istoria literaturii japoneze - Tipografia

LIMBA LIMBA ŞI ŞI LITERATURA LITERATURA JAPONEZĂ JAPONEZĂ – BB
B
ISTORIA ISTORIA LITERATURII LITERATURII JAPONEZE
JAPONEZE
JAPONEZE
ANUL ANUL al al II II-lea II lea
Semestrul Semestrul 1, 1, an an universitar universitar 2007 2007-2008 2007 2008
Sinteză
Sinteză
CONVENŢII CONVENŢII GRAFICE
GRAFICE
În secolul al nouăsprezecelea James Curtis Hepburn a creat un sistem de
transcriere a cuvintelor din limba japoneză utilizând grafia latină. Acest sistem a fost
numit rōmaji – în traducere literală înseamnă scriere utilizând grafia romanilor. Pe
lângă consoanele şi vocalele existente în grafia latină şi care pot fi utilizate pentru
redarea exactă a caracteristicilor fonetice şi fonologice ale limbii japoneze, există
anumite particularităţi pentru care Sir James Curtis Hepburn a creat reprezentări
grafice particulare, devenite ulterior convenţii – cum ar fi spre exemplu, notarea
vocalelor lungi cu o liniuţă deasupra vocalelor obişnuite (spre exemplu vocalele „ō” sau
„ū”) sau dublarea literelor în cazul geminării consonantice.
Întrucât în tradiţia culturală japoneză în menţionarea numelor şi prenumelor
ordinea este nume de familie, prenume, în general a fost păstrată această convenţie.
Întrucât sistemul romanizării Hepburn a fost preluat şi de cercetătorii români,
în cele ce urmează sunt prezentate regulile generale ale acestui sistem de reprezentare
grafică, precum şi citirile echivalente în limba română. Un prim exemplu este acela al
grupului de litere –shi, care se va citi în limba română –şi. La fel, –chi se va citi în
română –ci, –tsu se va citi –ţu, –gi se va citi –ghi, –ge se va citi –ghe, –ji se va citi –gi,
–sha se va citi –şa, –shu se va citi –şu, –sho se va citi –şo, –cha se va citi –cea, –chu se va
citi –ciu, –cho se va citi –cio, –ja se va citi –gia, –ju se va citi –giu, –jo se va citi –gio,
–gya se va citi –ghia, –gyu se va citi –ghiu, –gyo se va citi –ghio, –kya se va citi –chia,
–kyu se va citi –chiu, iar –kyo se va citi –chio. Spre exemplu, Fuji (numele celui mai
înalt vârf muntos din Japonia – 3776 m) se va citi „Fu-gi”, cu accentul pe prima silabă.
Cuvintele limbii japoneze nu conţin grupuri compacte de consoane şi nici nu se termină
în consoane, cu o singură excepţie. Există puţine cazuri de cuvinte dintre cele provenite
din limba chineză, în care terminaţia este consonantică – aşa-numitul „n” final
(pronunţat „ng”). În rest, consoanele sunt urmate de una dintre cele cinci vocale ale
limbii japoneze („a”, „e”, „i”, „o” şi „u”). În limba japoneză nu există consoana „l”, ea fiind
întotdeauna înlocuită în cazul „japonizării” unui cuvânt provenit dintr-una din limbile
occidentale, cu consoana „r”. Un exemplu îl constituie cuvântul „lămâie”, preluat în
japoneză din limba engleză; în acest fel „lemon” devine remon. În limba japoneză nu
există nici consoana „v”, ea fiind transformată în „b” în cazul „japonizării” vreunui
cuvânt occidental. Un exemplu în acest sens îl constituie cuvântul englezesc „revival”
(„revenire la viaţă”), devenit ribaibaru, înţelesul lui păstrându-se în limba japoneză. O
altă particularitate a romanizării Hepburn utilizată în lucrarea de faţă constă în
notările diferite ale vocalelor simple şi vocalelor lungi. Spre exemplu, vocala „o” este
citită simplu „o” în cuvinte ca omuretsu („omletă”), însă „ō” nu mai este citită „o”
monosilabic, ci „o-o” în cuvinte ca Ōsaka (citit „O-o-sa-ka”). Unul dintre cuvintele
utilizate este „Tōkyō”, care se citeşte „to-o-chio-o”. Dacă nu respectăm aceste diferenţe
de citire în funcţie de grafia utilizată, pot apărea confuzii. Spre exemplu, oie (citit
1

„o-i-e”) înseamnă „casa dumneavoastră / dânsului / dânsei etc.”, iar ōie (citit „o-o-i-e”)
înseamnă „casă de mari dimensiuni”. La fel se întâmplă cu „u” – care notat „u” se citeşte
ca atare, cum ar fi în juku („şcoală de după-amiază”), unde se citeşte „giu-cu” – , în
vreme ce „ū” în Kyūshū se citeşte „chiu-u-şu-u”. Un alt fenomen specific limbii japoneze
îl constituie dublarea consoanelor. Acest fenomen determină şi o citire specială; un
exemplu îl constituie cuvântul Hokkaidō care se citeşte corect „Hok-kai-do-o”, cu
accentul pe penultima silabă. De asemenea, o citire specială o au grupurile de litere
care îl conţin pe „–w”. Întrucât, aşa cum am specificat deja, în limba japoneză nu există
consoana „v”, „w” însoţit de vocale precum „a” sau „o” se citeşte „u”. Spre exemplu,
cuvântul scris washi („hârtie japoneză tradiţională”) se va citi în limba română „ua-şi”.
În limba japoneză modernă se păstrează trei tipuri de grafie care se
întrepătrund. Două tipuri de grafie, cunoscute sub denumirea generică de kana, sunt
hiragana şi katakana. Li se mai spune – deşi impropriu din punct de vedere lingvistic –
silabare, întrucât redau în cea mai mare parte citirile silabelor alcătuite din vocale,
respectiv consoane însoţite de vocale, ori consoane însoţite de semiconsoane şi vocale.
Grafia hiragana se utilizează pentru cuvintele considerate japoneze originale, respectiv
pentru cuvintele nipone asimilate din limba chineză, în vreme ce a doua grafie kana –
katakana – este folosită în cazul cuvintelor japoneze provenite din lexic occidental. Se
utilizează în mod excepţional grafia katakana pentru cuvintele japoneze pentru textul
unei telegrame, sau când este scos în evidenţă un cuvânt prin mijloace grafice (cu
aproximativ acelaşi scop cu care utilizăm italicele în grafia latină). Cel de-al treilea
sistem de scriere constă în utilizarea ideogramelor de provenienţă chineză numite kanji
şi preluate din limba chineză începând cu secolul al cincilea. Simbolurile au fost
modificate în mare parte de către japonezi. Această grafie este şi cea mai dificil de
asimilat de către occidentali.
În cazul celor două grafii kana, derivate şi ele din ideograme de provenienţă chineză,
prin simplificarea la maximum a trăsăturilor şi prin atribuirea unei singure citiri şi
care reprezintă, prin două sisteme de scriere diferite, acelaşi set de vocale, respectiv
consoane însoţite de vocale, avem de două ori câte 44 de semne, la care se adaugă câte
un semn specific consoanei „n” finale (ceea ce totalizează un set finit de 90 de
reprezentări grafice, cu citiri unice). În cazul semnelor numite avem un număr foarte
mare de simboluri, redus progresiv în urma reformelor din învăţământ începând cu
secolul al nouăsprezecelea. Cea mai spectaculoasă reducere a ideogramelor a fost făcută
după Reforma învăţământului, după Cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a ajuns la
aproximativ 2000 de reprezentări grafice standard, din aproximativ opt – zece mii de
semne în epocile anterioare. Aceşti kanji sunt utilizaţi pentru sensurile lor, sau pentru
diversele citiri, în funcţie de context.
ISTORIE ISTORIE şi şi LITERATURĂ
LITERATURĂ
În conformitate cu împărţirea convenţională a istoriei culturale a Japoniei în
epoci, Evul Mediu nipon începe odată cu Per Perioada Per
ioada Kamakura (
(Kamakura Kamakura Kamakura Kamakura jidai jidai jidai jidai 鎌倉時昷 鎌倉時昷
鎌倉時昷
代) (1185 (1185 / / 1192 1192 – 1333) 1333), 1333) al cărui început este marcat de Bătălia de la Dan no Ura (Dan
no Ura no arasoi 壇ノテ浦の争い), ultima dintre luptele purtate de clanurile Taira 平氏
şi Minamoto 源 氏 . Clanul Minamoto va ieşi învingător graţie capacităţii
organizatorice a lui Minamoto no Yoritomo 源の頼朝曉 şi vitejiei fratelui mai mic al
acestuia, Minamoto no Yoshitsune 源の義経. Trăsătura de bază a noului ev o constituie
2

mutarea puterii politice din zona controlată de familia Fujiwara (Fujiwarashi 藤原氏)
şi aristocraţii de la Kyōto 京都, în Kamakura 鎌倉, sediul noii guvernări de facto 1 a
Japoniei, controlată de şi compusă din militari. Primul lider militar al Japoniei este
Minamoto Yoritomo (Minamoto no Yoritomo 源の頼朝曉), fondatorul primului guvern
militar – bakufu 幕府 – la Kamakura. El creează acest corp militar cu funcţii politice
şi administrative, precum şi structurile adiţionale, prin care reuşeşte să controleze
întregul teritoriu al Japoniei. Pentru început aceste funcţii dublează, pentru ca mai
apoi să controleze nestingherit structurile de control civil existente deja în provincii şi
în Capitala de iure 2 Kyōto. Minamoto Yoritomo creează sistemul de shugo 守護
(răspund iniţial de păstrarea ordinii în provincii, ulterior vor deveni guvernatorii
acestora) şi jitō 地頭 (cu responsablitatea economică a strângerii taxelor) proveniţi din
apropiaţii vasalilor săi de încredere – gokenin 御家人, cu alte cuvinte aristocraţia
militară. Acestor gokenin le urmează în ierarhia militară instituită de către Minamoto
Yoritomo soldaţii călare – samurai 侍– care reprezintă iniţial elitele militare ale acestor
structuri politice în forma lor incipientă. Treptat, principiile existenţei şi ţelurile
samurailor se vor concretiza în Codul Războinicilor – Bushidō 武士道. În structura
militară există o ierarhie care îi plasează pe un loc favorizat pe militarii călare samurai
侍 şi pe un loc inferior pe pedestraşi – ashigaru 足軽. Codul Bushidō 武士道 şi virtuţile
美徳 びとく reprezintă cele mai importante repere ale existenţei războinicilor bushi
武士. Cele trei virtuţi (bitoku 美徳) preţuite de aceştia sunt:
1. frugalitatea (ken’yaku 倹約 けんやく)
2. loialitatea (chūseishin 忠誠心 ちゅうせいしん )
3. onoarea (meiyo 名誉 めいよ )
În 1192 Minamoto no Yoritomo este recunoscut drept lider al noilor structuri
militari şi i se acordă de către Împărat titlul de Shōgun 将軍(tradus în unele documente
ca generalissim, în realitate un termen echivalent al titlului de Mareşal, respectiv
Amiral). După moartea lui Minamoto no Yoritomo în 1199, la conducerea guvernului
militar îi vor urma fiii săi Minamoto no Yoriie (asasinat) şi Minamoto no Sanetomo
(asasinat şi acesta la 28 de ani, de către un nepot al său). Dintre aceştia cel de-al doilea
este recunoscut mai curând ca un erudit şi un poet de mare talent, decât ca un Shōgun
de talia tatălui. Asasinarea urmaşilor lui Yoritomo şi instalarea unor Shōguni de
faţadă va aduce Puterea politică reală în mâinile clanului Hōjō (Hōjō shi 北条曵氏),
familia văduvei lui Yoritomo, pe nume Hōjō Masako 北条曵政子. Aceştia vor deţine
controlul politic asupra Japoniei din poziţia de shikken 執権 (reprezentanţi legali –
denumiţi de unii specialişti „regenţi” – ai Shōgunului). Două sunt epitetele atribuite în
genere guvernării Hōjō: eficienţa (yūnō 暼能) şi stabilitatea (antei 安定).
Locotenenţa Hōjō reprezintă un garant al menţinerii controlului real politic şi
administrativ al Japoniei în zona bakufu-ului de la Kamakura. Un exemplu celebru al
eficienţei Hōjō o constituie înăbuşirea Revoltei Jōkyū (Jōkyū no ran 承久の乱) din 1221,
în care Împăratul retras Gotoba a încercat prin forţa armelor să preia Puterea de facto
în Japonia şi să îndepărteze guvernarea militară de la Kamakura. Deşi a ieşit
învingător în primele lupte purtate în Capitală (unde deţinea controlul şi majoritatea
1 De fapt (lat.)
2 De drept (lat.)
3

populaţiei simpatiza Curtea), a pierdut în cele din urmă în faţa armatelor de la
Kamakura şi a fost exilat în Insula Oki, unde a încetat din viaţă.
LOCOTENENŢII LOCOTENENŢII HHŌJŌ
H ŌJŌ Hōjōshi no shikken shikken shikken shikken seiji 北条曵氏の執権 執権 執権政治 執権
Conducătorii clanului Hōjō (Hōjō Hōjō Hōjō Hōjō shi shi shi shi 北条曵氏 北条曵氏) 北条曵氏 北条曵氏 北条曵氏の長者 şi locotenenţi 執権
Nr. Crt. Numele în rōmaji Perioada
guvernării
1. Hōjō Tokimasa 北条曵時昷政 1203 – 1205
2. Hōjō Yoshitoki 北条曵義時昷 1205 – 1224
3. Hōjō Yasutoki 北条曵泰時昷 1224 – 1242
4. Hōjō Tsunetoki 北条曵常時昷 1242 -1246
5. Hōjō Tokiyori 北条曵時昷頼 1246 – 1256
6. Hōjō Nagatoki 北条曵長時昷 1256 – 1264
7. Hōjō Masamura 北条曵政村曪 1264 – 1268
8. Hōjō Tokimune 北条曵時昷宗 1268 – 1284
9. Hōjō Sadatoki 北条曵貞時昷 1284 – 1301
10. Hōjō Morotoki 北条曵師時昷 1301 – 1311
11. Hōjō Munenobu 北条曵宗宣 1311 – 1312
12. Hōjō Hirotoki 北条曵広時昷 1312 – 1315
13. Hōjō Mototoki 北条曵基時昷 1315 – 1316
14. Hōjō Takatoki 北条曵高時昷 1316 – 1326
15. Hōjō Sadaakira 北条曵貞顕 1326
16. Hōjō Moritoki 北条曵守時昷 1326 – 1333
Ca instituţie, Împăratul nu a fost niciodată îndepărtat din structurile politice
nipone, acordându-i-se întotdeauna cea mai mare importanţă ca statut. În realitate însă,
pornindu-se de la precedentul politic creat de modelul chinez, au existat întotdeauna
guvernanţi care au administrat Japonia în numele instituţiei imperiale, făcând în
permanenţă însă efortul de a păstra instituţia imperială, fie şi ca simplu simbol – este
relevantă în acest sens situaţia Curţii din Japonia epocii Edo. Împăraţii care
guvernează Japonia atât de jure, cât şi de facto în perioada cuprinsă între secolul al
XII-lea şi jumătatea secolului al XIX-lea constituie excepţii, iar perioadele în care
guvernează efectiv sunt foarte scurte.
După instituirea guvernului militar, puterea politică reală s-a mutat de la
Kyōto la Kamakura. Aici avea să rămână până când Împăratul Godaigo 後醍醐天皇
(1288-1339) a reuşit să strângă o armată de războinici bushi, conduşi de un războinic
proprietar de pământ din Kantō, Asikaga Takauji 足 利 尊 氏 (1305-1358). Graţie
strategiei militare a acestuia, regenţa Hōjō a fost distrusă, Bakufu-ul din Kamakura (鎌
倉幕府) anihilat definitv, iar Împăratul Godaigo a fost pus în drepturi, devenind din
1334 primul lider de jure şi de facto al Japoniei. Această situaţie este cunoscută sub
denumirea de Restauraţia Kenmu. Din păcate Godaigo nu a rezistat în poziţia câştigată
mai mult de doi ani, când, pe fondul unui conflict profund cu Ashikaga Takauji, este
obligat să fugă din Capitală în Munţii Yoshino, la sud de vechea Capitală Nara.
A început în acest fel perioada cunoscută sub numele de Nanbokuchō Nanbokuchō Nanbokuchō Nanbokuchō jidai jidai jidai jidai 南
4

北朝曉時昷代 北朝曉時昷代 (Perioada (Perioada Curţilor Curţilor de de Sud Sud şi şi de de Nord) Nord), Nord) cuprinsă între 1336 şi 1392. Acum
Japonia se confruntă cu o „anomalie” politică: existenţa a două Curţi – una în Nord, la
Kyōto, dominată de drept de Împăratul Kōmyō Kōmyō Kōmyō Kōmyō – în realitate de către Ashikaga Takauji,
celaltă Curte fiind în Sud, în Munţii Yoshino, unica figură politică dominantă fiind
aceea a Suveranului legitim, Godaigo. Acestuia aveau să îi urmeze Prinţul Norinaga –
cunoscut drept Împăratul Gomurakami, urmat de Gokameyama, care va renunţa la
pretenţiile sale în favoarea Împăratului Gokomatsu, din Nord, de la Curtea din Kyōto.
Reunificarea politică din 1392 se petrece sub atenta supraveghere a celui de-al treilea
Shōgun Ashikaga, Yoshimitsu, personalitate puternică în rândul shōgunilor din
cartierul Muromachi, din Kyōto. Shōgunii Ashikaga patronează nu numai cele mai
impresionante evoluţii culturale, dar şi cele mai mari dezastre din istoria Japoniei,
motiv pentru care epoca este supranumită „perioada ţării în război” – sengoku sengoku sengoku sengoku jidai jidai jidai jidai 戦
国時昷代 . Dintre acestea se remarcă atât ca durată, cât şi ca violenţă, Războiul Ōnin
(Ōnin Ōnin Ōnin Ōnin no no no no ran ran ran ran 応仁の乱), în intervalul 1467-1477.
Făcând abstracţie de scurta perioadă a existenţei celor două Curţi, intervalul
cuprins între distrugerea shōgunatului din Kamakura (鎌倉幕府) de către Ashikaga
Takauji (足利尊氏) la început şi preluarea Puterii militare necondiţionate – în Kyōto –
de către Oda Nobunăga (織田信長) este cunoscut în manualele japoneze de istorie sub
denumirea de epoca epoca Muromachi – Muromachi Muromachi Muromachi Muromachi jidai jidai jidai jidai 室町時昷代 室町時昷代(1333
室町時昷代 室町時昷代 (1333 (1333-1568)
(1333 1568) 1568). 1568) Întrucât din
1333 până în 1573 titlul de shōgun (将軍) le revine fără întrerupere celor din familia
Ashikaga ( 足 利 ), o denumire generică adeseori invocată este aceea de Perioada
Ashikaga (Ashikaga Ashikaga Ashikaga Ashikaga jidai jidai jidai jidai 足利時昷代).
Nr. Nr. Nr. crt. crt. Shōgun-ii Ashikaga
rōmaji
5
Shōgun-ii
Ashikaga
Perioada deţinerii funcţiei
de Shōgun
1. Ashikaga Takauji 足利尊氏 1338 – 1358
2. Ashikaga Yoshiakira 足利義詮 1358 – 1367
3. Ashikaga Yoshimitsu 足利義満 1368 – 1394
4. Ashikaga Yoshimochi 足利義持 1394 – 1423
5. Ashikaga Yoshikazu 足利義量 1423 – 1425
6. Ashikaga Yoshinori 足利義教 1429 – 1441
7. Ashikaga Yoshikatsu 足利義勝 1442 – 1443
8. Ashikaga Yoshimasa 足利義政 1449 – 1473
9. Ashikaga Yoshihisa 足利義尚 1473 – 1489
10. Ashikaga Yoshitane 足利義植 1490 – 1493; 1508 – 1521
11. Ashikaga Yoshizumi 足利義澄 1494 – 1508
12. Ashikaga Yoshiharu 足利義晴晜 1521 – 1546
13. Ashikaga Yoshiteru 足利義輝 1546 – 1565
14. Ashikaga Yoshihide 足利義栄 1568 – 1568
15. Ashikaga Yoshiaki 足利義昭昧 1568 – 1573
În 1542 1542 portughezii ajung pe mare, pentru prima dată, în Japonia. Acestora le
urmează numeroşi europeni în căutarea aventurii, a unor noi oportunităţi economice

sau teologice (prozelitism creştin). În 1549 1549, 1549
prin sosirea misionarilor conduşi de
Franciscus Xavierus, iezuitul pregătit de către însuşi Ignaţiu de Loyola, creştinismul
pătrunde pe tărâm nipon. Xavierus ajunge în Japonia, unde rămâne doi ani, fiind
extrem de plăcut surprins de succesul prozelitismului creştin în rândul niponilor. După
ce părăseşte Japonia, ajunge în China unde va şi înceta din viaţă. Specificul culturii
străine este dat de arta nanban (Nanban bijutsu 南蛮美術) care influenţează grafica,
popularizează utilizarea tiparului şi întocmirea hărţilor. O contribuţie majoră a
europenilor, armele de foc – muschetele – , sunt introduse în Japonia în cantităţi
impresionante, în secolul al XVI-lea, ajutând celor doi hegemoni Oda Oda Oda Oda Nobunaga Nobunaga Nobunaga Nobunaga 織田信
長 (1534 – 1582 ) şi Toyotomi Toyotomi Toyotomi Toyotomi Hideyoshi Hideyoshi Hideyoshi Hideyoshi 豊臣秀吉 (1536 – 1598) – să reunească toate
ţinuturile într-un teritoriu tenka 天下, controlat de o autoritate unică. Epoca Azuchi
Momoyama Momoyama - Azuchi----Momoyama Azuchi Azuchi Azuchi Momoyama Momoyama Momoyama jidai jidai jidai jidai 安土桃山時昷代 安土桃山時昷代 (1568 (1568 – 1600) 1600) este denumită în
acest fel după reşedinţele lui Oda Nobunaga de la Azuchi 安土 („pământ sigur”) şi a lui
Toyotomi Hideyoshi, de pe Muntele Momoyama 桃山 („muntele piersicilor”), situat în
provincia Fushimi 伏見, lângă Kyōto 京都. Cei doi hegemoni au reuşit să îi înfrângă pe
sengoku daimyō (戦国大名), militari trimişi iniţial de către Shōgun-i să guverneze
diferite teritorii în numele bakufu-ului şi ulterior deveniţi mai mult sau mai puţin
independenţi, graţie mecanismelor autarhice dezvoltate în timp. Oda Nobunaga şi
Toyotomi Hideyoshi au reuşit să readucă Japoniei, după secole de lupte interne, fie pe
calea negocierilor, fie, de cele mai multe ori pe calea armelor, unitatea politică şi
administrativă, sub o unică autoritate militară. Procesul de reunificare a provinciilor
sub control militar unic avea să se încheie în timpul guvernării Japoniei de către
Toyotomi Hideyoshi care, din cauza faptului că nu provenea dintr-o familie aristocratică,
nu a avut acces la titulatura de Shōgun. Autoritatea sa militară şi administrativă, însă,
nu a fost nici un moment pusă la îndoială, în ciuda lipsei acestei învestituri.
Perioada Perioada Kamakura Kamakura Kamakura Kamakura Kamakura Kamakura jidai jidai jidai jidai 鎌倉時昷代(
鎌倉時昷代(1185
鎌倉時昷代( 1185 1185-1333 1185 1333 1333): 1333 : li literatură li teratură şi şi cultură
La începutul epocii Kamakura între erudiţii de la Curtea din Kyōto, reacţiile
sunt diverse: o parte dintre aceştia vor ignora complet evenimentele militare care aveau
să producă în Japonia multă vâlvă (Fujiwara Teika remarca în jurnalul său Meigetsuki,
faptul că toate acele lupte îl lasă indiferent), alţii se vor implica activ sau chiar le vor
provoca (cazul Împăratului Gotoba, autorul rebeliunii Jōkyū, poet de un talent aparte şi
autor moral al Antologiei imperiale Shinkokinshū), unii se vor mulţumi să profite de
noile împrejurări (urmaşul lui Minamoto no Yoritomo, tânărul Sanetomo, îi va solicita
îndrumarea lui Fujiwara Teika şi, sub directa supraveghere a acestuia, va realiza o
antologie de waka – Kinkaishū), în vreme ce alţii se vor mulţumi să contemple cu
tristeţe trecutul glorios, situat într-o opoziţie flagrantă cu prezentul mai puţin fericit.
O reacţie extrem de curioasă a reprezentanţilor noilor guvernanţi – acei bushi
proprietari de pământ – a apărut în urma conştientizării răsturnării valorilor societăţii
japoneze tradiţionale, în care aristocraţia civilă ocupase un loc privilegiat. Deşi erau
asimilaţi şi consideraţi reprezentanţi ai noii Puteri politice militare, ei îşi caută o
ideologie şi un discurs identitar proprii, care să le confere un loc onorabil în primul rând
în propria scară de valori, încă mult influenţată de educaţia primită anterior. Pe acest
fond al nesiguranţei psihologice s-a accentuat conştiinţa apartenenţei la o perioadă de
declin al evoluţiei spirituale, reprezentat prin conceptul de Mappō („Sfârşitul Legii”).
6

BUDISM BUDISM 仏教 şi LITERATURĂ
LITERATURĂ 文学
Pe fondul unei nelinişti crescânde generate pe de o parte de ascensiunea
politică şi economică a clasei militare în detrimentul aristocraţiei civile, dublate de
spaima unei posibile invazii a mongolilor – au existat două tentative în 1274 şi 1281,
însă cataclismele naturale au ajutat armatele japoneze să îndepărteze aceste încercări –
apare expresia naiyū naiyū naiyū naiyū gaikan gaikan gaikan gaikan 内憂外患 (tulburare în interior şi necazuri din exterior).
Perioada medievală este privită ca o epocă de restrişte, motiv care explică răspândirea
rapidă a dogmei budiste, precum şi diversificarea interpretărilor date de budismul
Mahayana, sosit în Japonia dinspre China şi Coreea, încă de la începutul secolului al
şaselea. Doctrinele budiste şi weltanshcauung-ul (viziunea supra lumii) propus de
acestea identificau în evoluţia generală a umanităţii trei cicluri existenţiale,
condiţionate de modul de a predica şi percepe dogma budistă. O primă perioadă ar fi fost
cuprinsă – în conformitate cu aceste învăţături – între moartea lui Buddha istoric şi
momentul în care sensul învăţăturilor s-ar fi pierdut pentru credincioşi (Shōbō 正法,
perioada Legii drepte) – cea de-a doua perioadă s-ar fi păstrat atâta vreme cât
predicatorii ar fi deţinut încă secretul înţelegerii acestor învăţături (Zōbō 像法,
perioada Legii imitate), iar ultima perioadă, de zece mii de ani, ar fi fost marcată de
ignoranţă totală atât din partea predicatorilor, cât şi a credincioşilor (Mappō 曒法,
perioada sfârşitului Legii). La finalul acestor cicluri existenţiale ar fi apărut din nou un
Buddha istoric, ceea ce ar fi declanşat o reluare a celor trei cicluri existenţiale.
Aşa cum epoca Heian poate fi considerată, din punct de vedere religios,
perioada de apariţie şi înflorire a celor două şcoli – Tendai 天台宗 şi Shingon 真言宗–
alternative ale învăţăturii reprezentate anterior prin cele şase secte budiste din Nara,
în perioada Kamakura apar şi se dezvoltă orientări budiste noi: secta Jōdo 浄土宗
(secta Pămntului pur, fondată de Hōnen 法然), secta Jōdoshinshū 浄土真宗 (secta
Adevăratului pământ pur, iniţiată de Shinran 親鸞), secta călugărului Nichiren 日蓮宗,
care insista în învăţăturile sale asupra valorii inestimabile a Sūtrei Lotusului
(Hokkekyō 法華経) şi şcoala budismului zen 禅宗, cultivat iniţial de Eisai 栄西
(1141-1215) în cadrul Şcolii Tendai şi, ulterior, de o serie de alţi erudiţi, dintre care cel
care se va remarca prin originalitate şi profunzime va fi Dōgen 道元 (1200 – 1253).
Jōdoshū Jōdoshū ( (Şcoala ( Şcoala Pământului Pur) 浄土宗
Principala etapă de dezvoltare a Jōdoshū Jōdoshū a început cu Hōnen (1133 – 1212),
descendent al unei familii bogate şi format pe Muntele Hiei, în spiritul doctrinei Tendai.
După apariţia lucrării lui Genshin intitulată Ōjōyōshū, nucleul doctrinar s-a concentrat
asupra dorinţei de renaştere după moarte în Paradisul de Vest, asupra credinţei în
Buddha Amida şi asupra rugăciunii nenbutsu 念仏 (Namu Amida Buddha 南無阿弥
陀 仏 – „slavă lui Buddha Amida!”). Anterior lui Hōnen, atât practicile religioase
recomandate de Şcoala Tendai, cât şi cele recomandate de Shingon puneau preţ pe jiriki
自力 (foţa individului de a se salva prin diferite practici). Ceea ce aduce Hōnen ca
element nou în lumea medievală este accentul extrem de puternc pus pe forţa
mântuitoare a lui Amida Buddha, care prin compasiunea sa, va salva lumea – este o
cale indirectă de mântuire prin intermediul celuilalt (tariki 他力) – o forţă divină, de
unde şi rezultă permanenta invocare a numelui său.
Paradisul Pur situat în zona Vestică reprezintă o alternativă la lumea actuală
coruptă şi aflată în declin constant – încă de la sfârşitul epocii Heian era un lucru
7

general acceptat faptul că Japonia intrase deja în faza declinului Legii – Mappō 曒法.
Hōnen consideră formula nenbutsu (Namu Amida Buddha – „slavă lui Buddha
Amida!”) drept unica modalitate de salvare a sufletului individului, considerând inutile
toate celelalte rugăciuni. Hōnen a fost apreciat de către Minamoto no Yoritomo, însă
după moartea acestuia s-au pornit numeroase atacuri la adresa ideilor lui.
După apariţia unei lucrări în care prezenta aceste idei noi, doi dintre discipolii
lui Hōnen au fost executaţi, iar el a fost exilat în Tosa în 1207.
Călugărul Myōe 明恵(1173 – 1232) a scris o replică prin care denunţa greşelile
lui Hōnen Hōnen, Hōnen
iar preotul Jien 慈円(1155 – 1225) scria în cronica sa Gukanshō 愚管抄
(„Însemnări despre opiniile unui ignorant”) că numai nebunii pot accepta nenbutsu,
atât la oraş, cât şi la sat.
Mişcarea de represiune a şcolii şi ideilor lui Hōnen de către templul Kōfukuji şi
secta Tendai a dus, paradoxal, la o fortificare ideologică a doctrinei care conferea şanse
egale după moarte tuturor oamenilor, cu posibilitatea de a renaşte cu toţii în Paradisul
Pur al lui Amida.
Călugărul Ippen 一遍(1239-1289), fiu de bushi din provincia Iyō, a cunoscut
doctrina Jōdo prin intermediul unui discipol al lui Hōnen şi a creat aşa numitul odori
nenbutsu 踊念仏– incantaţii nenbutsu dansante. Experienţa călugărului care, în timp
ce se rotea, invoca numele lui Amida Buddha, a rămas imprimată pe unul din
pergamentele vremii (în Ippen Shōnin e-den, „Biografia ilustrată a preotului Ippen” de
En’i).
Jōdoshinshū Jōdoshinshū (Adev (Adevărata (Adev ărata Şcoală a a Pământului Pur) 浄土真宗
浄土真宗
Shinran Shinran 親鸞 (1173 – 1262), fiu de aristocrat, a continuat să promoveze ideile
lui Hōnen şi după ce a fost exilat în Echigo, punând în acest fel bazele unei noi doctrine:
Jōdoshinshū
Jōdoshinshū. Jōdoshinshū Din moment ce Amida Buddha este absolut, mântuirea vieţii fiecărui
individ depinde de bunăvoinţa celestă. Consecvent cu această idee, Shinran vorbeşte
despre ekō 回向(„transferul meritului”), ceea ce măreşte Puterea lui Amida, faţă de care
fiecare individ trebuie să fie extrem de pătruns de credinţă. Simpla invocare a formulei
nenbutsu nu mai este – în viziunea lui Shinran – suficientă pentru mântuirea sufletului
şi renaşterea în Paradisul Pur. Shinran subliniază importanţa Jurământului Hongan
曓願 făcut de Amida Buddha de a-i salva pe oameni. Aceştia depind de Amida – în pofida
existenţei lor marcată majoritar de fapte bune sau rele – pentru a fi salvaţi sau nu.
Odată cuHōnen şi Shinran, doctrinele Pământului Pur (jōdokyō 浄土教) devin
o credinţă complet transcendentală, „în lumea viitoare”. Ignorând presiunile puternice
din partea şcolilor budiste vechi şi ale aristocraţiei de la Curtea Imperială, noile
învăţături sunt din ce în ce mai popualre printre bushi de rang inferior şi fermierii
ştiutori de carte din provincii.
Nichirenshū
Nichirenshū 日蓮宗
日蓮宗
Nichiren Nichiren 日蓮 (1222-1282) porneşte de la doctrina Tendai şi se situează
într-un antagonism total cu toate celelalte şcoli budiste: Zen, Jōdo, Tendai, Shingon,
Ritsu. Conceptul central al învăţăturii sale este dat de convingerea cu care susţine
faptul că, dacă se străduieşte, în urma meditaţiei, un om poate să găsească în el
Universul. Sintagma prin care redă această convingere este ichinen sanzen 一念三千
(ichinen: în conştiinţa unui individ; sanzen: 3 mii de lumi, o metaforă pentru Univers).
El a accentuat importanţa Sūtrei Lotusului (Hokkekyō 法華経) ca unică scriere budistă
8

care ar fi putut oferi repere doctrinare în vederea obţinerii iluminării satori 悟り.
Spre deosebire de Hōnen şi Shinran care îşi focalizează discursul pe puterea
mântuitoare şi pe compasiunea lui Amida Buddha, Nichiren scoate în evidenţă
importanţa textului Sūtrei Lotusului. Nichiren nu a fost acceptat de contemporanii
teologi întrucât a adoptat o postură plină de aroganţă lumească, autointitulându-se
„bodhisattva” şi salvatorul japonezilor în epoca declinului Legii – mappō. În ciuda
reacţiilor şcolilor budiste contemporane, budismul Nichiren şi-a câştigat marea
majoritate a adepţilor în provincie prin faptul că, spre deosebire de şcolile budiste din
perioada Heian, s-a opus puterii politice şi religioase a vremii.
ZEN ZEN 禅宗
禅宗
Budismul Zen 禅 a fost adus în Japonia de către călugărul Eisai 栄西(1141 –
1215) din China, unde una din orientările cu originile în învăţăturile Budismului
Mahayana era şcoala Chan. Cel care a conferit independenţă doctrinei Zen nu a fost
Eisai, ci Dōgen (希玄 希玄 希玄) 希玄 道元 道元 (きげん きげん きげん)どうげん
きげん どうげん どうげん(1200-1253), どうげん
descendent al familiei
imperiale japoneze. Dōgen aduce în Japonia doctrinele zen recomandând zazen 座禅
ca principală Cale de dobândire a iluminării. Lucrarea sa Shōbogenzō 正 法 眼 蔵
(“Comoara – Ochi a Dreptei Învăţături”) este scrisă în limba japoneză şi nu în limba
chineză întrucât Dōgen este convins că limba chineză este potrivită mai curând
speculaţiilor filosofice şi observaţiilor cu caracter teoretic în genere, în vreme ce limba
japoneză este cea mai potrivită pentru a reda imediatul şi caracterul practic al
meditaţiei zazen 座禅, precum şi rezultatele acesteia. Nichiren a urât autorităţile şi şi-a
folosit erudiţia într-un război permanent cu acestea, în vreme ce Dōgen le-a dispreţuit şi
a căutat singurătatea munţilor pentru a-şi rafina ideile şi a experimenta adevăratele
rezultate ale meditaţiei. Punctul central în filosofia lui Dōgen este legătura inseparabilă
dintre tehnica de obţinere a iluminării (zazen 座禅) şi iluminarea propriu-zisă (satori 悟
り); chiar şi după ce credinciosul a cunoscut iluminarea, are datoria de a continua
practica zazen, ceea ce constă în focalizarea atenţiei fiecăruia asupra unui singur
element şi în eliminarea oricăror preocupări exterioare. Există două puncte comune ale
filosofiei lui Dōgen cu budismul de la Kamakura: natura transcendentală a experienţei
religioase şi atitudinea conservatoare faţă de cultură şi etică. În orice situaţie s-ar afla,
însă, pentru Dōgen „starea de iluminare nu poate fi exprimată în cuvinte” (cf. lui Katō
Shūichi).
Graţie anecdotelor inspirate din viaţa şi poeziile lui, Ikkyū Sōjun (1394 – 1481)
a rămas cunoscut drept unul dintre cei mai reprezantativi preoţi zen. Zekkai Chūshin
(1336 – 1405) este considerat cel mai important poet din Gozan bungaku, deşi în poezia
sa aluziile ori învăţăturile budiste lipsesc aproape complet.
Budismul Zen nu admite existenţa unei „lumi viitoare”. Succesul practicilor
zen înlocuiesc treptat convingerile legate de doctrinele Pământului Pur ale noului
Budism medieval. Tinderea către o lume absolută care transcende distincţia dintre
viaţă şi moarte şi dintre „Lumea aceasta” şi „lumea viitoare” este tendinţa care începe
să se facă din ce în ce mai mult simţită mai cu seamă în epocile Muromachi şi Azuchi
Momoyama.
Este totuşi important să remarcăm evoluţia pe care o reprezintă „Budismul
perioadei Kamakura” din secolul al XIII-lea, diametral opus Budismului din perioada
Heian, prin mutarea accentului de pe profitul din lumea aceasta şi dinspre practicile
9

magice către lumea viitoare şi latura transcendentală a existenţei spirituale.
Semnificaţia majoră a acestei evoluţii constă în erodarea realismului practic al vieţii de
zi cu zi care, până atunci, marcase concepţia autohtonă fundamentală despre lume. Prin
ideile lansate de doctrinele Pământului Pur se produce pătrunderea într-o nouă
dimensiune a evoluţiei intelectuale abstracte, precum şi a teologiei japoneze.
Tonul Tonul revigorării revigorării interesului interesului pentru pentru istorie istorie este dat de Jien Jien (1155 – 1225)
(preot al sectei Tendai), prin lucrarea amintită anterior – Gukanshō 愚 管 抄
(„Însemnări despre opiniile unui ignorant”), în care, în afara consideraţiilor teologice
defavorabile aşa-numitului iconoclast Hōnen, tratează evoluţia evenimentelor istorice
ca pe o înlănţuire de cauze şi efecte, într-o direcţie bine precizată.
Bushi Bushi Bushi Bushi 武士 武士 şi literatura 文学
文学
Fiul şi urmaşul lui Minamoto no Yoritomo, Minamoto no Sanetomo 源実朝曉
(1192 – 1219) scrie culegerea de waka intitulată Kinkai(waka)shū 金塊和歌集, sub
atenta îndrumare a lui Fujiwara Teika (Sadaie) 藤原定家 (1162 – 1241).
Excelenţa acestui tip de scriitură se manifestă în domeniul literaturii juridice
(şi etice): în 1232, sub atenta supraveghere a Regentului Hōjō Yasutoki 北条曵泰時昷 este
întocmit de către Consiliul de Stat – Hyōjōshū 評定衆– codul Jōei shikimoku 貞永式目
cunoscut şi sub denumirea de Goseibai shikimoku 御成敗式目 („Codul erei Jōei”) –
un summum de legi al clasei războinicilor, cuprinzând 51 de articole care stabilesc
principiile şi precedentele juridice hotărâte de guvernarea militară de la Kamakura.
Prin acest cod de legi întregul sistem ritsuryō 律令, care fusese în vigoare încă de la
sfârşitul secolului al şaptelea, era oficial îndepărtat şi înlocuit prin legi care au apărut
drept urmare a cerinţelor societăţii controlate de războinici.
Au existat mai multe tipuri de discursuri literare scrise de aristocraţi, de
călugări şi chiar de către războinicii bushi 武 士 , fie pentru elita intelectuală
aristocratică, fie pentru cititori mai puţin erudiţi. Pe acest fond asistăm la o creştere a
literaturii cu un pronunţat caracter didactic, în care putem include povestirile setsuwa
redactate într-un limbaj popular pentru fi accesibile şi oamenilor de rând şi Katarimono
(lucruri narate) – opere literare recitate de cele mai multe ori în acompaniament de
biwa (un soi de lăută japoneză). În prima categorie, deşi compusă se pare la sfârşitul
epocii Heian, va deveni extrem de populară în Japonia medievală culegerea Konjaku Konjaku Konjaku Konjaku
monogatari monogatari
monogatari
monogatari 今 昔易 物 語 集 . Tot în această categorie intră şi antologia Shaseki shū
(„Culegere de nisip şi pietre”) scrisă de călugărul Mujū (1226 – 1312). Pentru cea de-a
doua categorie este reprezentativă Heike Heike Heike Heike monogatari monogatari
monogatari
monogatari 平家物語. Dacă lucrările din
prima categorie se mărginesc să prezinte codurile şi valorile lumii războinicilor, cele din
cea de-a doua categorie se inspiră din evenimentele acestei lumi şi îi conferă
credibilitate şi fast.
POEZIA
POEZIA
În ciuda ascensiunii politice şi administrative a guvernării militare de la
Kamakura, Capitala Kyōto şi-a păstrat tradiţiile şi mai ales renumele cultural.
Aristocraţia şi clerul – reprezentat prin preoţii proveniţi fie din şcoala budistă Tendai,
fie din şcoala Shingon – au făcut eforturi remarcabile în sensul cultivării şi rafinării
unor valori culturale – alternative ale supremaţiei politice a militarilor. Eforturile de
sporire a rigurozităţii în domenii precum arta sau literatura în genere au culminat cu
apariţia unor organisme de origine politică, având însă funcţii eminamente culturale.
10

Un astfel de exemplu este dat de instituţia creată de Împăratul Gotoba pe când se afla
încă în funcţie – şi anume wakadokoro 和歌所. Acest birou avea funcţia de a administra
chestiunile legate de evoluţia liricii, de regulile de compoziţie ale poeziei în genere, de
organizarea şi finalizarea concursurilor de poezie japoneză – uta-awase 歌合せ– sau
chineză – shi-awase 詩合, de întocmirea ierarhiilor poeţilor şi a criticilor de poezie
japoneză, precum şi de alte asemenea aspecte ale liricii nipone. În urma întrecerilor
Uta-awase se vor cristaliza treptat, încă din anul 730, regulile de compoziţie poetică,
adunate succesiv în lucrări de critică care fac parte din categoria Karon 歌論, un al
patrulea gen literar, specific literaturii japoneze – în care liricul îşi găseşte atât o
expresie independentă, dar se şi îmbină deseori cu epicul şi cu dramaticul în decursul
evoluţiei sale. Valoarea deosebită atribuită poeziei în cultura japoneză constituie, în
raport cu atenţia acordată teatrului ori prozei, dovada preferinţei clare pentru lirică a
erudiţilor niponi – mai cu seamă a aristocraţiei şi Împăraţilor Japoniei clasice şi
medievale. De aici rezultă şi numeroasele tratate, precum şi preluarea unor
caracteristici ale liricii de către celelalte genuri – este notabilă preluarea cadenţei
jo-ha-kyū 序・ン破・ン急 în teatrul Nō 能 din poezia renga 連歌. Această cadenţă poate fi
redată prin următoarele echivalente: lent – potrivit – rapid.
Poeziile erau clasificate într-o manieră similară sistemului chinezesc şi se
recomanda o listă de restricţii, destinate să-i ajute pe arbitrii utaawase 歌合せ.
Eforturile de stabilire a unor criterii de valoare se datorează, după tatăl lui Teika
(Fujiwara no Shunzei, 1114 – 1204, autorul lucrării Senzaishū („Culegere de 1000 de
ani”) şi al tratatului de critică poetică Korai fūteishō „Stiluri poetice din trecut şi din
prezent”, 1197), în special eforturilor lui Teika însuşi. Graţie mai cu seamă celui din
urmă, poezia japoneză a reuşit ca, începând cu perioada Kamakura, să ignore în bună
măsură teoriile poetice de origine chineză, depăşind stadiul simplelor creionări de forme
şi de practici improprii, pentru afirmarea unor noi valori estetice. Conţinutul lucrărilor
din categoria Karon 歌論 prezintă două aspecte. Primul constă în afirmarea de valori
estetice prin concepte cum sunt yūgen 幽玄 şi ushin 暼心. Yūgen implică un sentiment
subtil, greu de descris, sau o emoţie care să fie percepută ca atare, printre rânduri, sau
sugerată de felul în care sunt utilizate cuvintele (ca la Shunzei şi Chōmei): generează
ideea de sublim, misterios, profund, de frumuseţe a ne-rostirii, a sugerării. Ushin pare
să fi fost aplicat expresiilor rafinate şi de gust sau scenelor pline de graţie (ca la Teika şi
Gotoba): conceptul reuneşte calităţi precum blândeţea, eleganţa exprimării şi
fumuseţea romantică. Un al doilea aspect al evoluţiei Karon 歌 論 este dat de
aristocraţia poetă. Aceasta pune accent, în secolul al XIII-lea, pe un set de valori
estetice transformate în replici născute drept urmare excluderii sale din zona de putere
a societăţii controlate de bushi. Dacă analizăm poeziile create sau popularizate în
perioada medievală, nu putem decât să remarcăm tradiţionalismul acesteia în
examinarea şirului de antologii imperiale, începând cu Man’yōshū şi Kokinshū. Când
aristocraţia civilă a intrat în faza de declin, s-a dezvoltat o conştiinţă a tradiţiei
culturale şi ambii reformatori ai liricii japoneze – atât Shunzei tatăl, cât şi Teika, fiul,
au încercat să se plaseze mai degrabă în interiorul ei decât în exterior.
În continuare avem lista antologiilor de poezie compilate fie din ordinul
Împăraţilor Japoniei, fie – cum este cazul Fūga(waka)shū 風顪雅和歌集– alcătuite de
către Împăraţii înşişi:
11

Lista Lista Antologiilor Antologiilor Imperiale Imperiale de de poezie poezie şi şi anii anii finalizărilor finalizărilor acestora:
acestora:
1. 759: 万葉集 Man’yōshū
Chokusen(waka)shū 勅撰和歌集
2. 905: 古今和歌集 Kokin(waka)shū
3. 951: 後撰和歌集 Gosen(waka)shū
4. 1005-1007: 拾遺和歌集 Shūi(waka)shū
5. 1086: 後拾遺和歌集 Goshūi(waka)shū
6. 1127: 金葉和歌集 Kin’yō(waka)shū
7. 1151 – 1154: 詞花和歌集 Shika(waka)shū
8. 1183: 千載和歌集 Senzai(waka)shū
9. 1205: 新古今和歌集 Shinkokin(waka)shū
Jūsandaishū Jūsandaishū
Jūsandaishū
Jūsandaishū 十三代集
十三代集
10. 10. 1235: 新勅撰和歌集 Shinchokusen(waka)shū
11. 1251: 続後選和歌集 Shokugosen(waka)shū
12. 1259: 続古今和歌集 Shokukokin(waka)shū
13. 1278: 続遺和歌集 Shokushūi(waka)shū
14. 1301: 新後撰和歌集 Shingosen(waka)shū
15. 1312 / 1313: 玉葉和歌集 Gyokuyō(waka)shū
16. 1320: 続千載和歌集 Shokusenzai(waka)shū
17. 1326: 続後拾遺和歌集 Shokugoshūi(waka)shū
18. 1344: 風顪雅和歌集 Fūga(waka)shū
19. 1356: 新千載和歌集 Shinsenzai(waka)shū
20. 1363: 新拾遺和歌集 Shinshūi(waka)shū
21. 1375: 新後拾遺和歌集 Shingoshūi(waka)shū
22. 1433: 新続古今和歌集 Shinshokukokin(waka)shū
Prima antologie de poezie nu are o structură clar definită tematic, drept pentru
care se află în afara clasei celor douăzeci şi una de Chokusen(waka)shū 勅撰和歌集 –
culegeri de poezie alcătuite într-o ordine tematic prestabilită (primele volume tratează
anotimpurile, în vreme ce următoarele tomuri prelucrează teme precum dragostea,
călătoria, tristeţea, etc.).
1205 Shinkokin(waka)shū
Shinkokin(waka)shū
Shinkokin(waka)shū
Shinkokin(waka)shū 新古今和歌集
Împăratul Gotoba cunoscut postum ca 太上天皇 太上天皇 (Daijō (Daijō Tennō) Tennō) (1180 – 1239;
a domnit în perioada 1183 – 1198) a numit şase maeştri ai liricii nipone ai vremii să se
ocupe de compilarea unei noi antologii imperiale de lirică japoneză în anul 1202.
Numele acestora sunt: Minamoto Michitomo, Fujiwara Ariie, Fujiwara Teika, Fujiwara
Ietaka, Fujiwara Masatsune şi preotul budist Jakuren. Din Jurnalul Meigetsuki 明暻記
(„Însemnări ale lunii strălucitoare”) aparţinând lui Fujiwara Teika, aflăm o serie de
detalii legate de compilarea antologiei, precum şi despre îndelungata dezbatere privind
numele acestei culegeri care a fost iniţial gândită ca o culegere aniversară pentru
Kokin(waka)shū. În 1205 aveau să se împlinească 300 de ani de la finalizarea Kokinshū
şi dorinţa Împăratului Gotoba era antologarea unei ediţii aniversare, noi, care să
emuleze valoarea primei chokusenshū.. Structura Shinkokin(waka)shū este similară
celorlalte chokusen(waka)shū. Antologia conţine în total 1981 de poezii şi conţinutul
său este distribuit în 20 de volume. Şase volume sunt dedicate anotimpurilor, câte un
12

volum fiind mai apoi dedicat felicitărilor, condoleanţelor, despărţirilor şi călătoriei.
Cinci tomuri sunt dedicate iubirii, trei cărţi au subiecte diverse şi, în cele din urmă, câte
un volum este dedicat subiectelor de inspiraţie Shintō, respectiv budiste. Stilul
Shinkokinshū aduce o serie de elemente noi în peisajul liricii nipone: cezuri, întreruperi
sintactice care apar fie la finalul primului „vers” (dintr-o secvenţă de 5-7-5-7-7 more /
silabe, fie după primele 4 more, fie după primele 20 de more), utilizarea tehnicii retorice
taigendome („oprirea în substantiv”) şi accentul pus pe substantive, ceea ce aduce un
plus de masculinitate culegerii, în comparaţie cu antologia Kokin(waka)shū. Tuturor
acestor trăsături li se adaugă o tonalitate sumbră şi o expresie de multe ori vizibil
fragmentată în comparaţie cu antologia de început de secol zece.
Deşi cele mai multe din poemele selectate sunt originale, numeroase poezii din
antologiile imperiale Man’yōshū şi Kokin(waka)shū pot fi reîntâlnite aici. Procedeul
este prea puţin cultivat în literatura medievală europeană, însă în literatura japoneză
citarea, amintirea parţială sau totală a unor versuri, respectiv autori consacraţi,
constituie o regulă importantă care subliniază continuitatea şi poate asigura valoarea
textului în comparaţie cu elementul cu care se compară. Denumirea acestei tehnici
retorice este honkadori.
SKKS SKKS 36 36 36 Împăratul Împăratul Gotoba Gotoba 太上天皇 太上天皇 太上天皇 (Daijō (Daijō Tennō)
Tennō)
見わわたせば
山もとかすむ
水無瀬川
夕べは秋と
なに思ひけん
De treci cu privirea /Vezi prelingându-se / Ceaţa la poalele muntelui / Râul
Minase. / Oare la ce să te gândeşti / În amurgul de toamnă?
Poemul alcătuit dintr-un ku superior şi un ku inferior va da unul dintre cele
mai cunoscute honkadori din poezia japoneză – cel cu care începe Poemul celor trei,
Minase sangin Hyakuin, în 1488.
SKKS SKKS 44
44
梅の花
にほひをうつす
袖の上
に軒漏る暻
の影ぞ あらそふ
Ah! Se luptă cu umbrele luna ce se strecoară prin streaşina spartă; pe mâneci îşi trimit
parfumul florile de prun.
Conceptele estetice de yūgen şi yōenbi sunt prezente în poem. Parfumul florilor de prun
(discrete şi plăcute, atât ca aspect, cât şi ca miros) denotă eleganţă; imaginea mânecilor
ne trimite cu gândul la o suferinţă care este alinată prin lacrimi vărsate şi uscate mai
apoi cu acestea. Streşinile sparte vorbesc despre condiţia poetului care, cu siguranţă că
a trăit şi vremuri mai bune.
SKKS SKKS 671
671
駒飽とめて
袖うちはらふ
陰もなし
13

佐野のわわたりの
雪の夕暮暄
Oprii căluţul / şi-mi scuturai mânecile / Nu e nici ţipenie / În trecătoarea Sano / Apus de
iarnă.
Singurătatea absolută, pacea totală a peisajului de iarnă se îmbină armonios
cu nemişcarea – acel cal este până şi el oprit. Singurul element care tulbură staticul
naturii imense şi copleşitoare, accentuând parcă prin infinitezimal şi domestic senzaţia
de nemişcare totală este mişcarea atât de firească a mânecilor poetului, scuturate de
zăpadă. După unii critici literari japonezi, acest poem constituie punctul de plecare al
construirii atmosferei de yūgen în opera lui Fujiwara Teika. Yūgen poate fi definit ca un
concept estetic al lumii japoneze medievale. Yūgen implică un sentiment subtil, greu de
descris, sau o emoţie care să fie percepută ca atare, printre rânduri, sau sugerată prin
modul de utilizare a cuvintelor. În poezia epocii Kamakura sunt cultivate concepte
estetice noi yūgen şi ushin. Ushin pare să fi fost aplicat expresiilor rafinate şi de gust
sau scenelor pline de graţie mai cu seamă în creaţia lui Teika. Poetului şi criticului
Fujiwara Teika literatura japoneză medievală îi datorează o estetică distinctă de cea
existentă deja, acesta lansând concepte estetice noi.
SAIGYŌ
SAIGYŌ 西行 西行
西行
Bushi la origine, Satō Norikiyo, cunoscut posterităţii sub numele său sfânt – Saigyō –
reprezintă modelul călugărului itinerant, cu o pregătire fizică bună, având avantajul
libertăţii de mişcare conferite de straiele sfinte, precum şi acela al unei imagini
cucernice care îl ajuta să pătrundă în sfere politice inaccesibile în alt mod unui militar
de rangul său. Iată una dintre cele mai des citate poezii ale acestuia.
SKKS SKKS 362 362 Preot Preotul Preot ul Saigyō Saigyō – Saigyō Saigyō Hōshi Hōshi 西行法師
西行法師
心なき
身にもあはれは
知られけり
鴫立つ沢の
秋の夕暮暄
Am aflat până şi tristeţea ce zace în mine; becaţa ce părăseşte mlaştina în apusul de
toamnă.
Zborul becaţei pe fundalul trist, închis al mlaştinii toamna, îl face pe poet să
devină conştient de propria dezolare.
Pe fondul unei competiţii nerostite între aristocraţii din Capitală şi bushi de la
Kamakura, Saigyō este extrem de apreciat de poeţii de la Curtea din Kyōto, iar
preocupările sale sunt interpretate de numeroşi curteni ca o înclinare a unui bushi în
faţa valorilor esteticii şi poeziei.
Cele mai multe poezii scrise de Saigyō sunt profund îndatorate tradiţiei şi
convenţiei, ceea ce nu îl deosebeşte prea mult de poeţii intelectuali de la Curtea din
Kamakura.
În conformitate cu aceste standarde fixe, primăvara era sugerată prin flori,
care ajung să facă referire la un tip unic de flori – florile de cireş; la fel, frunzele de
momiji sunt invariabil un kigo de toamnă, iar hototogisu – un kigo de vară, după cum ne
asigură Dōgen Dōgen Dōgen Dōgen prin celebrul său poem, invocat de Kawabata în discursul ţinut cu ocazia
primirii Premiului Nobel, în 1968:
14

春星は花
夏ほととぎす
秋は暻
冬雪さえて
すずしかりけり
Primăvara – florile (de cireş) / Vara – hototgisu / Toamna – luna / Iarna – zăpada
adunată / Şi frigul cuprinzător
Prin acest poem Dōgen exprimă atât un adevăr budist, cât şi normele esteticii
contemporane lui.
小倉百人一首飛 小倉百人一首飛 (Ogura) (Ogura) Hyakunin Hyakunin Hyakunin Hyakunin isshu isshu isshu isshu
Atribuită lui Fujiwara Teika (Sadaie) 藤原定家 (1162 – 1241), culegerea
cunoscută sub titlul 小倉百人一首飛 (Ogura) Hyakunin isshu cuprinde o selecţie de o
sută de poezii aparţinând aşa-numiţilor poeţi de pe Muntele Ogura.. Sunt o sută
detanka 短歌 diferite, aparţinând unui număr de o sută de poeţi – acele creaţii
considerate de către Teika drept cele mai frumoase creaţii ale poeţilor respectivi,
selectate din antologiile imperiale Man’yōshū 万葉集 şi din celelalte chokusen(waka)shū
勅撰和歌集.
În continuare avem poemul aparţinând Prinţului Prinţului Teishin Teishin Teishin Teishin (cunoscut postum
drept Teishin Kō 貞信公) (880 – 949), selectat în (Ogura) Hyakunin Isshu din
antologia imperială Shūishū Shūishū. Shūishū În acest poem apare numele muntelui pe care se afla una
dintre reşedinţele familiei Fujiwara şi care a dat numele culegerii. Pentru denumirea
specifică frunzişului toamna, 紅葉, se utilizează fie citirea din poem, momiji, fie kōyō.
Shūishū Shūishū Shūishū (nr. (nr. 1128)
1128)
小倉山
峰のもみぢ葉
心あらば
今ひとたびの
みゆき待たなむ
Frunzele de momiji de pe piscul / Muntelui Ogura, / Dacă ar avea suflet, / Nu ar mai
adăsta, ci L-ar întâmpina mintenaş / Pe Împăratul nostru, din călătorie!
Poezia Poezia 1 scrisă de Împăratul Tenji Tenji (al (al 38 38-lea 38
lea Împărat) Împărat) 天智晢天皇 天智晢天皇 天智晢天皇 てんじてんのう
(626 (626 – 671) (a domnit între anii 668 668 şi 671) 671); 671)
poemul face parte din Antologia Antologia 後撰和歌
後撰和歌
集 Gosen(waka)shū, Gosen(waka)shū
Gosen(waka)shū
Gosen(waka)shū , 302 302 (anul (anul 951)
951)
GSS GSS 302
302
秋の田の
仮庵の庵の
苫をあらみ
わわが衣手は
露にぬれつつ
Împletesc din tulpini de trestii coliba mea singuratică ce stă mărturie câmpurilor de
toamnă; mânecile îmi mustesc de rouă
Poezia 2 scrisă de Împărăteasa Jit Jitō Jit
ō 持統天皇 持統天皇 じとうてんのう (?645 (?645 – 702); 702); fiica fiica
fiica
Împăratului Împăratului Tenji Tenji şi şi soţia soţia Împăratului Împăratului Tenmu; Tenmu; a a domnit domnit (a (a 41 41-a 41 a a Suverană) Suverană) între între între 690 690 şi
şi
697 697; 697 poemul face parte din Antologia Antologia Man’yōshū
MYS MYS MYS I:28
I:28
15

春星過ぎて
夏来曹るらし
白妙の
衣ほすてふ
天の香飞具山
Primăvara a trecut şi după toate semnele e vară... Albe straie aşezate la uscat; Cerescul
munte Kagu;
În poemul 87 din 小倉百人一首飛 (Ogura) Hyakunin isshu, Jakuren Hōshi 寂蓮法師
(Preotul Jakuren 1139 ? – 1202) descrie satul, ploaia, ceţurile şi toamna. Poemul face
parte din Antologia Antologia Antologia Shinkokinshū.
Shinkokinshū.
SKKS SKKS 491
491
村曪雨の
露もまだひぬ
真木曐の葉に
霧立ちのぼる
秋の夕暮暄れ
În apusul de toamnă se ridică ceaţa de toamnă şi urcă pe frunzele copacilor pe care
(deja) nu mai adastă roua picăturilor de ploaie care s-a abătut peste sat.
În poemul lui Murasaki Shikibu de mai jos, întâlnim procedeul retoric engo prezent
prin termenii „meguri” め ぐ り şi „tsuki” 暻 . Poemul face parte din Antologia Antologia
Shinkokinshū.
Shinkokinshū.
Shinkokinshū.
SKKS SKKS SKKS 1499
1499
めぐりあひて
見しやそれとも
わわかぬ間に
雲がくれにし
夜半の暻かな
Ah! Luna de la miezul nopţii / Ce s-a ascuns de tot după nori... / Nu mai ştiu care sunt
eu şi care eşti tu... / Oare te-am văzut aievea / Când ne-am întâlnit din întâmplare?
De la o simplă modalitate de petrecere a timpului liber, în secolul al XII-lea
compoziţia poemelor legate, renga 連歌, evoluează la statutul de artă. Cele două părţi
componente ale poeziei japoneze cu formă fixă tanka 短 歌 – respectiv partea
superioară kami no ku 上の句 alcătuită din primele trei versuri de 5-7-5 silabe /
more şi parte inferioară shimo no ku 下の句 alcătuită din ultimele două versuri de7-7
silabe / more devin componente legate succesiv, în funcţie de sensul lor determinat în
contextul strict al fragmentului precedent şi al celui ce urmează. Graţie noului său rol
de legătură, acestui shimo no ku 下の句 i se va spune şi tsukeku 付け句. Nu există nici
o restricţie privind păstrarea temei sau a atmosferei „dincolo” de ku-ul următor.
Legătura care se realizează semantic între două ku-uri nu influenţează modificările de
atmosferă survenite după alte două sau trei ku-uri.
Pentru a obţine o renga aşadar, poeţi diferiţi compun poezii legând pe rând
prima şi a doua jumătate a mai multor poezii tanka. În 1356 a fost alcătuită prima
antologie imperială de renga, Tsukubashū 莵玖波集. Meritul compilării acestei lucrări îi
revine lui Nijō Yoshimoto 二条曵良基 (1320-1388). .
Renga 連 歌 are dimensiuni variabile – începând cu tanrenga 短 連 歌 ,
16

continuând cu kasen 歌仙 (o înşiruire de 36 de ku-uri), cu yoyoshi 世吉 (conţinând 44
de ku-uri), cu hyakuin 百韻 (100 de ku-uri), cu senku 千句 (1000 de ku-uri), cu iisute
言い捨て(un număr nedefinit de ku-uri, rostite şi scrise mai apoi pentru a fi introduse
într-o secvenţă renga 連歌). Poemele renga sunt compuse fie de un singur poet
(dokugin 独吟), fie de doi (ryōgin 両吟) sau trei poeţi (sangin 三吟). Acestea sunt
scrise pe coli, având fiecare faţă (omote 表) şi spate (ura 浦). Aceste coli au denumiri
specifice: prima coală poartă denumirea de sho-ori 初折, a doua coală - ni no ori 二の折,
a treia coală este san no ori 三の折, în vreme ce a patra coală se numeşte nagori no ori
名残の折. Gradul de impresionabilitate (hon-i 曓意 ) este extrem de mare în cazul lunii
(tsuki 暻) care nu are voie să apară mai mult de o dată la o coală, în vreme ce pentru
termenul de floare (hana 花) există o permisivitate crescută: poate să apară câte o
dată pe fiecare faţă a colii.. Ku-urile în renga sunt clasificate în funcţie de tematică (dai
題 ). Aceşti topoi sunt reprezentaţi prin cele patru anotimpuri evocate prin kigo
(termenul ce se referă la un cuvânt simbolic pentru anotimp), având tema dragostei (koi
恋), a călătoriei (tabi 旅), constituind bocete (aishō 哀傷) sau elegii (banka 挽歌),
felicitări (賀の歌), sau cultivând teme inspirate din învăţăturile budiste (shakkyō 釈教),
etc. Un derivat al poemelor legate renga 連歌 cu un conţinut uşor iconoclast, definit de
numeroşi critici ca „amuzant” este haikai 俳諧. Haikai no renga 俳諧の連歌 poate fi
considerat aşadar, ca o înlănţuire de mai multe poezii tanka 短歌, având un conţinut
amuzant. Hokku 発句 constituie partea introductivă a poemului renga 連歌, respectiv
haikai no renga 俳諧の連歌 o secvenţă poetică de 17 silabe / more. Hokku provine din
kami no ku 上の句, partea superioară a poeziei tanka şi în epoca premodernă se va
transforma într-o specie lirică de sine stătătoare – denumită haiku 俳句 în secolul al
XIX-lea de către poetul şi criticul Masaoka Shiki 正岡子規 (1867 – 1902).
Hokku 発句 al poemului compus de cei trei poeţi de la Minase (Minase sangin
hyakuin 水無瀬三吟百韻), în 1488, este de fapt un kami no ku 上の句 inspirat dintr-o
tanka a Împăratului Gotoba. Citatul este definit, ca procedeu retoric, drept honkadori
曓歌取り (sau „citatul celebru”, respectiv un gen de aluzie poetică).
Avem în continuare primele trei fragmente legate din poemul Minase sangin
hyakuin 水無瀬三吟百韻:
După cum precizam anterior, întrucât fragmentul poetic de început al acestei
renga conţine un honkadori din poezia cu numărul 36 din culegerea
Shinkokin(waka)shū 新 古 今 和 歌 集 aparţinând Împăratului Gotoba, avem în
continuare redată tanka respectivă în întregime:
見わわたせば
山もとかすむ
山もとかすむ
水無瀬川
夕べは秋と
なに思ひけん
De treci cu privirea /Vezi prelingându-se / Ceaţa la poalele muntelui / Râul Minase. /
Oare la ce să te gândeşti / În amurgul de toamnă?
Fragmentul 1 – Hokku 発句 (îi aparţine poetului 宗祇 そうぎ 1421-1502)
雪ながら
山元霞む
山元霞む
夕べかな
17

Fragmentul 2 – waki 脇 (îi aparţine poetului 消柏 しょうはく 1443 – 1527)
雪ながら
山元霞む
夕べかな
行く水遠く
梅におう里
Ah! Seara! Pe când zăpada stăruie pe creste, ceţurile învăluie poalele muntelui,
iar apa poartă departe parfumul florilor de prun din sat.
Fragmentul 3 – daisan 第三 (îi aparţine poetului 宗長 そうちょう 1448-1532)
行く水遠く
梅におう里
川風顪に
ひと村曪柳
春星みえて
Apele curg departe, iar satul este îmbibat cu parfumul florilor de prun; se anunţă
primăvara în pâlcul de sălcii zburlite de briza apei.
Cadenţa jo-ha-kyū 序・ン破・ン急 aplicată unei renga de 100 de poezii este
respectată în felul următor: primele opt poezii reprezintă introducerea, următoarele
optzeci şi trei de poezii legate reprezintă corpusul de mijloc, ritmul fiind mai rapid decât
cel din introducere, însă fără variaţii, pentru ca ultimele poezii să aducă un final mai
curând neaşteptat, ritmul creaţiei impus de acestea constituind o ruptură bruscă şi o
încheiere mai curând brutală a poemului ca întreg.
TEATRUL
TEATRUL
Din spectacolul chinezesc san-yüeh (termen care va deveni în limba japoneză
sangaku) care includea mima comică, dansul şi cântecul, precum şi elemente de
acrobaţie şi prestidigitaţie, aveau să se inspire primii actori ambulanţi japonezi, în
secolul al optulea, când au preluat modelul chinezesc şi l-au adaptat publicului şi
tradiţiilor locale. Membrii breslelor sangaku-ko şi familiile acestora au fost o perioadă
de timp scutiţi de orice tip de bir sau de muncă obligatorie. Treptat însă, statutul
socio-economic al acestei categorii a cunoscut un declin accentuat şi, imputându-li-se
faptul că nu plăteau impozite, au fost consideraţi paria – senmin 選民. Întrucât erau
condiţionaţi de obligaţiile familiale să îşi câştige într-un fel existenţa, mulţi dintre
actorii sangaku se angajează la diverse temple pentru a interpreta mici piese inspirate
din parabole, ceea ce contribuie la popularizarea mai rapidă şi mai eficientă a
budismului, chiar şi în rândul populaţiei ignorante. Sunt puse bazele artei shūshi 修士
în acest fel. Alţi actori de sangaku au pus la punct spectacole inspirate din viaţa
agricultorilor, în montarea cărora un rol important îl juca folclorul local – cântecele
interpretate în timpul cultivării orezului, ori cele de la ceremoniile de la fiecare anctuar
shintō – numit generic jinja 神 社 . Din însemnările epocii Nara aflăm despre
dengaku-hōshi 田 楽 法 師 (interpreţii melodiilor cântate în timpul cultivării ori
recoltării orezului, precum şi a serbărilor câmpeneşti), că, începând cu anul 792 li s-a
interzis interpretarea melodiilor tradiţionale, fiind obligaţi prin edict imperial fie să
devină călugări, fie să îşi aleagă o profesie acceptată oficial.
Deşi interpreţii profesionişti nu mai sunt acceptaţi din punctul de vedere al
oficialităţilor, tradiţia dengaku 田楽 se perpetuează, melodiile fiind asociate ritualurilor
18

de fertilitate. Rămân în continuare însă, afiliaţi templelor budiste actorii shūshi 修士
care se organizează în bresle – za 座– şi care sunt răspândite în toate centrele urbane
incipiente din epoca clasică. În acest fel ia naştere sarugaku 猿 楽 (literal „arta
maimuţei”). În timpul în care a fost artă, compusul s-a scris cu caracterele pentru
„maimuţă” şi „muzică”. Mai târziu, pe măsură ce spectacolul sarugaku 猿楽 a cunoscut
o rafinare a principiilor sale, sarugaku a început să fie scris cu semnele pentru „a
spune” / „a face” şi „artă” / „muzică” 申楽. Către mijlocul secolului al XI-lea mima
comică din sarugaku s-a transformat într-o artă realistă şi au început să apară actori
renumiţi. După începutul secolului al XIII-lea s-a produs o infuzie remarcabilă de
elemente de cântec şi dans în mima comică din sarugaku, care avea să fie denumită Nō
能 începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
După apariţia la începutul secolului al XIII-lea a noii forme de teatru-dans cei
mai mulţi actori de sarugaku s-au îndreptat către aceasta. Ceea ce se conştientizează în
secolele al XIV-lea şi al XV-lea este faptul că spectacolul dramatic cunoscut sub
numele de sarugaku atinge apogeul. Iniţial, aşadar, spectacolul de teatru Nō este
cunoscut sub denumirea de sarugaku Nō 猿楽能.
În sarugaku Nō există două categorii de piese sarugaku no Nō 猿楽の能 şi
kyōgen no Nō 狂言の能. Spectacolul de teatru sarugaku no Nō 猿楽の能 este o punere
în scenă în care actorii poartă măşti, un spectacol cu actori, cor, dans şi muzică. La
produsul final, spectacolul de teatru Nō 能, îşi vor aduce contribuţia atât arta Gigaku
伎楽 (pantomimă însoţită de dans şi muzică, menţionată pentru prima dată în preajma
lui 612, ca fiind o artă preluată din Coreea), cât şi dansul aristocratic bugaku 舞楽,
însoţit de muzica interpretată la Curtea imperială Gagaku 雅楽, precum şi întreaga
moştenire a spectacolului de tip sarugaku – 猿楽 sau 申楽. În spectacolul de teatru Nō
un element important îl reprezintă nōmen 能面, masca actorului care interpretează
personajul principal: shite 仕手. Iniţial masca este imobilă complet, ulterior însă apar
modificări cum ar fi aceea a măştii Okina care reprezintă un bătrân şi la care apare o
particularitate – bărbia mobilă. Pe măsură ce spectacolul Nō se rafinează, shite apare
sub o formă „terestră”, obişnuită, în prima parte – maeshite 前仕手– , pentru ca în cea
de-a doua parte a piesei, să îşi dezvăluie identitatea fantastică – nochijite 後仕手, un
spirit îndurerat sau răzbunător, care îşi va găsi în cele din urmă pacea graţie
rugăciunilor sau incantaţiilor speciale ale personajului secundar, waki 脇– îndeobşte
un călugăr sau un preot. Nu numai personajele şi textul, ori melodia sunt deosebite în
spectacolul de teatru Nō. Scena în ansamblu atrage atenţia prin construcţia sa, fiecare
element având o semnificaţie specială. Scena pe care se petrece întreaga „acţiune” –
honbutai 曓舞台– este mărginită de o parte de cor, pe de altă parte de locul rezervat
interpreţilor de fue (un flaut tradiţional japonez), ōtsuzumi (tobă manuală mai mare),
kotsuzumi (tobă manuală mai mică), taiko (tot un gen de tobe), publicul având acces
nemijlocit din două părţi. Legătura dintre scenă şi camera oglinzii (kagami no ma 鏡の
間) în care actorul principal „intră” în atmosfera personajului pe care îl interpretează
este făcută cu ajutorul unui pod (ukihashi 浮橋), puntea de legătură între scenă şi culise,
care simbolizează legătura dintre lumea oamenilor şi aceea a spiritelor. Spectacolul de
teatru Nō poate fi jucat într-un loc acoperit sau în aer liber, cele mai spectaculoase
interpretări având loc la lumina torţelor – în aşa-numitul Takigi Nō 薪能. Cadenţa sau
ritmul piesei Nō, 序・ン破・ン急 Jo-ha-kyū, care poate fi redată prin următoarele echivalente
19

lent – potrivit – rapid, a fost preluată din poezia renga. Pauza – sintetizată în conceptul
ma 間 şi preluat ulterior şi de bunraku 文楽 şi kabuki 歌舞伎 – dintre intervenţiile
actoriceşti, respectiv ale instrumentiştilor este cel puţin la fel de importantă ca şi textul
sau muzica. Nivelul de intertextualitate în literatura japoneză medievală este ridicat,
lecturarea sau audierea unei piese Nō presupunând o foarte bună cunoaştere a
literaturii japoneze clasice. Un astfel de exemplu îl reprezintă frumoasa poetă Ono no
Komachi., considerată de către Ki no Tsurayuki unul dintre cele şase genii poetice, care
furnizează personajul principal al piesei Sotoba Komachi.
Primul autor valoros – în ordine cronologică – de piese de teatru Nō a fost
Kan’ami Kan’ami 観阿弥 (1333 ~ 1384) sau Kanze Kiyotsugu Kiyotsugu 観世清次 care sintetizează
elemente din artele interpretative existente atunci: sarugaku Nō 猿 楽 能 / 申 楽
spectacolul creat să insufle bună dispoziţie, dengaku 田 楽 provenit din muzica
interpretată pe câmp; ritualuri agricole care aveau să genereze ulterior breasla primilor
cântăreţi profesionişti (dengaku hōshi 田楽法師) şi utamai 歌舞 cântec-dans. 物真似
monomane reprezintă un concept esenţial în estetica Sarugaku a lui Kan’ ami; constă
în mimă, fiind diferită de combinaţia dans-cuvinte, buka (sau buga), 舞 歌
caracteristică altor specii dramatice. Tradiţia lui Kan’ami 観阿弥 va fi continuată de
către fiul său, Zeami 世阿弥 (cca. 1364 ~cca. 1443) sau Kanze Motokiyo 観世元清,
actor, autor de piese şi critic. În vreme ce la Kan’ami piesa este construită pe
confruntări între personaje, la Zeami piesa este centrată pe problema metamorfozei
personajului principal. În piesele lui Zeami numeroase personaje maeshite / maejite
sunt vârstnici, iar multe dintre personajele nochishite / nochijite sunt bushi. Piesele de
teatru Nō pot fi împărţite în două categorii: piese mugen Nō 無限能 şi piese genzai Nō
現在能. Piesele din prima categorie cultivă fantasticul, în vreme ce sursele de inspiraţie
pentru cea de-a doua categorie sunt generate de lumea oamenilor prezentului sau
trecutului. Zeami este creatorul speciei dramatice mugen Nō 無限能, al transfigurărilor
personajului principal shite. Autor al tratatului Fūshikaden 風顪姿花伝 („Învăţături
despre stil şi floare”) pe care îl scrie între anii 1400 şi 1402, Zeami lansează un concept
extrem de important: 花 はな、か floarea (metafora actului artistic – interpretarea,
arta dramatică).
Derivat tot din sarugaku Nō 猿楽能 / 申楽, Kyōgen 狂言 este o formă de
spectacol dramatic, comic. Spectacolele Kyōgen 狂言 sunt interpretate în intervalele
dintre piesele Nō. Au menirea de a destinde atmosfera şi de a readuce publicul în
contact cu lumea şi problemele reale ale vieţii obişnuite. Speciile dramatice Nō şi
kyōgen au surse de inspiraţie diferite. Personajele importante ale trecutului sau din
episoade celebre aparţinând diverselor opere literare în proză reprezintă un punct de
referinţă pentru piesele Nō, în vreme ce pentru kyōgen, sursele de inspiraţie provin din
picanteriile, necazurile, farsele şi micile neplăceri ale vieţii obişnuite Una dintre sursele
umorului în kyōgen este dată de conflictul dintre soţi, alta – de pasiunile lumeşti ale
unor călugări sau preoţi. Fără a se dori un model de iconoclasm, adeseori în
spectacolul kyōgen textele includ glume deocheate iar actorii improvizează. În ciuda
tuturor aspectelor pe care Kyōgen le ridiculizează, ţinta ironiilor sale o reprezintă
slăbiciunile umane şi nu dogma budistă sau prototipurile promovate de aceasta.
Niciodată spre exemplu în farsele kyōgen nu vor fi ridiculizaţi budismul sau
Bodhisattva, ci aceia care pretind că le înţeleg şi le respectă învăţăturile, dovedindu-se
20

în cele din urmă farsori, buni de condamnat de către opinia publică.
PROZA
PROZA
Proza Proza japoneză japoneză medievală medievală cunoaşte o diversificare în comparaţie cu ceea ce se
scrisese în epocile anterioare. Putem aşadar vorbi, despre opere literare de interes
istoric (de la Gukanshō 愚管抄 a lui Jien la Masukagami 増鏡 şi Taiheiki 太平記),
despre continuarea şi inovaţiile apărute în tradiţia monogatari 物 語 , despre noi
culegeri de setsuwa 説 話 , jurnale nikki 日 記 , zuihitsu 随 筆 (Hōjōki 方 丈 記 şi
Tsurezuregusa. 徒然草), otogizōshi 御伽草子 şi completate de proza destinată exclusiv
războinicilor.
Cronicile romanţate – o metodă de popularizare (sau vulgarizare, mai bine
spus) a istoriei – sunt scrise în cea mai mare parte de autori rămaşi necunoscuţi, erudiţi
remarcabili, având drept public-ţintă aristocraţia civilă şi militară deopotrivă, precum
şi acei bushi instruiţi. În lucrarea Masukagami 増鏡 sunt povestite pentru început
ascensiunea Împăratului Gotoba, lucrarea încheidu-se cu revenirea din exil a
Împăratului Godaigo. Evenimentele descrise se întind cu aproximaţie între 1184 şi 1333.
Taiheiki 太平記 descrie războaiele civile din secolul al XIV-lea, concentrându-se pe
luptele dintre Curţile de Sud şi de Nord. În primele douăsprezece volume tratează
bătăliile duse de Godaigo contra bakufu-ului de la Kamakura, răsturnarea acestuia şi
Restauraţia Kenmu. În următoarele nouă volume sunt povestite detaliat confruntările
dintre tabăra lui Ashikaga şi oamenii loiali Curţii din Sud, în ultimele nouăsprezece
volume fiind descrise luptele dintre diferiţii bushi contemporani cu primii shōguni
Ashikaga. Shōmonki reprezintă o altă ficţiune istorică în care este descris felul în care
Taira no Masakado primeşte titlul de Împărat de la un mesager divin, fiind însă mai
târziu ucis în luptă de către soldaţii adevăratului Împărat, conduşi de inamicul său
Taira no Sadamori. După această înfrângere, spiritul lui Taira no Masakado se întoarce
pe pământ şi se căieşte pentru îndrăzneală.
Păstrând preocuparea pentru istorie, monogatari 物語 celebre precum Heike
monogatari 平家物語 idealizează personaje istorice prin faptele şi atitudinea lor,
conferind o nouă interpretare şi explicaţie a faptelor altor personalităţi, care aveau să le
diminueze sau chiar să le împieteze serios evoluţia ulterioară. Heike monogatari face
parte dintr-o categorie nou apărută în epoca medievală: gunki monogatari 軍記物語
(inspirate din războaie). Aceasta narează, în ordine cronologică ascensiunea şi
decăderea familiei Taira (Heike). După cum este descris în Heike monogatari,
Minamoto no Yoshitsune este prototipul eroului atipic. Personajul Taira no Kiyomori, în
conformitate cu descrierea din Heike monogatari, este descris ca un soldat cu unicul
scop de a obţine capul inamicului. Autorul lucrării Heike monogatari face distincţia în
text între bushi din Est şi cei din Vest. În vreme ce primii nu descalecă din şa decât la
finalul bătăliei, bushi din Vest obişnuiesc, în cazul unor pierderi umane să îşi
înmormânteze părinţii, ori copiii şi cu această ocazie, să se retragă temporar ori
definitiv din luptă.
Alte gunki monogatari cu structură similară sunt Hōgen monogatari 保元物語
(Povestea Războiului Hōgen) în care este povestită disputa din 1156 dintre cei doi fii ai
Împăratului Toba – Sutoku şi Goshirakawa – asupra succesiunii la Tron şi Heiji
monogatari 平治物語 (Povestea Războiului Heiji) care îi prezintă pe învingătorii din
clanul Taira, în urma luptelor din 1160, precum şi împrejurările istorice care aveau să
21

ducă la Războaiele Genpei. Atât Hōgen monogatari, cât şi Heiji monogatari sau Heike
monogatari circulă atât sub forma manuscriselor, cât şi în formă orală – fiind
interpretate în acompaniament muzical de către biwa-hōshi 琵琶法師. Într-o tonalitate
diferită, monogatari precum Iwade Shinobu monogatari sau Sumiyoshi monogatari
abordează o tematică apropiată mai curând de povestirile inspirate din aventurile
aristocraţiei de la Curtea imperială, sau de schimbarea aproape miraculoasă a
raporturilor dintre asupriţi (cazul tinerei Himegimi din Sumiyoshi monogatari, care,
deşi se află în bune relaţii cu surorile sale vitrege, este oropsită de către mama sa
vitregă) şi asupritori. Titlul lucrării Iwade Shinobu monogatari porneşte de la un
detaliu: descoperirea de de către un Naidaijin a scrisorii Prinţesei – soţia sa – pe care
aceasta o scria tatălui său şi din care află cât de mult suferea aceasta, deşi intenţia
soţului nu fusese nici o clipă aceea de a-şi întrista consoarta.
Dacă monogatari sunt acum reprezentate prin aproape toate categoriile sale –
tsukurimonogatari 作り物語 (Iwade shinobu monogatari), giko monogatari 擬古物語
(ca Sagoromo Monogatari 狭衣物語), jitsuroku monogatari 実録物語(accentuează
evenimentele istorice reale, contemporane autorului), rekishi monogatari 歴史物語
(monogatari medievale, inspirate din istorie – clanuri în ascensiune şi declin, personaje
cunoscute, etc. precumSoga monogatari 曽暴 我 物 語 ) şi gunki monogatari 軍 記 物 語
inspirate din războaie -Hōgen monogatari 保元物語, Heiji monogatari 平治物語 şi
Heike monogatari 平家物語 – o înflorire deosebită cunoaşte şi specia epică setsuwa 説
話.
Pe fondul unei răspândiri fără precedent a învăţăturilor budiste, însoţită de
numeroase reprezentări ale actorilor de pe lângă Temple, culegerile de povestiri şi
parabole budiste cu conţinut moralizator cresc ca număr. Din păcate nu toate aceste
istorioare sunt exemple reale de urmat – aşa cum, din păcate, au crezut numeroşi
oameni ai acelor vremuri. În Shasekishū, antologia de setsuwa aparţinând călugărului
Mujū, întâlnim numeroase relatări ale unor sinucideri, având drept scop atingerea
Paradisului Pur. Orientarea autorului acestei culegeri este una aparte. În conformitate
cu opinia lui Mujū, exprimată în culegerea sa de setsuwa, Shasekishū, sanctuarele
naikū (interior) şi gekū (exterior) de la Ise sunt manifestări ale lumilor Taizōkai (lumea
pântecului) şi Kongōkai (lumea diamantului) din Budismul ezoteric.
Opus ca limbaj şi propuneri legate de mântuire, călugărul Kamo no Chōmei
鴨長 明(1153 – 1216) foloseşte parabole şi predici de inspiraţie budistă pentru a
recomanda renunţarea la legăturile familiale şi la orice dorinţe lumeşti în culegerea sa
de setsuwa intitulată Hosshinshū 発心集 („Culegere de povestiri despre mântuire”),
în care se inspiră atât din experienţa proprie, cât şi din alte surse de setsuwa
precedente.
În afara culegerii sus-menţionate, Kamo no Chōmei este autorul lucrărilor
Hōjōki 方丈記 („Însemnări din coliba de 3 m 2”) în 1212 şi Mumyōshō 無明抄 („Tratatul
fără nume”) , scris între 1209 şi 1210, nu atât de mult un tratat de critică literară, cât
mai mult o culegere de poetică zuihitsu 随筆. Inspirat din lucrarea Chiteiki 池亭記
scrisă de de Yoshishige no Yasutane în 982, eseul Hōjōki 方丈記 accentuează, mai cu
seamă în urma descrierilor celor cinci catastrofe naturale şi a celei provcate de oameni,
care au lovit Capitala şi împrejurimile sale (incendiul, tornada, mutarea Capitalei în
apropierea actualului Kōbe, foametea, ciuma şi cutremurul), faptul că Japonia
22

contemporană autorului era în epoca declinului inerent al Legii – Mappō. O preocupare
des amintită de către autor în Hōjōki 方丈記 o constituie invocarea periodică a numelui
lui Amida Buddha – dovada popularităţii nenbutsu 念仏 la începutul secolului al
XIII-lea.
Idolul oamenilor de rând, mai cu seamă în Muromachi jidai, era războinicul
bushi. În epoca Heian prototipul uman fusese curteanul, iar în perioada Kamakura
locul curteanului fusese luat fie de arhat, fie de estetul retras departe de lume, într-o
solitudine rafinată, care îi putea aduce idei noi. Retragerea departe de lume şi stilul de
viaţă al pustnicului au reprezentat o opţiune existenţială reală pentru Saigyō, Kamo no
Chōmei, Dōgen şi Yoshida Kenkō . Aceştia au trăit experienţa solitudinii rafinate, a
reflecţiei îndelungate, a libertăţii conferite de reducerea semnificativă a aşteptărilor
materiale, propunând ulterior, concepte precum wabi 侘び(savurare calmă a stării de
sărăcie) şi sabi 寂 (tristeţea elegantă) sau chiar reinterpretând yūgen-ul.
Poetul şi eseistul reprezentativ pentru Nanbokuchō jidai 南 北 朝曉 時昷 代
(Perioada Curţilor de Sud şi de Nord), cuprinsă între 1336 şi 1392, Yoshida Kenkō 吉田
兼好(sau Yoshida Kaneyoshi, aprox. 1283 – 1352) scrie în 1331 Tsurezuregusa 徒然草
(„Însemnări din clipe de răgaz”), un tip de eseu reflexiv similar ca specie lucrărilor lui
Sei Sei Sei Shōnagon Shōnagon 清少納言– Makura no sōshi 枕草子– şi Kamo Kamo no Chōmei – Hōjōki 方丈記:
zuihitsu 随筆 („însemnări din fuga condeiului”). În cele aproximativ 243 de fragmente
– gânduri pe care Kenkō se pare că le-ar fi aşternut pe bucăţele de hârtie pe măsură ce
îi veneau în minte, remarcăm atât influenţa viziunii budiste asupra lumii (în ceea ce
priveşte impermanenţa lucrurilor, ciclul vieţii fără sfârşit – naştere, evoluţie, boală,
marte, urmat de renaştere –, vanitatea oamenilor), cât şi erudiţia literatului,
manifestată în aprecierea unor aspecte precum imperfecţiunea – ca sursă de plăceri
estetice, sugestia – cel mai bine susţinută de imperfecţiune –, simplitatea şi
comportamentul uman perfect, subliniat în primul rând prin evitarea redării cât mai
fidele a oricăror evenimente, lucruri sau fiinţe. Yoshida Kenkō reuneşte cele mai
neobişnuite constatări în această lucrare: el subliniază distincţia pe care o dă rangul
aristocraţilor, eleganţa unei vieţi simple, nu ia în seamă apariţia de rău augur a unui
bou, şi nu se arată preocupat de tabu-urile recompensatoare asociate cu viperele. Este
în genere preocupat de sursele frumosului – părul unei femei, obiceiul de a păstra
hainele într-o cameră specială unde se ard tot timpul beţişoare parfumate sau
neliniştea din fiinţa tânără atunci când este îndrăgostită. Fără a se dori imoral,
reuşeşte pe alocuri să fie amoral – consideră solitudinea preferabilă familiei – şi chiar
iconoclast (un om trist sau care depăşeşte 40 de de ani ar trebui să se retragă departe de
lume, pentru a nu împieta văzul celorlalţi). Preferinţa pentru patina timpului vizibilă,
în defavoarea obiectelor noi, determină de asemenea o reconsiderare a întregului
eşafodaj estetic japonez medieval. Textul lui Kenkō îşi păstrează nealterată
prospeţimea şi atracţia chiar şi în prezent.
În literatura medievală numărul jurnalelor nikki 日記 şi mai cu seamă al
lucrărilor scrise de femei scade considerabil în comparaţie cu epoca Heian. Două texte
de importanţă medie din această categorie, sunt jurnalul Izayoi nikki 十六夜日記
(„Jurnalul celei de-a 16-a nopţi”), aparţinând călugăriţei Abutsu 阿仏(?1233 – 1283) şi
とはずがたり („Povestiri ce nu mai au nevoie de prezentare”), aparţinând autoarei
Gofukakusa In Nijō 御深草院二条曵 (1258 - ?). Din conţinutul primei lucrări inspirate ca
23

stil, se pare, din jurnalul lui Ki no Tsurayuki, Tosa nikki 土佐日記 (935), aflăm o serie
de amănunte legate de viaţa comunităţii în care îşi dusese existenţa călugăriţa – cum ar
fi, spre exemplul, faptul că Muntele Fuji era încă un vulcan activ în acea perioadă –
precum şi experienţe proprii – suferinţele soţiei neglijate, care îşi iubeşte soţul, pe
Fujiwara Tameie, dar şi relatări ale unor viziuni ale lui Buddha pe care autoarea le-ar fi
avut de mai multe ori. Cu totul diferit ca manieră, în Towazugatari, o lucrare care
anunţă din titlu o viaţă complexă, autoarea – Gofukakusa In Nijō – se confesează,
povestind experienţele sale carnale, Itazuragoto, atât în postura de concubină oficială
a Împăratului Gofukakusa, precum şi alte iubiri, pentru ca în ultimele două volume
(dintr-un total de cinci tomuri) să îşi povestească trăirile sale în postura de călugăriţă.
Literatura japoneză medievală diferă ca mod de abordare şi context de ceea ce
se scrisese în epocile anterioare. Noutatea absolută o reprezintă teatrul Nō şi kyōgen,
pentru toate celelalte forme existând o continuitate şi o rescriere permanentă. Un
astfel de exemplu îl reprezintă textele cu conţinut didactic care în epoca medievală vor
avea un public-ţintă bine definit: războinicul bushi. După Goseibai shikimoku 御成
敗式目 („Codul erei Jōei”) cuprinzând 51 de articole care stabilesc principiile şi
precedentele juridice hotărâte de guvernarea militară de la Kamakura, următoarea
lucrare importantă pentru spiritul luptătorilor, inspirată din viaţa, principiile şi
faptele samurailor Japoniei medievale, avea să fie rezumată în jurul anului 1700, de
către Yamamoto Tsunetomo, în Hagakure – textul de bază al codului bushidō .
Otogizō Otogizōshi Otogizō shi 御伽草子 御伽草子 おとぎぞうし おとぎぞうし sunt scurte povestiri în proză. Primele
otogizōshi apar în epoca Muromachi 室町時昷代 şi continuă să apară până către sfârşitul
epocii Edo 江 戸 時昷 代 .”Otogi” お 伽 sugerează ideea de „confortabil”, respectiv
„interesant”. Sunt mai multe tipuri de astfel de otogizōshi:
1) povestiri timpurii despre vieţile şi poveştile de dragoste ale aristocraţilor
ex. Sakura no Chūjō 桜の中将, Wakakusa monogatari 若草物語
2) povestiri budiste
ex. Ashibiki 足引き Sannin Hōshi 三人奉仕
3) literatura despre război şi războinici
ex. Rashōmon 羅生門 Onzōshi Shimawatari 御曹暰司島渡
4) literatura scrisă pentru oamenii din păturile secundă şi terţă: fermieri,
meşteşugari şi orăşeni în general
ex. Issun Bōshi 一寸法師, Saru Genji Sōshi 猿源氏草子
Acest tip de literatură este în genere creat pentru a destinde, iar autorii sunt în cele
mai multe cazuri necunoscuţi.
Perioada care a „dat” un Zeami sau un Sōgi a fost unică în literatura japoneză.
Cea mai importantă trăsătură a acestei epoci – vremurile pline de violenţă şi
imprevizibil – au scos la suprafaţă pentru prima dată specii literare care au depins de
existenţa unor grupuri de literaţi sau artişti (za no bungei). Atât renga, cât şi piesele de
teatru sunt cele mai grăitoare exemple ale noilor expresii ale excelenţei. În epoca
premodernă aveau să se remarce personalităţi literare cel puţin la fel de importante,
însă pentru teatru bazele create în epoca medievală au fost de importanţă majoră. Din
păcate, condiţiile istorice prea puţin prielnice nu au favorizat apariţia unui număr prea
mare de opere literare, ceea ce nu a împietat însă prea mult calitatea evoluţiei esteticii
literare în această perioadă.
24