Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

multicolor. Deasupra unei grămezi de cufere metalice de provenienţă militară stăteau cocoţate
câteva fete, cu fustele suflecate dezvăluindu-le sexul despicat în formă de stea.
- Târfe marţiene, spuse sergentul cu un gest de lehamite, răspunzând la întrebarea mută a lui
Lisiah.
Hoogleborn Ventura, zis „sergentul", dădea pe dinafară din uniformă, veritabil munte de carne
oacheşă pe care oricine evita să-l înfurie, atât de mult părea conceput trupul acela gros să
zdrobească, să distrugă. Lin cap minuscul şi curios de inexpresiv domina acea formidabilă
arhitectură omenească, ca o bilă roz complet rasă, fără păr, nici sprâncene, amintind irezistibil,
chiar prin disproporţia sa, ţeasta cine ştie cărui dinozaur.
- Salut, Mănuşi-albe, bombăni el pianotând maşinal pe consolă, ştii că grăsana de June a venit să
se plângă? Se pare că ai făcut-o să piardă o ocazie. Vrea să te reclame la sindicatul stopiştilor, fii
atent, ar fi foarte capabili să-ţi facă porcării...
Lisiah se aşeză pe un butoi împodobit cu un cap de mort. Acid, probabil.
- Stopiştii sunt cerşetorii hăituielii, mârâi el, cel care n-are camion n-are nici dreptul să dea
ordine. Sindicatul lor e o aiureală, ce, ai văzut tu vreodată sindicate ale vagabonzilor?
Hoogleborn zâmbi. Toată lumea îi cunoştea aversiunea faţă de autostopişti. Lisiah se scotoci în
buzunar, scoţând carnetul şi pumnul de plăcuţe de identificare. Gigantul făcu o grimasă.
- „Vulpea nisipurilor", hai? Toţi au rămas acolo. I-am zis eu lui Corny: „Nu cu echipa ta de ciungi
ai să-i vii de hac Lonei!", da' poţi să-i spui...
Tăcu, bătând numele celor dispăruţi pe ecranul terminalului, cu ajutorul singurului său deget de
la mâna dreaptă, arătătorul. Lisiah observă că scotea limba, ca un şcolar sârguincios.
- Şi tu o vrei pe Lona, mormăi Hoogleborn, ia seama, într-o bună zi, o să ajungă ca un drog. La
fel ca poveştile alea cu balena albă de odinioară, de pe Pământ. La jocurile astea, se pierde mult. Ştii
că această Coamă roşie e clasificată ca psiho-criminală clasa întâi? A devastat regiuni întregi. În sud,
există un lac, se numeşte lacul Lonei. E un colţişor foarte mişto pentru pescuit, atâta numai că, la
treizeci de metri adâncime, există un oraş, un oraş adevărat, cu toţi locuitorii lui. Grozavă cantină
pentru peşti. Într-o zi, Coama roşie trecea pe-acolo şi şi-a prins piciorul într-o capcană pentru lupi,
uitată de un fermier. Unda durerii a făcut să sară în aer barajul hidrocentralei şi tot fluviul s-a vărsat
în vale. Au murit două mii două sute de oameni.
Lisiah cunoştea povestea. Oraşul se numea Yellowtown, iar Hoogleborn fusese şeriful său. Soţia
şi fiica lui muriseră în inundaţie, pe când Ventura îi căuta Lonei urmele prin munţi. Şase luni mai
târziu, revenise la vânătoare. După doi ani de căutări neobosite, o localizase pe Coama roşie la
marginea deşertului alb, dar acolo femela îi scăpase iarăşi printre degete, lăsându-l aproape mort,
ciuruit de aşchii de piatră. Medicii din centrul rulant făcuseră tot posibilul, extrăgând schijele una
câte una. În prezent, sergentul nu mai avea decât o singură piatră în trup, o ţandără înfiptă în
ventriculul stâng, o bucăţică de cuarţ aparent inofensivă dar plină de nitrolynă, veritabilă bombă
adormită, pe care gândul unui almohan o putea trezi în orice clipă din letargie, făcând chisăliţă
inima lui Hoogleborn. Mare noroc că Prădătorii fugeau la apropierea centrului rulant, asigurându-i
rănitului o relativă securitate. Fostul militar ştia că-şi luase adio de la cariera lui. Niciodată n-avea
să-şi mai poată relua hăituielile, riscându-şi paşii pe urmele unui almohan. Era prizonier, zidit în
mijlocul centrului rulant, mai sigur decât în cea mai păzită dintre închisori. De-acum, ieşirea ar fi
echivalat cu o sinucidere. Neputinţa sa nu făcuse decât să-i intensifice furia şi dorinţa de răzbunare.
Devora povestirile vânătoreşti cu o lăcomie nesănătoasă, cerând detaliile cele mai sordide,
amuzându-se pe seama episoadelor sângeroase. Lisiah nu reuşise niciodată să-şi stăpânească
greaţa difuză care îl asalta ori de câte ori trebuia să-l întâlnească pe sergent, dar fiindcă fostul
militar făcea oficiul de coordonator general, nici o afacere nu se putea trata fără cunoştinţa lui.
Claviatura consolei încetă să mai ţăcăne. Hoogleborn se răsuci pe scaun, scoţând din buzunarul de
la piept un obiect filetat.
- Uite, murmură el, învârtind în lumină dulia unui proiectil, noua „specială anihilantă". Pătrunde
în creier cu o asemenea viteză, încât ţinta nici nu mai are timp să simtă durerea. E un atu bun.
- Vreau s-o prind vie, trânti Lisiah. Numai incapabilii îşi omoară prăzile.