracta, mulându-se pe fiecare muşchi ca o haină rămasă
prea strâmtă. Urmărea fără greutate jocul tendoanelor prin carne, venele îi desenau curioase reţele
pe braţe şi coapse, bifurcându-se în încrengături şi sub-încrengături, ramificându-se în delte
albăstrii complexe. Înainta. Căldura făcea nisipul să i se unduiască sub ochi, accentuându-i greaţa. I
se părea că din moment în moment avea să sfârşească prin a se ciocni de orizont ca de un fundal
din pânză. Avea să-şi piardă echilibrul, să crape decorul... Ce urma să descopere de cealaltă parte?
De când îşi amintea, întotdeauna o iritase impresia de a se deplasa pe Almoha ca pe practicabilele
unui teatru.
- E o scenă, îi declarase ea cândva lui Nath, colegul ei de învăţătură. Un fel de platou, unde noi
servim numai drept recuziteri. Nu găseşti?
Băiatul înclinase din cap, amuzat:
- Recuziteri? Şi de ce nu actori?
Nu ştiuse ce să-i răspundă, dar de-atunci niciodată nu se mai putuse dezbăra de certitudinea că
lucra la construirea unui panou în trompe l'oeil.
Simplul fapt că Almoha era lipsită de animale părea a-i confirma raţionamentul.
- E ca şi cum ar fi uitat să ne predea o parte din costume, în ajunul unei reprezentaţii!
Nath se mulţumea să clatine din cap, indulgent - în fond, nu era decât o novice.
- Fereşte-te să îndrugi asemenea absurdităţi în ziua când maestrul Zâ va vrea să facă din tine o
iniţiată! îi şoptise el, ameninţând-o cu degetul.
Lona îşi amintea de primii săi ani conştienţi ca de un chin perpetuu. Memoria nu putea s-o
poarte niciodată în urmă cu mai mult de optsprezece ani, fără a se lovi de albeaţa unui perete
anonim, perfect neted. Un zid impenetrabil, de care i se zdrobeau toate eforturile.
- Suntem amnezici, îi explicase ea colegului său, nu avem adolescenţă, nici copilărie. Nimic...
- E firesc, se enerva Nath, ştii bine că toţi am suferit o spălare a creierului înainte de a intra la
mănăstire. Uitarea e primul prag al iniţierii. Viaţa ta trecută nu mai există. Poate că erai fiica unui
prinţ, sau a unei prostituate, ce mai contează azi! Eşti nouă, nici un regret, nici o ranchiună. Gata cu
umilinţa, şi cu dispreţul. Înţelegi? Maestrul Zâ ne-a povestit-o de sute de ori.
La mănăstire, curiozitatea era considerată cel dintâi dintre păcate, aşa că trebuia să înveţe a-şi
înfrâna întrebările, aşteptând să treacă pas cu pas diferitele praguri ale cunoaşterii.
Comunitatea trăia în cea mai deplină nuditate. Câteva corturi de pânză grosolană ridicate în
centrul unui cerc de dune, nici un veşmânt, o hrană frugală. De la început, se depuseseră eforturi
pentru a le trezi sentimentul efemerului, al provizoratului. Nu aveau obiecte personale, nimic care
să poată deveni un simbol al individualităţii. Când o fată sau un băiat părea să manifeste ataşament
faţă de o cană, o pătură, o unealtă anume, aceasta îi era imediat luata şi aruncată în foc, cu cenuşa
împrăştiată în vântul deşertului. Când a atins stadiul crucial al celui de-al douăzecilea an, Lona a fost
chemată la maestrul Zâ.
- Trebuie să-ţi începi capodopera, i-a spus bătrânul, ştiu că dovedeşti talente artistice sigure.
Fratele magazioner îţi va pune la dispoziţie toate materialele de care vei avea nevoie. Nu-ţi cruţa nici
timpul, nici sudoarea. Nu contează decât splendoarea rezultatului.
Lona s-a apucat de treabă. Cu ciocanul în mână, a început să sculpteze suprafaţa unei stânci
plate aflată la sud de tabără. Piatra, foarte dură, necesita eforturi ale tuturor muşchilor, iar seara,
tânăra fată se foia în culcuş, incapabilă să-şi afle somnul, cu trupul zdrobit de crampe şi palmele
însângerate de mânuirea uneltei cu coadă de fier. Adeseori, soarele îi umplea spinarea cu băşici
pline de umoare, iar sub unghii i se înfigeau aşchii de granit. Nu se plângea niciodată. La capătul a
şase luni, reuşise în sfârşit să micşoreze blocul şi să schiţeze un contur al operei finale, în care se