Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

dimineaţă în compartimentul din spate al camionului. Sergentul nu-i creă nici o dificultate; dacă
Lisiah i-ar fi cerut-o, el personal desfăşura un covor roşu sub picioarele viitorului ucigaş al Lonei.
Afară, toate fetele îşi găsiseră clienţi; numai femeia cu fruntea bombată mai aştepta, cu ochii închişi
şi capul rezemat de o grindă metalică, oferind vederii linia atrăgătoare a gâtului gol, cu fanta
umbrită a sexului în corola sa de piele. Lisiah se apropie. Când puse mâna pe braţul necunoscutei,
zări tatuajul violet care-i marmora umărul. O rozetă încadrată într-o paranteză de semne
cuneiforme. Semnul castelor princiare. Fu profund tulburat.
- Cine eşti? murmură el, cu glas răguşit.
Fata îl privi, cu sprâncenele ţepene şi pomeţii crispaţi de orgoliu.
- Sunt An Leed-Whin, din clanul Will'Oc. Prinţesă a lunilor gemene şi a muntelui Arheta...
Scoase un fel de suspin, iar ochii i se înceţoşară. Toată demnitatea i se risipise. Când înălţă
capul, nu se mai citea decât implorare.
- Vrei să te culci cu mine, vânătorule? N-am să-ţi cer bani, numai sexul tău în pântecul meu şi
gura ta peste a mea...
Cum Lisiah se pregătea să răspundă afirmativ, fata îl opri cu un gest al mâinii.
- Aşteaptă! comandă ea pe un ton aspru, ai auzit vorbindu-se de coprofagii marţieni?
Lisiah tresări, înţelegând adevărul într-o fracţiune de secundă, dar era deja prea târziu. Tânăra
femeie îşi azvârlise părul pe spate, dintr-o amplă mişcare a cefei, dezvăluindu-şi sânul drept.
Vânătorului îi fu nespus de greu să-şi reprime o strâmbătură de dezgust. Insecta era acolo, bulgăre
de chitină orb, în scobitura claviculei unde forase o rană permanentă, ale cărei buze albe purulente
o strângeau ca pământul în jurul tulpinei unei plante. Lisiah ştia de existenţa paraziţilor simbiotici,
fără a fi văzut niciodată cu ochii lui fenomenul. Crezu că avea s-o ia la fugă, cu Killer pe urme. I se
spusese că insectele se năşteau oarbe şi surde. Ieşite din cocon, viaţa lor nu depăşea cincisprezece
zile, dacă nu reuşeau să găsească o Fiinţă „purtătoare". Ghidându-se după vibraţiile paşilor victimei,
aveau obiceiul de a se lăsa să cadă de la înălţimea cuibului - cel mai adesea, un copac - pe spinarea
animalului ce trecea prin apropiere. Aptere de coşmar, îşi scobeau imediat vizuina în carnea
nefericitului, ca o excrescenţă lucitoare şi dură pe care nimic n-o mai putea desprinde vreodată...
Atunci, viaţa bolnavului se transforma într-un lung calvar, căci insecta - coprofagă de la natură -
avea puterea de a-i transmite victimei necesităţile sale alimentare, servindu-se de ea ca de un
obiect, anihilându-i voinţa cu ajutorul unor secreţii chimice complexe. Mulţi oameni se sinucideau,
incapabili să suporte decadenţa bolii, în vreme ce alţii încercau să se debaraseze de parazit, tăindu-l
cu lama sau arzându-l cu flacăra de sudură. Curată nebunie! Căci animalul se apăra, inoculându-i
ucigaşului un venin mortal, care-i paraliza centrii nervoşi în treizeci de secunde. Lisiah se înfioră,
gândindu-se ce trebuise să îndure An Leed-Whin, de rând intrusul începuse să-i impună poftele sale
imunde. Începuse a se hrăni cu propriile sale excremente, să-şi bea urina în ascunzişul
apartamentelor sale, ascunzându-şi boala ca pe cea mai infamă tară. Apoi, cerinţele animalului se
făcuseră simţite cu şi mai multă vivacitate, învăţând-o să îngenuncheze în plin mijloc al câte unei
promenade pentru a înghiţi dejecţiile unui câine, a lipăi de pe asfalt urina animalelor domestice...
Foarte rapid, devenise un obiect de oroare pentru toţi apropiaţii săi, amanţii o părăsiseră, fusese
alungată de la curte. Oribila simbioză făcuse din ea o persoană respingătoare, un monstru grotesc
care trăia în patru labe, adulmecând duhorile toaletelor publice cu balele poftei pe buze. Foarte
puţini aveau forţa de a supravieţui unor asemenea umilinţe, dar la unii dorinţa de a trăi învingea
ruşinea. Şi apoi, nu repeta toată lumea că durata de viaţă a insectei nu depăşea opt ani? Totuşi,
această aserţiune nu putuse fi nicicând verificată, victimele parazitului marţian nesuportându-şi în
nici un caz calvarul mai mult de patru ani...
- De cât timp? întrebă Lisiah, cu un glas pe care încerca să şi-l stăpânească.
Tânăra suspină cu extremă lehamite.
- De şase luni.
Nu se afla decât la începutul bolii, curând avea nici să nu mai caute a-şi dovedi că încă mai putea
fi dorită. Avea să accepte singurătatea. Nebunia. Urma să sfârşească în drojdiile unui oraş minier,
acolo unde sărăcia împiedica oamenii să se arate dificili. Avea să devină târfa epavelor, cea pe care