Serge Brussolo - Kamikaze spaţiali Capitolul I ... - Churry-Burry

femeile nu aveau altă soluţie decât să se supună capriciilor sexuale ale comercianţilor. Bărbaţii
trebuiau să se aranjeze pentru a troca eşantioane de minerale preţioase sau să se resemneze la a-şi
asuma riscul morţii de foame şi de sete pe distanţa dintre două oaze. Pentru a obţine o sută de
comprimate nutritive-hidratante, Lona trebuise să accepte patru zile de copulaţie cu cei trei
contrabandişti al căror camion se strecura cu regularitate printre ochiurile plasei întinse de
urmăritori. Păstra de pe urma acelui episod o greaţă dublată de o ură tenace pe care versetele cărţii
de calmare n-o puteau combate decât cu mare efort. În ziua aceea, întrucât se lăsase luată prin
surprindere, îşi pierduse tot capitalul de supravieţuire. Se culcă pe o parte, scobind nisipul, cu
genunchii adunaţi sub bărbie, în poziţie foetală. În curând avea să răsară Uta cea albă. Lividă şi
tristă, Lona închise ochii. Nu dorise moartea vânătorilor, dar câinii o smulseseră prea brusc din
somnolenţă. Nu-i fusese frică, nu, însă surpriza o făcuse să piardă controlul asupra „liniei drepte,
pantei blânde". Nu mai fusese decât un mare semn de exclamaţie viu. Imediat după aceea, se
dezlănţuise infernul, devastând pietrele, drumul. Gheizere de flăcări crăpaseră nisipul, suflând o
gâfâială roşie. Schijele zburaseră în toate direcţiile, zgâriindu-i pielea, şi fugise, neştiind dacă era
grav rănită sau doar şocată.
În urma ei, camioneta hăituitorilor sărise în aer, eviscerată ca o biată cutie de conserve.
Nitrolyna îşi scuipase mânia şi rafalele de moarte până când Lona reuşise să-şi disciplineze spiritul,
să regăsească „vântul albastru purtător de calm", suflul monoton al echilibrului cel just.
Acum, îi era sete şi foame. Chiar deasupra ei, un arbust îşi curba crengile grele de fructe aurii,
nu avea decât să întindă mâna, dar totuşi ezita. Nu ignora faptul că pulpa de mango, carnea
zemoasă de guava, vehicula periculoasa moştenire a nitrolynei. Odată ce avea stomacul plin, cu
pielea întinsă, era de ajuns o emoţie brutală, o scuturătură afectivă neprevăzută, pentru ca
încărcătura conţinută în viscerele ei să explodeze ca un butoi cu praf de puşcă! Preţ de-o fracţiune
de secundă, avea să-şi vadă atunci burta plesnind ca un burduf prea umflat, intestinele ţâşnindu-i
precum lungi furtunuri însângerate. Abdomenul ei avea să vomite flăcări aţâţate imediat de
sfârâielile grăsimii topite. Lona urma să se prăbuşească, retezată în două părţi distincte, ca acei
oameni secţionaţi la nivelul bazinului de către un obuz antitanc. Câţi pieriseră astfel, ucişi de masa
pe care tocmai o luaseră? Mai mult de unul, fără îndoială, şi nu ţinea să intre în confreria lor
funebră! Se hotărî să doarmă. Catastrofa, atât de recentă, ajungea pentru a-i ţine departe câtva timp
pe vânători. După aceea, trebuia să ia o hotărâre: să încerce a se aproviziona din nou de la
contrabandişti, sau să se resemneze să muşte din fructele otrăvitoare...
La drept vorbind, nici una dintre variante nu o mulţumea cu adevărat. Premiul acordat pentru
capturarea ei trebuie să fi ajuns atât de mare, încât traficanţii riscau să cadă pradă ispitei. Intrarea
în legătură cu pământenii - chiar şi cu cei scoşi în afara legii - devenea cu fiecare zi tot mai
primejdioasă, în cele din urmă ajungându-se invariabil la trădare.
Privirea ei parcurse unduirea joasă a dunelor. A doua zi, trebuia să-şi reia goana spre nicăieri, şi
de fiecare dată când călătorea pe jos, avea senzaţia că se scufunda şi mai mult în inima unui câmp
de mine gigantic. O lume-capcană, unde totul concura spre distrugerea ei. Ştia perfect de bine că,
de-a lungul orelor, datorită oboselii, flegmatismul avea să i se destrame, tensiunea nervoasă
subminându-i seninătatea. Îi era frică să-i fie frică... Odinioară, când maestrul Zâ îi dăduse arme
puternice, Lona îşi controlase trupul mai eficace decât cei mai buni dintre yoginii pământeni. Ştia săşi
accelereze sau să-şi încetinească în voie bătăile inimii, să-şi închidă rănile în răstimp de o noapte,
să-şi stăpânească muşchii netezi. Azi, ce-i mai rămăsese din toate astea? Îşi abandonase exerciţiile
cotidiene, pentru a fugi drept înainte ca un animal hăituit, se despărţise de maestrul Zâ, se...
Într-o secundă, întrezări imaginea bătrânului filozof, cu ţeasta lui pleşuvă plină de cucuie
curioase şi pieptul atât de slab încât coastele păreau mereu gata să crape pielea întinsă. „Lona",
murmura el adeseori, „Lona, pământenii n-au înţeles nimic. Au interpretat secretele Almohei pe
dos. Nu noi facem să explodeze pietrele şi fructele care ne înconjoară, ci lumea e aceea care nu cere
decât să explodeze. Atâta timp cât spiritul nostru, prin practica statornică a seninătăţii, controlează
universul, materia rămâne stabilă. Inertă. Fără pericol. Dar de îndată ce o emoţie pe care nu ne-am
putut-o înfrâna sfărâmă linia continuă a calmului nostru interior, pietrele, fructele îşi regăsesc