femeile nu aveau altă soluţie decât să se supună capriciilor sexuale ale comercianţilor. Bărbaţii trebuiau să se aranjeze pentru a troca eşantioane de minerale preţioase sau să se resemneze la a-şi asuma riscul morţii de foame şi de sete pe distanţa dintre două oaze. Pentru a obţine o sută de comprimate nutritive-hidratante, Lona trebuise să accepte patru zile de copulaţie cu cei trei contrabandişti al căror camion se strecura cu regularitate printre ochiurile plasei întinse de urmăritori. Păstra de pe urma acelui episod o greaţă dublată de o ură tenace pe care versetele cărţii de calmare n-o puteau combate decât cu mare efort. În ziua aceea, întrucât se lăsase luată prin surprindere, îşi pierduse tot capitalul de supravieţuire. Se culcă pe o parte, scobind nisipul, cu genunchii adunaţi sub bărbie, în poziţie foetală. În curând avea să răsară Uta cea albă. Lividă şi tristă, Lona închise ochii. Nu dorise moartea vânătorilor, dar câinii o smulseseră prea brusc din somnolenţă. Nu-i fusese frică, nu, însă surpriza o făcuse să piardă controlul asupra „liniei drepte, pantei blânde". Nu mai fusese decât un mare semn de exclamaţie viu. Imediat după aceea, se dezlănţuise infernul, devastând pietrele, drumul. Gheizere de flăcări crăpaseră nisipul, suflând o gâfâială roşie. Schijele zburaseră în toate direcţiile, zgâriindu-i pielea, şi fugise, neştiind dacă era grav rănită sau doar şocată. În urma ei, camioneta hăituitorilor sărise în aer, eviscerată ca o biată cutie de conserve. Nitrolyna îşi scuipase mânia şi rafalele de moarte până când Lona reuşise să-şi disciplineze spiritul, să regăsească „vântul albastru purtător de calm", suflul monoton al echilibrului cel just. Acum, îi era sete şi foame. Chiar deasupra ei, un arbust îşi curba crengile grele de fructe aurii, nu avea decât să întindă mâna, dar totuşi ezita. Nu ignora faptul că pulpa de mango, carnea zemoasă de guava, vehicula periculoasa moştenire a nitrolynei. Odată ce avea stomacul plin, cu pielea întinsă, era de ajuns o emoţie brutală, o scuturătură afectivă neprevăzută, pentru ca încărcătura conţinută în viscerele ei să explodeze ca un butoi cu praf de puşcă! Preţ de-o fracţiune de secundă, avea să-şi vadă atunci burta plesnind ca un burduf prea umflat, intestinele ţâşnindu-i precum lungi furtunuri însângerate. Abdomenul ei avea să vomite flăcări aţâţate imediat de sfârâielile grăsimii topite. Lona urma să se prăbuşească, retezată în două părţi distincte, ca acei oameni secţionaţi la nivelul bazinului de către un obuz antitanc. Câţi pieriseră astfel, ucişi de masa pe care tocmai o luaseră? Mai mult de unul, fără îndoială, şi nu ţinea să intre în confreria lor funebră! Se hotărî să doarmă. Catastrofa, atât de recentă, ajungea pentru a-i ţine departe câtva timp pe vânători. După aceea, trebuia să ia o hotărâre: să încerce a se aproviziona din nou de la contrabandişti, sau să se resemneze să muşte din fructele otrăvitoare... La drept vorbind, nici una dintre variante nu o mulţumea cu adevărat. Premiul acordat pentru capturarea ei trebuie să fi ajuns atât de mare, încât traficanţii riscau să cadă pradă ispitei. Intrarea în legătură cu pământenii - chiar şi cu cei scoşi în afara legii - devenea cu fiecare zi tot mai primejdioasă, în cele din urmă ajungându-se invariabil la trădare. Privirea ei parcurse unduirea joasă a dunelor. A doua zi, trebuia să-şi reia goana spre nicăieri, şi de fiecare dată când călătorea pe jos, avea senzaţia că se scufunda şi mai mult în inima unui câmp de mine gigantic. O lume-capcană, unde totul concura spre distrugerea ei. Ştia perfect de bine că, de-a lungul orelor, datorită oboselii, flegmatismul avea să i se destrame, tensiunea nervoasă subminându-i seninătatea. Îi era frică să-i fie frică... Odinioară, când maestrul Zâ îi dăduse arme puternice, Lona îşi controlase trupul mai eficace decât cei mai buni dintre yoginii pământeni. Ştia săşi accelereze sau să-şi încetinească în voie bătăile inimii, să-şi închidă rănile în răstimp de o noapte, să-şi stăpânească muşchii netezi. Azi, ce-i mai rămăsese din toate astea? Îşi abandonase exerciţiile cotidiene, pentru a fugi drept înainte ca un animal hăituit, se despărţise de maestrul Zâ, se... Într-o secundă, întrezări imaginea bătrânului filozof, cu ţeasta lui pleşuvă plină de cucuie curioase şi pieptul atât de slab încât coastele păreau mereu gata să crape pielea întinsă. „Lona", murmura el adeseori, „Lona, pământenii n-au înţeles nimic. Au interpretat secretele Almohei pe dos. Nu noi facem să explodeze pietrele şi fructele care ne înconjoară, ci lumea e aceea care nu cere decât să explodeze. Atâta timp cât spiritul nostru, prin practica statornică a seninătăţii, controlează universul, materia rămâne stabilă. Inertă. Fără pericol. Dar de îndată ce o emoţie pe care nu ne-am putut-o înfrâna sfărâmă linia continuă a calmului nostru interior, pietrele, fructele îşi regăsesc
întreaga putere malignă. Nu le mai dominăm; redevenite libere să facă rău, se dezintegrează semănând moartea. Noi nu suntem «detonatori», Lona, suntem exact contrariul!" În continuare, tânăra fată se întrebase de multe ori dacă bătrânul, pronunţând aceste cuvinte, încercase să-i dezvăluie un adevăr tainic, sau dacă nu făcuse decât să se joace cu paradoxurile în scopul de a pune la încercare capacităţile reflexive ale elevei lui... Avea să-l revadă oare, într-o bună zi, pe maestrul Zâ, sau filozoful pierise şi el, victimă a hăituitorilor? Se culcă pe spate, privind fix focurile albe ale Utei, ajunsă la apogeul traiectoriei. Pleoapele nici nu-i clipeau singuri almohanii erau capabili să suporte luminozitatea stelei fără a li se vătăma retina, pământenii, în schimb, trebuiau să-şi pună ochelari negri şi groşi, sau să-şi ţină privirea fixată spre sol, cu riscul ca acuitatea lor vizuală să slăbească periculos. „Nu este asta dovada că noi suntem adevăraţii stăpâni ai acestei lumi?" se întrebă ea, aducându-şi mâinile pe pieptul lovit. Îşi destinse muşchii, încetinindu-şi la limită respiraţia. Inima începu să-i bată într-un ritm extrem de slab. Avea să doarmă. Somn calm, fără coşmaruri. Chiar inconştientă, îşi păstra controlul liniei drepte, al pantei dulci... Vântul de nisip se înteţi, acoperindu-i tot trupul cu o fină peliculă albăstruie. De departe, în strania luminozitate nocturnă, s-ar fi zis că la marginea apei zăcea o statuie, zeiţă a oazei, sculptată în timpuri străvechi de cine ştie ce popor nomad îndrăgostit de frumuseţe.
Change language