Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

anume. Lisiah apăsă tasta „Super-lux!". Androidul zumzăi şi porni în direcţia unei cabine a cărei
perdea se trase deoparte, glisând pe tijă, cu un zgomot de inele. Lisiah înaintă, robotul întorcânduse
deja. Încăperea avea pe toţi pereţii şi pe plafon oglinzi speciale, pe care aburii nu le puteau face
mate. Delfini de aramă, înalţi de cincizeci de centimetri, erau pe post de ţâşnitori împroşcând cu
spumă, parfumuri şi esenţe, prin deschizătura verde-cenuşie a boturilor lor căscate. Lisiah se
împiedică, ezitând, gata să se întoarcă din drum. Manete în formă de mâini cu degetele lipite
comandau deversarea diverselor săruri de baie. Aplecându-se, putu număra o duzină, printre care
cinci sortimente de afrodiziace. Apa din cada de marmură neagră era stătută, tulbure, puţin cam
lăptoasă. Îl cuprinse îndoiala. Rezervele lichide ale centrului rulant erau extrem de limitate, trebuia
să se recupereze apa fiecărei băi, „purificată" şi reinjectată în containerele institutului cosmetic timp
de luni în şir, dacă nu chiar ani. Îşi înmuie degetele în lichid şi îl mirosi, aproape aşteptându-se să
regăsească duhoarea miilor de sexe care se scăldaseră în lichidul acela. În sfârşit, ridică din umeri şi
începu să se dezbrace. Ghetele îi căzură pe jos, urmate de pantalonii cu buzunarele pline. Când îşi
scoase mănuşile, strânse din fălci, întoarse ochii, încercând să nu-şi vadă imaginea reflectată, dar
cubul de oglinzi îl închidea ca într-o capcană. N-ar fi trebuit să vină, întotdeauna era la fel. Închise
ochii, crispându-şi pleoapele până la durere, şi-şi termină pe orbecăite dezbrăcatul. Pipăi marginea
din imitaţie de marmură, încălecă marginea recipientului şi se cufundă în lichidul fierbinte. Un
miros dulceag îi inundă nările, după care o spumă galbenă îl acoperi până la bărbie. Reînseninat,
deschise ochii. Totuşi, timp de câteva minute, nu se putu abţine să nu scruteze scurgerea de apă,
convins că din clipă în clipă prin robinet avea să ţâşnească un smoc de păr. Reuşi în sfârşit să se
destindă. Killer se culcase în faţa perdelei, cu botul pe labe, somnoros. Era cald. Lisiah se întinse pe
spate, studiind miile de mici mâzgălituri ce şerpuiau de-a lungul oglinzilor. Acopereau toată
încăperea, până şi marmura purta urmele poansoanelor, iar Lisiah simţea cuvintele şi frazele
scurgându-i-se pe sub degete prin interiorul căzii. Dintr-o dată, îi atrase atenţia o inscripţie, chiar
sub delfini:
„LONA ROŞCOVANA. PUNEM NOI MÂNA PE EA! PE ONOAREA LUI CORNY MCDOUGALL!"
Corny... Lisiah tresări, recunoscând unul dintre numele înscrise în cartea de bord culeasă din
carcasa calcinată a camionetei. Oare era un semn de bine sau de rău? Somnolenţa îi şterse temerile,
şi nu întârzie să adoarmă, cu obrazul pe marginea de marmură cojită. Imediat, trecutul îi asaltă
conştiinţa rătăcită...
Lisiah îşi amintea de tatăl său ca de un om extrem de dur, căpitan al miliţiei regulate, cu cămăşi
călcate care s-ar fi zis că erau croite din carton brun, pe care ofiţerul ţinea neapărat să-i frece obrajii
când îl lua pe genunchi. Cu timpul, fizionomia i se dizolvase progresiv în uitare, depersonalizându-se
până la a deveni un boţ de carne anonimă, dar contactul rânced al stofei întărite de amidon
dăinuise, precum şi imaginea nasturilor mari, aurii şi lucitori ai uniformei, care-şi imprimau
emblema (două aripi suprapuse peste o sabie) pe obrajii băieţelului, cu ocazia permisiilor la sfârşit
de săptămână, când braţele reiate cu dubla diagonală a galoanelor se întindeau spre el să-l apuce şi
să-l strângă la pieptul îngust şi tare.
„Ei, puştiule, ce-i nou la raport?" îi tuna în urechi un glas. Îngrozit, copilul îşi înfunda faţa în
catifeaua epoleţilor şi scurgerea furajerei sângerii, aşteptând cu nerăbdare momentul când era
depus la loc pe jos, şi putea fugi în celălalt capăt al apartamentului. Da, Nathan, tatăl său, era un om
dur. „Am înăbuşit nu una dintre revoltele negrilor ăstora nenorociţi!" îi plăcea lui adeseori să
declare, enumerând cu încântare impresionanta serie de raiduri pacificatoare la care participase în
Noua-Africă. „Mereu voluntar!" conchidea el în general, cu un râs zgomotos ce-i teroriza soţia şi fiul.
„Mereu voluntar!"
Era în plină epocă a războaielor rasiale. Proaspăt colonizată şi, totuşi, deja uitată de Pământ,
Almoha se cufunda în măcelul luptelor intestine pentru putere. Muncitorii mineri, aproape toţi de
rasă neagră, refuzaseră să recunoască autoritatea guvernului majoritar alb şi îşi însuşiseră zonele
energetice vitale. Înfruntările duraseră unsprezece ani, fiind soldate cu un mare număr de victime
din ambele tabere. Tatăl lui Lisiah murise în campanie, trupul pierzându-i-se în infernala mocirlă a
cine ştie cărui câmp de luptă. Lisiah însuşi a primit fără întârziere foaia de drum. A plecat, s-a