Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

Uneori, îl apucau accese sadice; mângâind pubisul blond al unei militante din Ku Klux-Klan până
la spasmul final, fără să se servească decât pe întuneric de mâna sa dreaptă fără mănuşă... după
care, cu mâna stângă, apăsa întrerupătorul, inundând camera cu lumină, pentru ca fata să observe
brusc acea fiară neagră dormind pe pielea ei goală, în despicătura picioarelor...
Atâtea jocuri periculoase, alimentate de miturile ancorate în fundul subconştientului. Partea lui
întunecată, latura neagră... faţa albă?
Câteodată, se gândea că poate ar fi trebuit să termine, cu ajutorul unei drujbe. O amputare
definitivă, de astă dată. Un exorcism, ca în poveştile fantastice. Totuşi, veritabila victorie ar fi constat
în a-i da acelei mâini negre un spirit alb.
Adeseori, noaptea, când coşmarurile înfiorătoare îi alungau somnul, incapabil să mai suporte
mult timp contactul cearşafului pe trup, se ridica şi pornea prin oraş. O dată, se văzuse în vis, pictat
pe bolta Capelei Sixtine, jucând rolul omului în celebra frescă a Facerii, de Michelangelo. Dumnezeu,
care mai întâi întinsese degetul spre el pentru a-i da viaţă, se retrăgea dintr-o dată, supărându-se pe
rasa lui datorită culorii braţului. Şi, în momentul când degetele arătătoare li se atingeau, Lisiah se
dezintegra, căzând ca o pulbere sub efectul distrugătoarei scântei divine. Căci Dumnezeu, Unul, era
ALB.
Da, Lisiah suferise mult. Când alcoolul îi reaprindea fantasmele, începea să spere că un brusc
fenomen de respingere avea să-l debaraseze în sfârşit de membrul străin, descompunând carnea
aceea neagră, acei muşchi negri, acele... Imediat, îl cuprindea spaima: şi dacă refuzul se exercita în
sens invers? Dacă braţul îl respingea, pe el, pe Lisiah? Şi dacă avea să putrezească pe neaşteptate, el,
Lisiah, la capătul unui braţ grefat intact şi plesnind de sănătate? Atunci, se gândea la sinucidere, dar
nici chiar această idee nu-i aducea vreo uşurare. Cum ar fi putut să ia o armă cu mâna aceea neagră
şi să-şi pună efectiv ţeava la tâmplă, fără a avea imediat impresia că era asasinat de un negru?
Uneori, se gândea să devină stângaci şi să ceară amputarea din partea unui medic clandestin, dar
amintirea durerilor suferite cu ocazia recentei internări în spital nu-i permiteau să persiste deloc nici
pe această cale.
Într-o seară, contra a două cupoane, o ghicitoare acceptase să-i citească liniile înscrise în palma
neagră insensibilă. „Nu-i mâna cea bună!" protesta ea încontinuu. „Nu-i mâna care trebuie!" În cele
din urmă, Lisiah înţelesese, bănuia, că palmele sale se negau una pe alta. În dreapta, nu era decât
un mizer tânăr negru, delincvent precoce, înrolat cu forţa de către un judecător, ca urmare a unei
condamnări minore. În stânga, un fiu de familie burgheză trăind în umbra tatălui său, strălucitul
ofiţer astăzi dispărut. În dreapta, era mort, în stânga, viu. În dreapta... Văzându-se astfel dedublat,
crezuse că înnebuneşte. O respinsese pe femeia în zdrenţe şi fugise urlând. Nu peste mult timp, se
gândise să tocmească un tatuator pentru a-i colora braţul grefat cu cerneală albă chinezească, dar
omul cu ace îi dăduse de înţeles că o asemenea operaţie, deşi posibilă, risca foarte tare să se
soldeze cu o otrăvire a sângelui...
După o perioadă de prăbuşire totală, condiţionarea psihologică la care fusese supus în timpul
serviciului militar începuse să se şteargă. Xenofobia sa, rasismul lui artificial regresaseră. Puţin câte
puţin, îşi reluase autocontrolul, acceptându-şi grefa. Astăzi, toate acestea i se păreau atât de
îndepărtate... Totuşi, nici un moment nu se gândise să renunţe la mănuşile albe; oare ar fi trebuit să
vadă în asta semnul unei vindecări precare, spectrul psihozei gata să reapară? Nici chiar Lisiah n-ar
fi ştiut să se hotărască.
Killer mergea la trap de-a lungul cursivei, cu nasul în mochetă, intrigat de mirosurile neobişnuite
care îl asaltau de când intrase în centrul rulant. Lisiah îl urma la trei paşi în urmă, cu mâinile în
buzunare. Baia îi făcuse bine şi nu mai regreta cele câteva unităţi de credit cât îl costase acest lux
atât de rar pentru un vânător.
Solul metalic îi ţăcănea sub tălpi; acum, se afla în faţa unui stabiliment dificil de clasificat, jucând
în acelaşi timp rolul de corp de gardă, comisariat de recrutare, local administrativ şi lupanar.
Sergentul părea să doarmă, înghesuit între un terminal de ordinator verde-oliv şi o ladă
constelată cu înmatriculări ale armatei, înscrise cu şablonul. Un zid de dosare prăfuite despărţea
încăperea în două. Pe alocuri, coperţile pline să crape se năruiseră, deschizând găuri în peretele