Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

parte buclele blonde care-i acopereau fruntea. Avea o faţă moale, cu bărbia fără vlagă. Fără pomeţi,
un nas abia vizibil. Neştiind prea bine de ce, lui Lisiah îi deştepta imaginea unui pateu cu prea mult
zahăr. Greţos.
- Salut! azvârlise ea, de îndată ce se aşezase în spate. Eu sunt June! Tu eşti Mănuşi-albe? Mamă,
da' eşti o adevărată celebritate! Ce baftă! Şi el, e Killer?
Killer mârâise, dezvelindu-şi două şiruri de colţi inoxidabili, iar fata se retrăsese, dintr-o dată
amuţită. Killer avea întotdeauna acest efect asupra străinilor. Lisiah se aplecă şi dezmierdă câinele
cu vârful ghetei. Animalul lătră în somn şi se întoarse pe o parte, dezvăluind privirii proteza
electronică articulată ce-i înlocuia laba stângă din faţă, precum şi drena urinară ce ieşea din
cicatricea trandafirie ce-i şerpuia printre coapse, în locul unde explozia îi smulsese organele
sexuale. Killer era capabil să adulmece un Prădător de la cinci kilometri distanţă şi nu se înşela
niciodată. Chiar dacă refacerea lui costase o avere, rămânea un obiect de invidie pentru toţi
vânătorii. Lisiah trebuise să respingă sute de oferte, unele mai ispititoare decât altele, şi de fiecare
dată când se oprea la centrul rulant, se temea să nu i se fure câinele...
June îşi agita mâna în faţă, inundând vehiculul cu mirosul de lac, un parfum dens, de fructe
exotice stricate. Putregai. Lisiah nu-şi putu stăpâni o strâmbătură.
De trei săptămâni, îl bombarda cu întrebări. „De ce îţi ţii mereu mănuşile pe mâini? S-ar zice că
te duci pe la vreo nuntă! De ce nu-ţi scoţi niciodată cămaşa, nici când faci dragoste? De ce...?"
În ciuda encoşelor tăiate în patul puştii, se îndoia că tânăra capturase sau doborâse vreun
Prădător. Uneori, i se întâmpla să se întrebe dacă arma era în stare de funcţionare, sau dacă June se
mulţumise s-o recupereze dintre rebuturi, cu intenţia de a dobândi astfel alura unei amazoane. La
următoarea escală, avea s-o dea jos, se hotărâse. Prefera singurătatea, în locul trăncănelii
necontenite a păpuşii ăleia smântânoase.
Examină dunele de nisip albastru, prin ambrazura laterală. Se ascundea acolo o întreagă faună
de coşmar. Ora'manul, o reptilă scurmătoare care se deplasa prin adâncuri şi scotea la suprafaţă
vârful limbii, ca un periscop. Extremitatea acestui apendice forma o excrescenţă glandulară mare
cât o nucă, înzestrată cu puterea de a străluci ca o pepită de aur. Vai de imprudentul care se apleca
să culeagă acea oglindă pentru ciocârlii! Limba ora'manului i se înnoda imediat în jurul braţului, ca
tentaculele unei caracatiţe, trăgându-l în adâncurile solului, spre botul larg deschis al şopârlei! Dar
mai exista şi karak'anaqul, poreclit de unii „ariciul deşertului". Acel organism animal analog cu
polipii se prezenta sub forma unui inofensiv cactus. Totuşi, oricine se apropia sfârşea inevitabil
ciuruit de ace veninoase. Adevărat tun viu, cactusul infernal îşi mitralia efectiv prăzile cu propriii săi
spini, trăgând în oricine trecea prin raza uriaşelor lui salve de ţepi. Imediat ce ţinta era doborâtă,
rădăcinile prehensile ieşeau din pământ pentru a se înfige în cadavru ca nişte trompe, aspirând
până la cele mai infime particule nutritive conţinute în ţesuturile mortului. Lisiah nu întâlnise
niciodată ora'manul, nici ariciul deşertului şi, la drept vorbind, existenţa lor i se părea mai mult
decât ipotetică. Dornici să iasă în evidenţă, vânătorii nu ezitau să exagereze, populând astfel dunele
cu o faună legendară ieşită direct din aburii alcoolului.
Prădătorii, însă, erau cât se poate de reali, iar Killer o aflase pe pielea lui... Lisiah îşi apăsă o
mână pe faţă. Privi un moment mănuşa albă, îngălbenită de transpiraţie, şi-şi îndesă pumnul în
buzunarul vestei din pânză de sac. Era obosit, foarte obosit. Treisprezece ore de conducere
neîntreruptă, începând de dimineaţă, fără nici cel mai mic semn de emoţie din partea câinelui.
Aveau să se înapoieze cu buzele umflate... În centrele rulante, atmosfera nu era deloc euforică,
prăzile începând de câteva luni să se rărească. „Urcă spre nord", decretase sergentul, „dar s-au
făcut ai dracu', sunt sigur că sapă sate subterane, galerii. Trăiesc ca nişte cârtiţe, de-asta devine
dificil... Da' ce! Doar nu sunteţi nişte fătălăi! Mai exista şi plăcerea vânătorii!" Oamenii bombăniseră,
dacă Prădătorii se rarefiau, suma primelor scădea proporţional. Unii se gândeau deja să se
reconvertească, zvonurile despre războiul din sud înfierbântau spiritele, redeşteptau speranţa. În
anumite provincii, luptele rasiale nu cunoscuseră nici un moment de răgaz, rugul putea să se
reaprindă, iar atunci era nevoie de mercenari, de...
Lisiah nu împărtăşea acest entuziasm. Vânătoarea îi adusese mult timp bogăţie şi celebritate, nu