vagabonzii o încălecau pentru o sticlă de molan roşu, ea care... Lisiah strânse din dinţi. - Vino, murmură el. An Leed-Whin avu o lucire stranie în adâncul pupilelor: bucurie, uşurare, apoi ruşine, teamă că fusese luată din milă, şi în sfârşit ură... Lisiah ridică din umeri, îşi scoase lent mănuşile şi-i arătă ambele mâini. Cea albă şi cea neagră. - Vezi, spuse el, dintr-o dată obosit, şi eu sunt un monstru. Porniră, în freamătul greu al rochiei de piele. Lisiah descuie portiera din spatele camionului. Proviziile erau acolo, precum şi un anumit număr de obiecte pe care avusese grijă să le comande fără a trece pe la Hoogleborn. Se împiedică de unul dintre borcanele cu vopseaua-minune şi îl împinse cu vârful ghetei. Sacii de nisip ce tapiţau pereţii vehiculului făceau aproape suportabil vacarmul centrului rulant. Începu să-şi inventarieze echipamentul. O părăsise pe An în zori, având grijă să n-o trezească, lăsând-o ghemuită în mijlocul patului răvăşit, cu faţa înfundată în corola părului răsfirat. Fata suspinase aproape toată noaptea, în timp ce Lisiah făcea mişcări de du-te-vino în ea. Îi sărutase buzele, îşi introdusese limba în gura aceea care mesteca gunoaie şi excremente, deja de şase luni. Îi abandonase sexul, încercând să nu tresară când simţise teaca obrajilor calzi şi a cerului gurii cuprinzându-i membrul. „Te copulezi cu un tomberon!" ar fi ţipat Hoogleborn. „O să te scuipe putrezit până-n măduva oaselor! Eşti mai sonat decât te credeam!" De ce făcuse asta? Din sfidare faţă de sine însuşi? Din supremă derâdere? Şi, în timp ce An Leed-Whin îi înghiţea sămânţa cu sughiţuri stângace, Lisiah îşi privise mâinile ce strângeau tâmplele tinerei femei. O mână albă, o mână neagră. Una albă, una neagră, una... Mai târziu, An îi arătase pumnalul de care nu se despărţea niciodată. O armă redutabilă, cu două tăişuri ascuţite. Bijuterie ieşită din atelierul cine ştie cărui aurar marţian. „Într-o zi", murmurase ea, „când n-am să mai pot, am să ÎL tai, dintr-o lovitură. Fără să tremur." Atunci, Lisiah o trăsese spre el şi adormiseră, amestecându-şi respiraţiile. Lisiah se scutură şi sări din camion. Vinciurile magnetice îşi fixaseră ventuzele pe acoperiş, iar lanţurile se întindeau deja. Urcă în cabină, blocă portierele şi porni motorul. - Pornim! anunţă nazal glasul mecanicului. Killer tresări, când roţile se desprinseră de sol, iar buzele i se răsfrânseră, dezvăluind colţii. Timp de un minut interminabil, vehiculul oscilă între cer şi pământ. Lisiah demară, evaluând viteza trenului în momentul luării de contact, şi corijă desfăşurarea şenilelor în funcţie de calculele sale. Largajul se efectuă fără probleme. Peste un minut, camionul mergea în paralel cu flancul centrului rulant. În momentul când Lisiah îl înscrise pe direcţia deşertului, întrezări silueta masivă a lui Hoogleborn în cabina macaralei de abordaj. Gigantul ridica pumnul, în semn de victorie... - Pe urmele morţii!!! mugi sergentul, în difuzorul radioului. Lisiah îşi încordă mâna înmănuşată, maşinal, cu un gest reflex... - Pe urmele morţii, răspunse el în microfonul agăţat de oglinda retrovizoare. Tonul, însă, nu-i era deloc convins. Killer slobozi un lătrat prelung. Un urlet de moarte, care-l îngheţă pe tânăr până-n măduva spinării. Cu o mişcare nervoasă din volan, se afundă între dune.
<strong>Capitolul</strong> IV
Change language