Geologie generală - Tipografia Romania de Maine

GEOLOGIE GENERALA
Conf. univ. dr. Cornelia Marin
Cod curs G/G/1/2/12
Denumire curs Geologie generala
Tip curs obligatoriu
Durata cursului/credite 1 semestru / 5 credite
Perioada de accesare a
cursului
februarie 2008 - iunie 2008
Prelegeri: marţi: 11.00-12.50, Amf. Facultăţii de Geografie – sala A.
Bulevardul Timişoara nr. 58, Sector 6, Bucureşti.
Lucrări practice: marţi, miercuri si joi. S3
Manual recomandat Marin Cornelia (2007) - Geologie generala Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine
Obiectivul principal al Însuşirea, de către studenţi, a noţiunilor de bază de Mineralogie,
cursului
Petrografie, Geologie Structurală. Geotectonică şi Geocronologie.
Familiarizarea cu obiectul, cadrul, raporturile şi importanţa geologiei.
Comentarea principiilor metodice specifice şi a tendinţelor actuale în
disciplinele geologice. Descoperirea legităţii în geologie ca legătură
între fenomene şi procese. Cunoaşterea şi înţelegerea succesiunii în
timp a diferitelor procese geologice reflectate în realităţi contemporane.
Studentul trebuie să dobândească abilitatea de a recunoaşte principalele
minerale petrogene şi din minereuri, de a recunoaştere tipurile
principale de roci magmatice, metamorfice şi sedimentare, să
stăpânească o serie de procese geologice ca punct de plecare în
abordarea unor problematici specifice Geografiei.
Modul de stabilire a notei Nota maximă 10 - pentru răspunsul corect la cele 20 de întrebări de tip
grilă (fiecare întrebare 0,5 puncte = 5 % ) la examenul electronic (10
puncte = 100 %).
Consultaţii pentru studenţi marţi: 13,00 – 14.30
Adresa e-mail c.marin.geo@spiruharet.ro
Titularul cursului Conf. univ. dr. Cornelia Marin
Facultatea de Geografie - Bulevardul Timişoara nr.58,
Sector 6, Bucureşti, Tel.: 021/4442085
2. Conţinutul tematic al cursului
Capitolul 1. METODE ŞI PRINCIPII ÎN GEOLOGIE
Capitolul 2. ELEMENTE DE FIZICĂ A PĂMÂNTULUI
Capitolul 3. ORGANIZAREA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI
Capitoul 4. ELEMENTE DE MINERALOGIE SI PETROLOGIE
Capitolul 5. ELEMENTE DE GEOLOGIE STRUCTURALĂ
Capitolul 6. SCARA GEOCRONOLOGICĂ
Capitolul 7. ELEMENTE DE GEOTECTONICĂ
Lucrãri practice
Proprietãţile macroscopice ale mineralelor: habitus, culoare, duritate, luciu, urmã, clivaj. Studiul
sistematic al mineralelor. Recunoaşterea mineralelor pe baza proprietãţilor macroscopice.
Studiul rocilor magmatice: roci plutonice şi vulcanice. Recunoaşterea tipurilor de roci magmatice dupã
compoziţia mineralogicã şi structurã.
Studiul rocilor sedimentare. Recunoaşterea principalelor tipurilor de roci sedimentare dupã compoziþia
mineralogicã şi structurã.
Studiul rocilor metamorfice. Recunoaşterea principalelor tipurilor de roci metamorfice dupã compoziţia
mineralogicã şi structurã.
Elemente de cartografie geologicã. Tipuri de hãrţi. Legenda. Scara geocronologicã
3. Bibliografie minimă obligatorie
Marin, C.(2007) – ¡¢£¤¥¦¥§¨§©¥©¥¥¢¨
Şeclãman, M., Marin, C., Luca, A. (1999)- ¢§¤¡¥¢¥¦¥§¨§©¥©¥¥¢¨¥¢¡£¡¤¥
©¥§©¢Edition du Goéland
4. Bibliografie facultativă
- Dragomir, I., Basarab, D. (1995) - Lucrãri practice de geologie generalã. Ed. Univ. Buc.
- Lãzãrescu, V. (1980) - Geologie fizicã. Ed. Tehnicã
- Bleahu, M. (1983) - Tectonica globalã. Ed Ştiinţificã şi enciclopedicã.

5. Prezentarea capitolelor
Capitolul 1 - METODE ŞI PRINCIPII ÎN GEOLOGIE
Obiectivul capitolului. Geologia este o ştiinţă de sine stătătoare şi de aceea are
metode proprii de studiu şi principii caracteristice. Cunoaşterea lor reprezintă o primă
familiarizare cu disciplina şi cu modul în care trebuie facute propriile observaţii dar şi cum
trebuie interpretate observaţiile făcute de specialişti. Unele din metodele de studiu prezentate
în acest capitol se pot aplica şi la studiile geografice deoarece ambele sunt discipline ale
Pământului şi apelează la aproximativ acelaşi aparat de investigare. Principiile sunt necesare
pentru crearea unui cadru unitar de abordare a problematicilor de specialitate.
Cuvinte cheie: informaţie, observaţie, ipoteză, model, principiu
Rezumat
Metodele de studiu, abordate în procesul cunoaşterii, sunt următoarele:
-
- elementelor specifice sau a proceselor;
- ¤¦¤£¦¨¤¦§¨¨¤;
- ¤¦¤£¦¨££¤;
-
- £¦¤£¦¢¤¤¨¤ ¡¢£¤¥¦§¨¦©¨¤£¨¢¦¨¨¤£
;
- £¤¨£¦¤£¦;
- ¤¦¤£¦££¤;
-
£¨¨¦¤£¦
££¦¨¦¤£¦££¤ ¤£¤¦¤£¦¨¨£¤¤£¦¤£¦¦£¤
- ¡¨¨¦£¦¤£¦£¤
Principii în cercetarea geologică
1.
2.
3.
4.
5.
6. ¤¨¨¨¨¨¨¤¨¦££¤ ¤¨¨¨¤¨¦¦¨§¨¨¨¨§¨¦£ ¤¨¨¨¨¤¨¦¤¨¢¨ ¤¨¨¨¤¦¤¨£¨¤£¦¨¦£¨¤¨¨ ¤¨¨¨¢£¤¨§¨£¨¢¤¦£¤ ¤¨¨¨¢£¢¨¨¨¤¦¨¢£¤
Lista subiectelor:
- Observaţia directă şi/sau indirectă
- Metodele de studiu folosite de geologie
- Principiul uniformitarismului
- Principiul superpoziţiei stratelor
- Principii în cercetarea geologică
Listă cu subiectele pentru examen
1. Definiţia geologiei
2. Prezentaţi metodele de studiu specifice disciplinei geologie
3. Enumeraţi principiile din cercetarea geologică
4. Enunţaţi principiul uniformitarismului
5. Enunţaşi principiul superpoziţiei stratelor
Exemple de chestionare:
1. Principiul superpoziţiei stratelor:
a. nu se aplică intruziunilor magmatice deoarece acest principiu face referire doar
la roci sedimentare
b. se aplică intruziunilor magmatice şi curgerilor efuzive
c. se aplică doar curgerilor efuzive
Răspunsul corect este b. Pornind de la explicarea acestui principiu £¦¢¤¦¢¨¦¢¡¦£¢¦) se poate observa că ni se oferă de fapt un instrument util
în a stabili care strat este mai vechi (într-o evaluare relativă). În acest sens se reţine că o
¢£¨£¦¤£¦¦¤¢£¥£§££¤¦¦¨£¥££¤££¨£¢£¦¨¤
(¢¤¦£¤¨

intruziune magmatică va fi mai recentă decât stratele pe care le străbate. A se vedea şi
O curgere efuzivă (de suprafaţă) va fi, şi
ea, mai nouă decât sedimentele peste care se desfăşoară. ¤¨¨¨¤¦¤¨£¨¤£¦¨¦£¨¤¨¨
2. Principiul superpoziţiei stratelor aşa cum a fost definit de Nicolaus Steno, se poate
enunţa astfel:
a) un strat de roci sedimentare, aflat într-o secvenţă nederanjată din punct de
vedere tectonic, este mai vechi decât un alt strat situat dedesubt.
b) un strat de roci sedimentare, aflat într-o secvenţă nederanjată din punct de
vedere tectonic, este mai tânăr decât un alt strat situat deasupra.
c) un strat de roci sedimentare, aflat într-o secvenţă nederanjată din punct de
vedere tectonic, este mai tânăr decât un alt strat situat dedesubt.
Răspunsul corect şi complet este c). Nu este corectă varianta a) deoarece un astfel de
strat trebuie să fie mai nou decât cel de dedesubt. Varianta b este şi ea eronată. Un astfel de
strat indiscutabil este mai vechi decât stratul aflat deasupra sa.
Glosar
Facies - Reprezintă totalitatea caracterelor litologice şi paleontologice ale unui strat
sau ale unei succesiuni de strate prin care sunt reflectate condiţiile fizico-geografice de
formare a acestora, având o relevanţă paleogeografică.
Informaţie ¡conţinutul căpătat din lumea exterioară în procesul adaptării noastre la
aceasta şi al adaptării simţurilor noastre la ea
Intruziune – rezultatul pătrunderii magmei prin crăpăturile rocilor sau de-a lungul
suprafeţelor de slabă rezistenţă
Model – un grup ordonat de prezumţii referitoare la un sistem complex
Observaţie – procedeu al cunoaşterii ştiinţifice constând în contemplarea metodică
şi intenţionată a unui obiect dau proces
Incluziune – fază gazoasă, lichidă sau solidă prinsă într-un cristal. Se poate observa
la microscop şi uneori, când este mai însemnată, chiar cu ochiul liber.
Principiu – lege fundamentală a unei ştiinţe
Strat geologic – corp geologic, orizontal sau cvasi-orizontal în momentul formării
extins mult pe orizontală în raport cu dezvoltarea pe verticală
Capitolul 2. ELEMENTE DE FIZICĂ A PĂMÂNTULUI
Introducere. În încercarea de descifrare a proceselor caracteristice planetei noastre
abordarea, chiar şi în format restrâns, a câmpurilor fizice ale Pământului este o treaptă
necesară. Legăturile care se stabilesc între diversele câmpuri şi procesele geologice tratate
mai departe sunt evidente.
Obiectivul capitolului. Câmpurile fizice ale Pământului, tratate sub aspectul
surselor, al variaţiei în timp şi spaţiu precum şi utilitatea cunoaşterii parametrilor care descriu
aceste câmpuri reprezintă un „popas” obligatoriu în înţelegerea altor probleme specifice. O
atenţie deosebită trebuie acordat „câmpului” geotermic pentru implicarea pe care o are în
descifrarea unor elemente de tectonică. Toată cinematica plăcilor tectonice este în relaţie
directă cu sursele interne ale acestui câmp.
Concepte cheie : £¨¨¤¦¥¨¦§¨¦¨¢¦¨££¦£¨, ££¤¨££¤¨¦££¤¨¥£§¨££¤¨
Rezumat. Geofizica sau Fizica Pământului este o ştiinţă de sine stătătoare care
interferă cu alte discipline (Geologie, Matematică, Fizica atmosferei) oferind date despre
structurile interne ale Pământului pe baza măsurării şi interpretării câmpurilor fizice ale
acestuia.
sau gravitaţia terestră reprezintă acel spaţiu, ce priveşte planeta
noastră, în care se poate face simţită influenţa maselor şi a mişcării de rotaţie a Pământului
(câmpul gravitaţional şi câmpul de rotaţie). este rezultatul, în
¢¤¦¥¨¦§¨¦£¤£¢¤ ¢¤¦¥¨§¨¨

principal, al acţiunii newtoniene dintre planeta noastră şi celelalte corpuri cereşti între care se
face cel mai bine simţită acţiunea Lunii şi a Soarelului deoarece prima se află mai aproape iar
Soarele reprezintă un corp ceresc a cărui masă poate influenţa câmpul gravitaţional terestru.
Gravitaţia terestră prezintă variaţii în timp şi spaţiu:
- variaţii în ¢¦§¨:
- scade pe verticală, de la suprafaţa Pământului în sus, aproximativ liniar până
la circa 1000 m cu 0.3 mgal/m după care tinde asimptotic la zero;
- în jos, gravitaţia creşte până la aproximativ 3000 km ajungând la 1200 gali,
după care scade, ca de la 5000 km să tindă asimptotic la zero;
- anomalii gravimetrice continentale, subcontinentale, regionale sau/şi locale
- variaţii în
- mareele;
- a avut loc o creştere a gravitaţiei simultan cu creşterea masei Pământului.
se poate asimila, în mod foarte simplist, cu un câmp
generat de o bară (dipol) încărcată magnetic, cu polii N şi S la extremităţi, ce trece prin
centrul Pământului şi are o înclinaţie de aproximativ 11° faţă de axa de rotaţieal Pământului şi
este rezultatul a trei surse principale:
- câmpul geomagnetic generat de nucleu prin efectul dynamo-ului;
- o sursă externă dată de variaţiile din ionosferă ca urmare a activităţii solare;
- o cauză ce are legătură cu proprietăţile rocilor care intră în alcătuirea crustei terestre.
Măsurătorile câmpului magnetic terestru urmăresc următorii parametri:
-
¨
respectiv unghiul pe care-l face acul magnetic cu planul
orizontal al locului considerat;
- ¨£¢¨¦£¦¦£¨care este o mărime vectorială şi reprezintă forţa de atracţie
magnetică exercitată pe unitatea de masă
- şi
¢¦£¨
reprezintă unghiul pe care-l fac meridianele magnetice cu
£¤£¢¤
cele geografice
Comportarea rocilor în
¨¦§¨¦¦£¨
câmpul Unele minerale au proprietăţi magnetice
evidente, ¢££¤¨¦¨S-a altele nu se magnetizează oricât de puternic ar fi câmpul.
constat prezenţa, la suprafaţa şi în interiorul
Pământului, a unui câmp electric natural denumit şi câmp teluric. Sursele acestui câmp sunt:
- curenţii care se formează în nucleul
geomagnetic
extern;
- fenomenele de inducţie date de variaţiile de ionizare a ionosferei;
- surse situate în partea superioară
£¨¦§¨¦¦£¨
a crustei.
reprezintă un parametru fizic care caracterizează rocile şi alte
corpuri aflate sub sol, din punct de vedere electric £¨¢¨¥¨¦£¦¤¨¤
Tipuri de surse de care depinde manifestarea energiei geotermice:
- sursă principală o reprezintă Soarele care radiază o energie calorică de circa 10 £¤¨¦££¤¨
26
cal/oră; la Ecuator razele Soarelui cad aproape perpendicular şi determină o încălzire mai
puternică în timp ce spre poli încălzirea este mai slabă. O variaţie a capacităţii calorice se
observă şi deasupra ocenelor-mai puţin inseminate- şi a continentelor.
- câmpului termic natural rezidual din câmpul termic iniţial al Terrei. Potrivit
modelului de formare la ”rece” a Pământului, căldura planetei este consecinţa adiţionării
următoarelor fenomene:
energia cinetică de
căldura rezultată în urma materiei
energia a Fe şi a Ni
- căldura rezultată în urma proceselor de dezintegrare radioactivă;
- câmpul termic local natural rezultat ca urmare a proceselor fizico-chimice;
- câmpul termic local artificial este prezent ca urmare a unor activităţi umane.
¦¤£§¨¦¤£
reprezintă creşterea termică înregistrată pe unitatea de lungime.
Inversul gradientului geotermic se numeşte şi
¤£¢¨¨¨
reprezintă lungimea în metri
¤¦¥¨¦§¨¦
¤£¦¦££¤¨ ¡¤¦¨£££¤¨

pentru care temperatura creşte cu 1°C. reprezintă mecanismul prin care
căldura din interiorul planetei străbate litosfera. Convecţia termică reprezintă un mecanism
prin care se presupune că se realizează transferul dinspre nucleul extern spre litosferă (a se
urmări în curul de Geologie generală şi modelele de convecţie termică).
Listă cu subiectele pentru examen
1. Enumeraţi câmpurile fizice ale Pământului
2. Câmpul gravităţii. Definiţie. Surse. Variaţie în spaţiu şi timp
3. Câmpul geomagnetic. Definiţie. Surse. Variaţie în spaţiu şi timp
4. Câmpul electric. Definiţie. Surse. Variaţie în spaţiu şi timp
5. Energia geotermică. Surse.
¢§¨¦£¤¨
Exemple de chestionare
sau gravitaţia terestră reprezintă acel spaţiu, ce priveşte
planeta noastră, în care se poate face simţită:
influenţa maselor;
influenţa mişcării de rotaţie a Pământului.
influenţa maselor; ¢¤¦¥¨§¨¨
influenţa mişcării de revoluţie.
influenţa maselor;
influienţa ¡ ¦
mişcării de precesie
Răspunsul corect este a). Mişcarea de revoluţie se realizează în jurul Soarelui şi
reprezintă un element de luat în seama în alcătuirea câmpului gravităţii. De asemenea,
precesia se referă la mişcarea axei de rotaţie a Pământului mişcare ce determină precesia
echinocţiilor.
¡
2. Câmpul gravităţii cunoaşte:
a) variaţii în spaţiu
b) variaţii în timp
c) variaţii în spaţiu şi în timp
Varinta corectă de răspuns este c) deoarece, în mod corect, se va reţine variaţia că
acest câmp prezintă atât o variaţie în spaţiu cât şi una în timp
Glosar:
Geofizica – este o ştiinţă care studiază, prin metode fizice, structura, compoziţia şi
evoluţia Pământului în trecut cu proiectarea unor modele pentru viitor.
Izostaziereprezintă echilibrul relativ al diferitelor blocuri cu densităţi diferite care
intră în alcătuirea scoarţei terestre.
Maree – mişcări periodice verticale şi orizontale ale maselor de apă din mări deschise
şi oceane, determinate de forţele de atracţie combinate, ale Lunii şi Soarelui.
Capitolul 3. ORGANIZAREA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI
Introducere. Spiritul iscoditor al omului l-a determinat, încă din cele mai vechi
timpuri, să imagineze felul în care se prezintă universul în care trăieşte. De la reprezentarea
plată a Pământului s-a trecut la o reprezentare sferică şi cunoaşterea a avansat graţie
eforturilor astronomilor, matematicienilor şi a participanţilor la marile călătorii geografice.
Cunoaşterea geologică directă se opreşte la nivelul galeriilor miniere sau a sondelor
de foraj şi de aceea se apelează la informaţiile geofizice, îndeosebi cele seismice care au
permis o investigare a interiorului planetei.
Obiectivul capitolului. Cunoaşterea structurii interne a Pământului este obligatorie
pentru un licenţiat în ştiinţele Pământului. Nu se poate considera o imagine completă a
Pământului cu ignorarea alcătuirii interne a acestuia. Chiar şi modalitatea prin care s-a ajuns
la stabilirea modelului, acceptat de majoritatea geologilor, reprezintă o cale spre cunoaştere.
Concepte cheie: unde seismice, discontinuitate, crustă, manta, nucleu

Rezumat. S-a observat că seismele, mai ales cele importante, pe lângă efectul
distrugător pe care îl manifestă, pot oferi informaţii despre interiorul planetei. Pentru că
undele de şoc pornite din hipocentrul unui cutremur se transmit cu atât mai repede cu cât
rocile prin care se propagă sunt mai dense, seismologii pot obţine un fel de radiografii ale
planetei pe care trăim.
Tipuri de unde seismice şi modul lor de propagare
- undele P: produc deformaţii succesive de volum
- undele S: sunt vibraţii transversale, perpendicular pe direcţia de propagare
- unde de suprafaţă sunt o formă de manifestare a undelor dezvoltate în focar ca
urmare a discontinuităţii sol-aer.
2900 km 5000 km
18
Fig. 1 - ¡¥¢¥¢¥¢¥£§¤¡¨¡¢¥£¥¢§©
10
Undele S şi undele P, în propagarea lor,
descriu curbe (undele de suprafaţă se
propagă în linie dreaptă). Explicaţia
vine din faptul că vitezele de propagare
nu sunt constante şi că străbat medii
heterogene. Străbătând medii
heterogene, traiectoria pe care o au, la
propagarea prin Pământ, urmăreşte linia
concavă (concavitatea este spre centrul
planetei) aşa cum se poate vedea şi în
figura 1 (se identifică cu traseul notat cu
1). Undele S se propagă doar în medii
solide. Linia plină reprezintă undele S iar liniile punctate sugerează undele P. Prezenţa unui
sector, din interiorul Pământului, în care materia nu corespunde stării solide, face să apară o
zonă de umbră unde nu apar nici undele P nici undele S.
Analizând vitezele de propagare s-au evidenţiat mai multe discontinuităţi
seismice. Unele discontinuităţi sunt majore deoarece ele se înregistrează pe tot cuprinsul
planetei. Sunt discontinuităţi seismice care nu au o continuitate ele fiind înregistrate doar în
anumite zone.
Discontinuităţi seismice majore sunt stabilite la anumite adâncimi (vezi în curs
discontinuităţile Moho, Conrad, Gutenberg şi Lehmann). Pe baza acestor discontinuităţi s-a
stabilit următoarea structură internă a Pământului:
- crustă
- manta
- nucleu
Crusta – se poate defini ca fiind acea porţiune de la suprafaţa terestă până la
discontinuitatea Moho care are grosimi variind de la 5-8 km până la 80 km. Se disting două
tipuri de crustă:
- crustă continentală
- crustă oceanică
¢£¤¤¨¤¢¨£¢¦¨£££¨¤¨£¤¢£
Mantaua se divide astfel:
Zona de umbră
14
- mantaua superioară care, la rândul ei se separă, pe baza proprietăţilor
elastice a materiei ce o alcătuieşte, astfel:
care prezintă proprietăţi elastice similare crustei şi care a fost
delimitat până la adâncimea de 100 km. Crusta împreună cu acest strat alcătuiesc
litosfera (sfera de piatră)..
(sfera slabă, moale) situată între 100 şi 400 km este caracterizată prin
viteze de propagare a undelor seismice relativ reduse ceea se interpretează ca fiind un
strat în care materia se găseşte în stare vâscoasă.
¢¤¦¢£¤¨¤
spre mantaua inferioară. Adâncimea până la care se află această
zonă de tranziţie este apreciată la 800 km. Unii cercetători consideră că între 400 şi ¦¢£¢£¤¦ ¦£¤¦¨§¨£

2900 km se află mantaua cu o manifestare relativ uniformă a proprietăţilor elastice şi
că nu mai este necesară o altă diferenţiere.
- mantaua inferioară nu a dezvăluit prea multe date despre structura sa.
Nucleul se situează dincolo de discontinuitatea Gutenberg. Se divide în nucleul extern şi
nucleul intern.
Listă cu subiectele pentru examen
1. Care este suportul fizic care permite studiul structurii interne a Pământului?
2. Crusta. Definiţie. Diferenţieri crustă oceanică-crustă continentală
3. Mantaua. Definiţie. Subdiviziuni
4. Litosfera. Definiţie
5. Nucleul Pământului. Descriere
Referat: Discontinuităţi seismice şi structura internă a Pământului
Exemple de chestionare
1. În structura internă a Pământului intră:
a) crusta, litosfera, mantaua, nucleul
b) crusta, astenosfera, mantaua superioară, mantaua inferioară, nucleul intern
şi nucleul extern;
c) crusta, mantaua superioară, mantaua inferioară, nucleul extern, nucleul
intern
Răspunsul corect este c). Varianta a) nu se consideră corectă deoarece enumerare conţine şi
termenul „litosferă” care este alcătuită din crustă la care se adaugă partea superioră a mantalei
(atenţie nu mantaua superioară). Varianta b) nu se acceptă deoarece „astenosfera” face parte
din mantaua superioară.
2. Precizaţi din ce este alcătuită crusta continentală.
a) sedimente, pătură „granitică”
b) sedimente carbonatice, pătură granodioritică
c) sedimente, pătură granitică, pătură bazaltică
Răspunsul corect este a. Varianta b) nu este corectă pentru că limitează sedimentele
doar la cele carbonatice. Varianta c) este incorectă pentru că prezintă o ipoteză mai
veche cu privire la alcătuirea crustei continentale.
Glosar:
Discontinuitatea - reprezintă o suprafaţă care separă două domenii cu proprietăţi fizice
diferite. În cazul discontinuităţilor seismice se consideră două domenii cu proprietăţi elastice
diferite.
Capitoul 4. ELEMENTE DE MINERALOGIE SI PETROLOGIE
Introducere. După o descifrare a interiorului planetei şi după o imagine generală a
planetei este indicată o abordare de la cele mai mici „elemente” geologice care intră în
alcătuirea Pământului (facem referire la minerale) până la corpuri geologice de dimensiuni
regionale.
Obiectivul capitolului. Principalul scop al acestui capitol este de a oferi studenţilor
informaţii utile de Mineralogie şi Petrologie. Problemele abordate sunt tratate la un nivel
accestibil unor studenţi la Geografie şi se limitează la informaţii strict necesare. Bogăţia
imaginilor uşurează înţelegerea în momentul lecturării cursului. Mineralogia a fost abordată
sumar pentru că este completată cu datele din caietul de laborator (un caiet detaliat pentru
studenţii de la ID şi FR accesibil pe INTERNET) şi cu informaţiile pe care le obţin studenţii
în cadrul orelor de laborator (colecţiile de minerale permit un studiu mai complex şi o
înţelegere de ordin superior).
Cuvinte cheie: mineral, cristal, silicaţi, cristalizare, petrografie, compoziţie
mineralogică, structură petrografică, roci magmatice, roci metamorfice, roci sedimentare.

Rezumat
1. Elemente de mineralogie
Mineralul (¦¨£¤¦¨£¤¦¨¢minereu) este un corp natural, în general solid,
omogen, anorganic din punct de vedere chimic, care se defineşte prin două
elemente, ambele la fel de importante: compoziţia chimică şi structura atomică.
Legăturile dintre motive pot fi de mai multe tipuri:
-
-
-
Corpul solid omogen, format dintr-o unică reţea (pură sau mixtă), se numeşte ¤¨¢¦.
Asociaţii de cristale
a. ordonate – maclele
b. neordonate -
¥¦££
Mineralele amorfe sunt geluri sau sticle naturale şi se caracterizează printr-un
aranjament dezordonat al atomilor.
Clasificarea mineralelor după compoziţia chimică
Clase de minerale
¨¤£ £¤¨£ ¨¨£
¦¤£¦£¤¨¢¦¨£
SĂRURI OXIGENATE
ELEMENTE NATIVE
SULFURI, SULFOSĂRURI
HALOGENURI
OXIZI
ŞI HIDROXIZI
SULFAŢI, FOSFAŢI
CARBONAŢI
SILICAŢI
Tabelul 1. Clasificarea mineralelor pe clase
Dintre aceste minerale silicaţii sunt importanţi pentru frecvenţa de apariţie în natură
şi pentru structura complexă pe care o prezintă.
Un motiv tetraedric stă la baza tuturor silicaţilor, motiv care se prezintă sub forma
unui tetraedru ce are în centru ionul Si şi în colţuri câte un ion de oxigen. Formula acestui
tetraedru este [SiO4] 4- .
Grupele de silicaţi sunt:
- ¡£¢¨¨¦§¨¨
- ¢¤¢¨¨¦§¨
- ¡£¢¤¢¨¨¦§¨
- ¢¨¢¨¨¦§¨
- ¢¨¨¦§¨
- ¨¢¨¨¦§¨
- ££¢¨¨¦§¨
A se urmări în curs caracteristicile fiecărei grupe de silicaţi.
Formarea mineralelor
Principalele procese care conduc la formarea mineralelor sunt următoarele:
¤cristalizarea dintr-un lichid care, prin răcire, trece în stare solidă.; a se studia răcirea
magmei
¤în cazul unei soluţii suprasaturate apare procesul de precipitare chimică; a se citi
despre geode şi speleoteme
¤cristalizare din vapori ca urmare a procesului de desublimare;
transformarea (recristalizarea) mineralelor existente în forme cristaline diferite de
cele originare; Mecanismele propriu-zise ce stau la baza formării unor noi minerale din altele
deja existente sunt:
a) Schimbarea sistemului de cristalizare ca urmare a condiţiilor de temperatură şi de
presiune. Un exemplu îl poate prezenta cuarţul. α – cuarţ este stabil la temperaturi mai mici de

573 °C şi cristalizează în sistem romboedric în timp ce β – cuarţ stabil la peste 573 °C,
sistemul de cristalizare este cel hexagonal.
b) Combinarea unor minerale. De exemplu, într-o gresie cu ciment calcaros poate să
se combine cuarţul (SiO2) şi calcitul (CaCO3) rezultând silicatul de calciu.
c) Descompunere mineralogică. Un mineral poate să sufere descompunere în alte
minerale (un exemplu este un filosilicat ce poate trece în silice şi silicaţi de aluminiu )
¤prin procese de alterare.
2. Elemente de petrologie
Petrogeneza studiază sistemele generatoare de roci (sisteme petrogenetice). Rocile sunt
agregate minerale, policristaline, formate ca urmare a unor procese naturale şi care se
caracterizează prin compoziţie bine definită şi structură.
Compoziţia unei roci poate fi exprimată prin:
a) Compoziţia minerală (mineralogică), care redă proporţia mineralelor componente ale
unei roci.
b) Compoziţia chimică globală: proporţia elementelor chimice care intră în alcătuirea
rocii, eventual proporţia oxizilor componenţi.
Structura petrografică desemnează modul de aranjare în spaţiu a componenţilor
minerali dintr-o anumită rocă.
2.1. Magmatismul şi rocile magmatice
Magmele sunt sisteme fluide naturale cu temperaturi foarte înalte, care rezultă, în
general, prin topirea parţială, rar totală, a rocilor preexistente.
Proprietăţile fizice ale magmelor
– presiunea
- temperatura
- densitatea
- vâscozitatea
Procese magmatice
- Mişcarea mecanică a magmelor
- Consolidarea magmei
Roci magmatice
Rocile magmatice se caracterizează în funcţie de compoziţia mineralogică şi
de structură. Din punct de vedere structural, rocile magmatice pot fi clasificate în
numeroase moduri:
1. După gradul de cristalizare (proporţia de sticlă)
- roci holocristaline (lipseşte sticla)
- roci hialine (vitroase = sticloase) – lipsesc cristalele
- roci hipocristaline – conţin atât cristale, cât şi sticlă.
2. După dimensiunea absolută a cristalelor:
A) Roci faneritice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt peste 0.2 mm şi, deci, se
pot vedea cu ochiul liber). La rândul lor, rocile faneritice pot fi:
- 1) gigantocristaline (roci pegmatitice), 2) macrocristaline, 3) mezocristaline şi 4)
microcristaline. (Rocile microcristaline bogate în feldspaţi şi cuarţ sunt numite aplite.
B) Roci afanice (dimensiunile medii ale cristalelor sunt sub 0.2 mm, fiind invizibile
cu ochiul liber).
3. După dimensiunile relative ale granulelor cristaline:
- roci echigranulare (toate cristalele sunt oarecum de aceleaşi dimensiuni )
- roci inechigranulare (roci porfirice şi poikilitice)
4. După gradul de compactare
- roci compacte (masive, fără goluri)
- roci poroase (cu goluri, uneori umplute parţial cu faze solide) şi se numesc roci
scoriacee dacă volumul porilor ≥ volumul fazei solide.
Majoritatea covârşitoare a rocilor magmatice sunt formate esenţial din silicaţi, deci

sunt roci silicatice, iar mineralele principale din aceste roci aparţin la 5 grupe:
1. Grupul Q – minerale din grupul SiO2 (exemplu: cuarţ)
2. Grupul A – feldspaţi alcalini (potasici, sodici, sodo-potasici)
3. Grupul P – feldspaţi plagioclazi
4. Grupul F – feldspatoizi (exemplu: nefelin, sodalit, cancrinit)
5. Grupul M – silicaţi mafici fero-magnezieni (olivine, piroxeni, amfiboli, biotit).
Urmăriţi în curs şi în caietul de laborator tipurile de roci magmatice.
Corpuri magmatice se poate defini ca fiind o formă de zăcământ a unei mase
magmatice care s-a consolidat la suprafaţa sau în crusta terestră.
Corpurile magmatice se pot clasifica în funcţie de raportul în care se află cu
formaţiunea în care se află amplasate distingând:
- corpuri magmatice concordante;
- corpuri magmatice discordante.
În funcţie de mărimea relativă a celor trei dimensiuni, se pot clasifica corpurile
magmatice astfel:
a) corpuri magmatice izometrice (a≈b≈c). Exemple: unele "bombe vulcanice", unele
"pillow-lava" etc.
b) corpuri magmatice bidimensionale (tabulare ≡ stratiforme ≡ planare) – se extind
preferenţial în două dimensiuni. Exemple: lave stratiforme, dyke-uri (filoane), sill-uri etc.
c) corpuri unidimensionale, cu tendinţă de extindere preferenţială într-o unică
direcţie. Exemple: coşuri vulcanice, neck-uri, stock-uri etc.
d) corpuri ramificate. Ramurile se mai numesc şi apofize.
Platouri vulcanice (corpuri magmatice efuzive)
Corpuri magmatice intrusive (plutoni)
2.2. Roci sedimentare
2.2.1. Roci sedimentare şi procese care determină formarea lor
Procesele geologice care favorizează formare rocilor sedimentare:
1. Degradarea rocilor preexistente, având ca efect apariţia produselor de degradare .
- £¦¤£¦¤£
-procese termice
- procesele de gelivaţie
- procesele de haloclastie
- procese biotice
acţiunea mecanică a aerului şi a apei
-
- hidroliză
- carbonatare
- oxidare £¤¦¤£¦££
¨¥¦¤£¦¦
2. Transportul produselor de degradare .
a. Transport pur gravitaţional.
b. Transport nival (glaciar).
c. Transport în mediu fluid:
d. Transport combinat. De exemplu, transport eolian al produselor de
degradare de la sursă la gheţar, sub formă de praf eolian, încorporarea prafului în gheţar,
transportul glaciar până la locul de topire al gheţarului, apoi transport fluviatil.
3. Sedimentarea produselor transportate, având ca finalitate formarea “depozitelor
sedimentare” în sens restrâns.
Sedimentarea debitului solid
a. Sedimentarea dinamică are loc atunci când agentul fluid transportor

continuă mişcarea pe orizontală, dar cu viteză încetinită.
b. Sedimentarea statică. Are loc acolo unde viteza agentului de
transport este zero sau tinde spre zero, respectiv în ape liniştite şi în aer liniştit.
4. Precipitarea din soluţii apoase.
- Precipitarea abiotică. Precipitarea relativ lentă, în bazinele acvatice
- Precipitarea biotică
5. Diageneza (litificarea) depozitelor sedimentare.Evoluţia unui depozit de
sedimente după acumulare depinde de presiune şi de temperatură.
-
-
- ¢¨£¦¤£¦ ¢£¨££¤ ¨¥¦¤£¦ £¤¨¢¦¨¦¤£¦ ¨¤¦¦¤£¦£¨£¤££ £¢
£¦. sau£¦¢¦¨¢¨¦££¨ ¦¤£¦¨¤¦¢¤¦¤£¦¢¡¢¦§£¤¤¦¨£ ¡££¦¨¦¤£¨£¤¨¦¨¦¤£ ¨¤£¦
¡£¦¤¨£¨¢£¨¦¤¨£
2.2.2. Spaţii terestre în care se întâlnesc procese sedimentare
2.2.3. Fosilizarea
2.2.4 Tipuri genetice şi agenetice de roci sedimentare ¡£££¦¤¨¦£¨¤¨¦£
Roci sedimentare principale (considerate astfel pentru frecvenţa lor de apariţie)
Roci epiclastice (epiclastite = roci detritice). Aici intră toate rocile în care epiclastitele
sunt în proporţie de peste 80%. La această proporţie, epiclastitele vin în contact unele cu ¤
altele.
Roci ¤
argiloase. Rareori rocile argiloase sunt formate numai din mineralele specifice
(alumosilicaţi hidrataţi). De regulă, în acestea pot participa numeroase impurităţi de substanţe
minerale şi chiar de substanţe organice
Roci carbonatice. Constituenţii principali ai rocilor carboantice sunt carbonaţii de
calciu (calcit, aragonit) şi dolomitul -CaMg (CO3)2.
Marnele – roci intermediare între rocile argiloase şi rocile carbonatice.
Roci sedimentare subordonate
- Roci silicioase (= silicolite).
- Roci oxido-metalice
Roci fosfatice (fosforite = fosfatolite).
Roci cu halogenuri
2.3. Metamorfismul şi rocile metamorfice
Metamorfismul este o transformare care nu are nimic comun cu topirea sau dizolvarea
parţială sau totală a unei roci. La fel cum un mineral cristalin poate trece dintr-o stare în alta,
printr-o tranziţie polimorfă, tot astfel şi rocile pot trece dintr-o stare solidă în alta, prin
metamorfism
Roca iniţială care intră într-un proces de metamorfism se numeşte protolit. Ea poate fi
magmatică, sedimentară sau de orice altă categorie genetică, inclusiv o rocă metamorfică
preexistentă. Roca rezultată prin metamorfism se numeşte "metamorfit".
2.3.1.Factorii care determină metamorfismul
Condiţiile de care depinde starea de echilibru a rocii sunt numite factori de
metamorfism, cei mai importanţi fiind: temperatura, presiunea şi compoziţia fluidelor din
roci.
Reacţiile minerale provocate în roci exclusiv de temperatură sunt numite
metamorfism termic şi poate fi:
- prograd, dacă se desfăşoară în sensul creşterii temperaturii (se întâlneşte în jurul
corpurilor magmatice)
- retrograd, în sensul descreşterii temperaturii (rocile magmatice, în timpul răcirii:

de exemplu, prin reacţie cu apa piroxenii generează amfiboli sau clorite, olivinele
generează serpentine, feldspaţii dau filosilicaţi etc.).
Creşterea presiunii deformaţionale are un efect predominant structural: roca tinde să
capete acea structură care să-i permită atenuarea presiunii deformaţionale. Există mai multe
mecanisme de atenuare a presiunii deformaţionale, dar două sunt deosebit de eficiente:
1. Spargerea cristalelor, numit şi clasteză mecanică sau cataclazare. Prin acest proces
granulaţia rocii se micşorează, iar rocile care au suferit acest fenomen sunt numite
"cataclazite"
Reorientarea cristalelor în aşa fel încât să asigure alunecarea cu uşurinţă a acestora în
direcţia şi sensul cerut de presiunea orientată.
2.3.2.Domeniul
2
500
3
0
0
100
Presiune
200 400 600 800 100 T°(°C
)
a
g eote r ma 6 °C/ km
b
c
METAMORFISM
ANATEXIE
Adâncime
(Km)
termo-baric în care
se manifestă
metamorfismul
În figura 2 se
poate urmări
domeniul în care au
loc procese
metamorfice şi
extindera acestui
domeniu în funcţie
de condiţiile termobarice
în raport cu
domeniul de
sedimentare şi
domeniul în care
condiţiile permit
desfăşurarea
proceselor
magmatice.
Fig. 2 – ¥£¥¢¡¢¢¢¥£¡¥£¤¥¥£¤§£¥¡£¥¢§¤¡¢§¥£¥¤¥¨¥¢¢¥¦§¥ ¤§£¥¡¨¤©¥¥¢¥¦¨¥§¤¡¥¢¥¨¢©¨¥¦©¢¤¥¤¥£¥£§¢££¨ ©¢£¤¥§¢¡§¢¥¢§¥£¥¨§¢¥¢§©¢¥¡¡¥¤¥
2.3.3. Comportarea rocilor la presiuni şi temperaturi caracteristice domeniului
metamorfismului
Când temperatura este principalul factor de transformare în stare solidă se poate
vorbi de un metamorfism termic. Un astfel de metamorfism este metamorfismul de contact.
Metamorfismul din vecinătatea intruziunilor magmatice mai poate avea drept cauză şi
circulaţia fluidelor dinspre corpul magmatic spre rocile preexistente situate în vecinătate. În
acest caz se vorbeşte despre £¦¢¦.
Metamorfismul regional se manifestă în condiţii de presiune deformaţională şi
temperatură (de regulă prezintă creşteri importante).
Metamorfismul regional presupune trei mari transformări:
- o deformare la nivelul rocilor
- o dezvoltare a mineralelor tipice rocilor metamorfice
- o apariţie a foliaţiei metamorfice (cristalele sau particulele rocilor magmatice şi a
celor sedimentare vor fi aplatizate sub acţiunea presiunii şi se vor
¢¥£¡§£¥¦©©¢¤¥¤¥£¥£§¢££¨¢¥£¡£¥¤¦©¢¤¥¤¥
alinia
£¥£§¢££¨¢¥£¡¨¥
în
cuprinsul unor plane de foliaţie).
Se disting două tipuri de metamorfism regional
1. metamorfismul de îngropare.
2. metamorfismul termodinamic.
Metamorfismul de impact se descrie ca fiind posibil în jurul craterelor de impact
meteoritic şi apare ca efect al meteoriţilor ce cad la suprafaţa Pământului.
Metamorfismul de falie
10
20
30

Mai este numit şi metamorfism al zonelor de forfecare. Apare la limita dintre două
unităţi solide, care se mişcă relativ una faţă de cealaltă, prin forfecare. Datorită frecării,
temperatura poate creşte în zona de forfecare.
Metamorfism filonian £ste un metamorfism exclusiv local, fiind amplasat în jurul
fracturilor din roci, în lungul cărora au circulat soluţii hidrotermale.
Metamorfism intraplutonic ¢e realizează înăuntrul corpurilor magmatice plutonice,
ca urmare a răcirii acestora sau ca urmare a circulaţiei soluţiilor hidrotermale prin porii sau
fracturile din corp.
Metamorfismul de fund oceanic este metamorfismul suferit de rocile bazice şi
ultrabazice în crustele oceanice tipice, de sub oceanele actuale.
Metamorfism termo-baric static. Efectul presiunii orientate este mic şi se poate
neglija. Metamorfismul este, în esenţă, blastic şi deşi are efect asupra structurii rocii, nu
modifică totuşi tropia protolitului.
Metamorfism blasto-cinematic (blasteză sincinematică=metamorfism sincinematic).
De data aceasta toţi cei trei factori acţionează simultan, iar metamorfismul are ca efect
formarea rocilor şistoase.
Metamorfism cinematic (==== deformaţional). Acţionează cu precădere presiunea
orientată, efectul fiind cataclazarea şi orientarea cristalelor fragmentate. Metamorfitele
anizotrope (şistoase) rezultate prin acest proces sunt numite milonite.
Faciesurile metamorfice
se
Un ¦¨£¢£¦¤¨
poate defini ca fiind totalitatea asociaţiilor minerale
caracterizate prin condiţii de formare asemănătoare, respectiv condiţii de temperatură,
presiune, ce definesc un anumit grad de metamorfism. Numele faciesului, prin tradiţie, este
dat de cea mai tipică rocă în care poate fi remarcată asociaţia minerală tipomorfă. Astfel au
apărut denumiri ca: faciesul şisturilor verzi, faciesul amfibolitelor, faciesul eclogitelor,
faciesul granulitelor etc.
2.3.4. Tipuri de roci metamorfice. Denumiri. Protolit posibil
Deoarece toate rocile metamorfice provin din alte roci, trebuie de la început separate
două categorii.
Roci cu grad de transformare redus, care moştenesc trăsăturile esenţiale ale
rocii preexistente.
Roci metamorfice cu un grad de transformare avansată, care nu mai
păstrează nici structura petrografică şi nici compoziţia minerală a protolitului
2.4. Alte categorii genetice de roci
2.4.1. Roci vulcanogen-sedimentare
Prin mecanismul de depunere, acestea sunt similare depozitelor sedimentare epiclastice.
Totuşi, prin conţinutul lor mineral, toate aceste depozite sunt magmatogene, respectiv
vulcanice-ceea ce justifică plasarea lor într-o categorie genetică aparte (ex. brecii vulcanice,
tuf vulcanic)
2.4.2. Roci hidrice sunt formate dominant din gheaţă. zăpada este o "rocă hidrică"
slab coezivă, fiind oarecum echivalentul unei roci sedimentare "mobile". În timp, mai ales
prin creşterea presiunii (ca urmare a îngroşării stratului de zăpadă), roca se compactizează şi
tinde să treacă în gheaţă (rocă hidrică compactă).
2.4.3. Roci hidrotermale (hidrotermalite omogene) Rocile hidrotermale s-au format
din soluţii apoase de temperaturi înalte (peste 100 °C), cunoscute ca "soluţii hidrotermale".
1 – Roci sulfurice (sulfurite), alcătuite în esenţă din sulfuri: pirită, galenă, blendă etc.
(În limbaj minier se numesc “minereuri”, iar în geologia economică “mineralizaţii de
sulfuri”).
2 – Cuarţolite hidrotermale, formate predominant din cuarţ (uneori cuarţ
criptocristalin).
3 – Carbonatite hidrotermale – formate predominant din carbonaţi (foarte frecvent
calcit, mai rar rodocrozit etc.).

2.4.4. Roci meteoritice Rocile care intră în alcătuirea meteoriţilor au câteva
particularităţi care le deosebesc de toate rocile terestre cunoscute până în prezent.
2.4.5. Fulguritele nu pot fi încadrate, nici ele, în vreo grupă genetică majoră.
Numele este dat rocilor care au fost lovite de trăsnet.
Subiecte pentru examen:
1. Minerale şi cristale. Asociaţii de cristale
2. Clasificarea mineralelor
3. Grupa silicaţi
4. Procese care stau la baza formării mineralelor
5. Compoziţia şi structura rocilor
6. Proprietăţile fizice ale magmei
7. Roci magmatice. Clasificare
8. Corpuri magmatice
9. Procese care determină formarea rocilor sedimentare
10. Spaţii terestre în care se întâlnesc procese de sedimentare
11. Fosilizarea
12. Tipuri genetice şi agenetice de roci sedimentare
13. Factori care determină metamorfismul. Temperatură. Presiune deformaţională.
14. Metamorfism de contact. Metamorfism regional. Metamorfism de impact.
Metamorfism de falie. Metamorfism filonian. Metamorfism intraplutonic.
Metamorfism de fund oceanic. Metamorfism cinematic. Metamorfism blastocinematic
15. Factorii metamorfismului
16. Tipuri de roci metamorfice
17. Alte tipuri de roci: roci vulcanogen-sedimentare; roci hidrotermale; roci
meteoritice; fulgurite
Exemple de chestionare
1. Metamorfismul semnifică:
a) transformarea unei roci în stare de topitură
b) transformarea unei roci în stare solidă
c) modificarea formei unei roci
Răspunsul corect este b). Varianta a) este incorectă pentru că descrie formarea
rocilor magmatice şi are legătură cu magmatismul. Varianta c) este şi ea incorectă. În urma
acţiunii presiunilor deformaţionale se pot produce şi modificări ale corpurilor geologice dar
nu aceasta este esenţa metamorfismului.
2. Evaporitele sunt:
a) roci magmatice b) roci saline c) roci vulcanogen-sedimetare
Varianta corectă este b). Evaporitele sunt roci sedimentare şi prin urmarea a) este
incorectă. La fel c) care include roci ce sunt cimentate ca rocile sedimentare dar materialul
cimentat este rezultatul activităţii magmatice
3. Galena este sulfură de cupru?
a) da b) nu
Fiind o variantă cu raspuns afirmativ sau negativ este bine să nu se lase la voia
întâmplării răspunsul. Făcând apel la cunoştinţele oferite de caietul de
laborator se va bifa varianta b). Într-adevăr, galena este o sulfură de plumb
(reţineţi culoarea cenuşie de plumb pe care o are acest mineral).
4. Lava este magma ieşită la suprafaţa pământului?
a) da b) nu
Este o întrebare foarte simplă în condiţiile în care s-a fixat definiţia lavei.
Varianta corectă este a).
5. Magmele sunt sisteme fluide naturale cu temperaturi foarte înalte care rezultă, în
general, din………….…parţială sau totală a rocilor preexistente.
În cazul acestei întrebări trebuie completat spaţiul lăsat liber cu un cuvânt
potrivit. Fiind vorba de temperaturi înalte şi de magmă, cuvântul lipsă este
„topirea”
6. Cîmpurile fizice ale Pământului sunt:

a) electric, gravităţii, magnetic
b) electric, gravitaţional, magnetic
c) electric, gravităţii, magnetic geotermic
Răspunsul corect este a). b) este o variantă greşită pentru că cel câmp
gravitaţional nu se referă şi la componenta de rotaţie a Pământului şi prin
urmare, nu descrie complet câmpul. Varianta c) este greşită pentru că are în
enumerare şi „geotermic” care este o energie şi nu un câmp în adevăratul sens
al cuvântului
Glosar
Amfibolit. Rocă şistoasă formată esenţial din hornblendă şi feldspat plagioclaz. Poate
avea anizotropie planară, liniară sau mixtă. Conţine adesea şi alte minerale, care permit
separarea mai multor varietăţi. Protolit posibil: roci magmatice bazice, marne, eclogite, şisturi
verzi etc.
Corneeană. Produs al metamorfismului termic (de contact). Are o compoziţie
mineralogică variată (curţ, biotit, andaluzit, diopsid, corindon) în diferite asociaţii şi proporţii,
în funcţie de natura rocii preexistente supusă metamorfismului.
Cuarţite - rocă formată predominant din cuarţ. De regulă este slab anizotrop, dar
poate fi şi izotrop. Protolit posibil: gresii cuarţoase, dar şi orice alt protolit care a suferit o
intensă metasomatoză silicioasă.
Eclogit. Rocă foarte densă (densitatea este peste 3.3 g/cm3), formată predominant din
granat magnezian şi piroxen calco-sodic. Poate fi izotropă sau anizotropă. Protolit posibil: la
fel ca la amfibolite.
Filit. Rocă şistoasă, cu granulaţie fină, formată esenţial din filosilicaţi. Are
anizotropie planară tipică , dar poate uneori fi şi planar-liniară. Filitul extrem de şistos, cu
granulaţie criptocristalină este numit ardezie. Protolit posibil: argile, şisturi argiloase, dar şi
roci feldspatice, printr-o laminare şi metasomatoză puternică.
Gnais. Rocă şistoasă formată predominant din feldspat şi mice. Poate avea şistozitate
planară, liniară sau planar liniară. Se pot separa numeroase varietăţi pe baza tipului de
feldspaţi, a tipului de mică, dar mai ales pe baza formei şi dimensiunilor cristalelor (fig. 81).
Protolit posibil: roci granitice, sienitice, riolite, gresii feldspatice etc. Pe baza protolitului, se
deosebesc ortognaise şi paragnaise.
Marmură - rocă formată predominant din calcit, având o granulaţie faneritică (se pot
vedea cristalele cu ochiul liber). De regulă este izotropă, dar poate fi şi anizotropă. Protolit
posibil: calcare, dar şi roci necarbonatice care au suferit o intensă metasomatoză carbonatică.
Micaşist. Rocă şistoasă formată în esenţă din mice şi cuarţ. Este anizotropă, având
şistozitate planară, planar-liniară, mai rar liniară. Protolit posibil: argilă, granitoide şi orice
altă rocă feldspatică afectată de o levigare a feldspaţilor. Se pot deosebi numeroase varietăţi
pe criteriul mineralelor subordonate şi al naturii micelor.
Polimorfism – starea în care un element chimic sau o moleculă se poate prezenta în
diferite modificaţii (aranjamente în reţea ceea ce se transpune şi în forme cristaline diferite)
Şist cristalin. Nume care se dă tuturor rocilor metamorfice cu anizotropie evidentă
macroscopic, dată de orientarea preferenţială a mineralelor componente (filosilicaţi, amfiboli
etc.).
Şist verde. Rocă şistoasă formată predominant din albit şi un mineral verde (de regulă
clorit sau epidot). Are anizotropie planară, mai rar planar liniară. Protolit posibil: roci
metamorfice bazice, tufuri vulcanice bazice, marne etc.
Skarn - rocă formată predominant din silicaţi calcici, adesea asociaţi cu calcit, având
o structură de regulă izotropă. Protolit posibil: calcare metasomatizate cu silice, dar şi calcar
impurificat cu cuarţ.
Referate:
1. Mineralele şi utilizarea lor.
2. Mineralele, constituente ale rocilor

3. Descrierea petrografică a împrejurimilor localităţii unde vă aflaţi domiciliul
4. Faceţi o prezentare a muzeului geologic (mineralogic sau petrografic) pe care l-aţi
izitat
5. Descrieţi procesele de sedimentare pe care le-aţi putut sesiza în orizontul local
6. Utilizarea rocilor de către om
7. Modul cum rocile au influenţat evoluţia omului.
Capitolul 5. ELEMENTE DE GEOLOGIE STRUCTURALĂ
Introducere. Geologia structurală reprezintă acea ramură a geologiei care studiază
deformarea corpurilor geologice. Această disciplină este deosebit de importantă pentru alte
ramuri geologice: geologia economică, geologia petrolului şi geologia minieră.
Obiectivul capitolului. Elementele de Geologie structurală sunt destinate înţelegerii
unor structuri geologice pe care studenţii le descoperă în deplasările pe teren. Însuşirea
cunoştinţelor de Petrologie şi Geologie structurală le permite studenţilor să deţină instrumente
eficiente în studiul Geomorfologiei.
Cuvinte cheie: corpul petrografic, deformare elastică, deformare plastică, cute,
fracturi
Rezumat
Pentru a aborda câteva elemente de geologie structurală trebuie definit corpul
petrografic ca suport al proceselor geologice.
Corpul petrografic este un corp natural format din una sau mai multe roci. Trei
categorii de forţe naturale sunt cel mai frecvent implicate în deformarea corpurilor
petrografice: a) forţe de comprimare; b) forţe de tensiune (de tragere = de extensie); c) forţe
de forfecare simplă
1. Efectele deformării plastice în plan structural
Cutarea este cea mai simplă şi cea mai cunoscută formă de manifestare a deformării
plastice a rocilor. „Elemente” ale unei cute sunt:
- şarniera (creasta cutei)
- flancurile,
- planul axial (sau suprafaţa axială)
- axul cutei (=direcţia cutei)
Cuta anticlinală (¤¦¨contra; ¨¢înclinare) este cuta a cărei şarnieră are o
porţiune mai elevată decât flancurile. Anticlinalul reprezintă o serie de strate cutate la partea
superioară, flancurile cutei adâncindu-se în direcţii opuse faţă de planul ce secţionează cuta
prin axul central.
Cuta sinclinală (¤¢¨spre acelaşi punct) este cuta ce prezintă o linie de talpă (evident
flancurile sunt în poziţie elevată în raport cu această linie de talpă). Sinclinalul reprezintă o
serie de strate cutate la partea inferioară, cu aspect concav, la care flancurile au o poziţie
elevată în raport cu şarniera.
O clasificare a cutelor se poate face în funcţie de modul în care se dezvoltă un flanc
în raport cu celălalt. După acest criteriu se disting:
- cute simetrice – au ambele flancuri simetrice în raport cu şarniera
- cute asimetrice – unul dintre flancuri este mai lung în raport cu celălalt
flanc.
După poziţia planului axial, cutele pot fi drepte, înclinate, culcate sau răsturnate. O
altă clasificare se poate face după unghiul de deschidere al cutei. Se disting astfel, cute largi
(unghiul este obtuz) şi pot să se formeze acolo unde eforturile tectonice au atins limita de
plasticitate dar nu au fost foarte însemnate, şi cute strânse.
De foarte multe ori, cutele se asociază, prin legarea succesivă a unei antiforme cu o
sinformă.
Studiaţi din curs toate tipurile de cute inclusiv cele care nu sunt urmarea unei
deformări plastice.

Pânze de şariaj se defineşte ca fiind orice volum mare de roci care a fost deplasat
pe o distanţă considerabilă de la locul iniţial, printr-o mişcare de alunecare pe un plan mai
mult sau mai puţin orizontal şi s-a poziţionat peste o altă structură geologică, rămasă relativ
stabilă numită autohton.
Cute şi structuri diapire Structura ce se formează în urma acestui proces poartă
denumirea de diapir sau ¨¦¨¤. Elementele unei structuri diapire sunt:
este alcătuit din roci cu o densitate mai mică
decât a formaţiunilor situate deasupra. ¢¤¦££¤¦¤£, respectiv roci sedimentare care sunt puternic
deranjate de nucleul cutei, ajungând uneori în poziţie răsturnată. Rezultatul acestei deformări
poartă denumirea de diapirism. ¤ ¡£¢¦¢¡¤£££¨ ¤
Efectele deformării rupturale în plan structural Ruperea reprezintă apariţia, în
interiorul corpului petrografic, a unor suprafeţe de discontinuitate, numite în general fracturi.
Fracturile se pot clasifica în numeroase moduri. Totuşi, geologii operează, de
obicei, cu două clase mari: a) fisuri şi b) falii.
a. Fisurile La o fisură pereţii nu se deplasează prin alunecare (deplasări
tangenţiale), dar se pot deplasa perpendicular unul faţă de altul. Din acest punct de vedere
fisurile pot fi:
a) închise (cu pereţi apropiaţi), dacă pereţii nu s-au deplasat vizibil unul faţă de
altul;
b) deschise , numite şi diaclaze
b. Faliile Falia este acea fractură naturală în lungul căreia compartimentele au
alunecat unul faţă de altul, în lungul planului de rupere, cu sau fără îndepărtarea
compartimentelor.
Aşadar, „planul” de falie este un plan imaginar, aflat undeva la o distanţă egală de
ceea ce s-ar putea considera „pereţii” faliei. Poziţia geodezică a acestui plan este definită de
două elemente:
- direcţia planului respectiv unghiul pe care-l face linia orizontală din plan cu
meridianul geografic);
- înclinarea planului (= căderea) este reprezentată prin unghiul pe care-l face planul
de falie cu planul orizontal.
În funcţie de înclinarea planului şi de sensul alunecării, se deosebesc: falii verticale
(cu plan vertical) şi înclinate. Faliile de decroşare sunt faliile ale căror compartimente
alunecă în lungul direcţiei planului de falie.
Sunt situaţii în care faliile se gasesc izolate însă în numeroase zone de pe glob faliile
se asociază, formând sisteme sau asociaţii de falii, paralele sau nonparalele.
Dintre sistemele de falii paralele (falii propriu-zise), două poartă denumiri
consacrate: sistemul de tip horst şi sistemul de tip graben.
Subiecte pentru pregătirea examenului
1. Geologia structurală. Definiţie
2. Corpul geologic. Definiţie
3. Deformări plastice
4. Tipuri de cute. Analiza cauzelor ce au determinat formarea lor
5. Elementele unei cute
6. Deformarea plastică. Fracturarea
7. Fisurile. Definiţie. Clasificare.
8. Faliile. Definiţie. Tipuri de falii.
9. Asociaţii de falii
Exemple de teste
1. Faliile rezultă prin:

a) deplasarea prin extindere a structurilor geologice
b) deplasarea prin alunecare
c) deplasarea plicativă
Varianta corectă de răspuns este b). Primul răspuns nu poate fi acceptat deoarece
este o exprimare fără sens geologic. Varianta c) nu este corectă pentru că există
deformare plicativă şi nu deplasare plicativă
2. Se cunosc trei categorii de forţe naturale implicate în deformarea corpurilor
petrografice:
a) forţe de comprimare, forţe de extensie, forţe de forfecare simplă
b) forţe de extensie, forţe de comprimare, forţe de forfecare dublă
c) forţe de forfecare, forţe de comprimare, forţe de tensiune
Răspunsul corect este a). Varianta b) este greşită deoarece nu există forţe de
forfecare dublă. Nici varianta c) nu este corectă deoarece nu sunt implicate forţe de tensiune
în deformarea corpurilor geologice (se poate să apară şi efectul forţei de extensie, de exemplu,
ca tensiuni între cristale dar nu se va manifesta ca o deformare plastică sau elastică)
Teme de casă.
1. Încercaţi să identificaţi, în orizontul local sau în excursiile la care
participaţi, aflorimente în care să puteţi studia elementele de geologie
structurală prezentate. Faceţi o mică descriere şi adăugaţi o poză care să
exemplifice cele prezentate de dumneavoastră
2. Încercaţi să urmăriţi pe hărţile geologice semnele care se folosesc pentru a
figura faliile anticliale şi sinclinalele. Realizaţi o mică hartă şi încercaţi să
explicaţi ce reprezintă elementele respective.
Capitolul 6 SCARA GEOCRONOLOGICĂ
Introducere. Să încercăm să studiem evoluţia evenimentelor care au marcat evoluţia
geologică a planetei. Constatăm că ne mai trebuie un instrument important şi acesta este
reprezentat de scara geocronologică.
Obiectivul capitolului. Pe baza marilor discordanţe stratigrafice şi a evoluţiei
vieţuitoarelor s-a elaborat o ¢¦¤£¤¨¤£¦¨¥, împărţind trecutul geologic al
Pământului în ere, perioade şi epoci, iar pe baza metodelor radioactive s-a determinat şi
întinderea în timp a fiecărei ere, perioade, epoci.
Evoluţia florei şi faunei se face în acord cu scara geocronologică. Apariţia omului se
înregistrează pe aceeaşi scară. Apariţia munţilor se localizează în timp tot datorită existenţei
unei astfel de scări. Este ca un model de CV pe care particularizăm, în fiecare zonă de pe
planetă evenimentele care au marcat evoluţia geologică a zonei respective.
Concepte cheie: vârstă absolută, vârstă relativă, discordanţă, scară geocronologică
Rezumat.
1. Vârsta relativă
Această metodă presupune stabilirea vârstei unui strat sau a unui corp geologic în
raport cu altul. Sau, altfel spus se încearcă stabilirea cărui stratului (corpului geologic) care
este mai vechi şi care este mai nou fără a se încerca stabilirea vârstei efective a corpului
geologic sau a rocilor din stratele studiate.
Metodele fizice. Un prim concept de datare relativă a aparţinut fizicianului danez
Nicolas Steno care, la 1669, a enunţat în cazul stratelor
sedimentare şi ¤¨¨¨¢£¤¨§¨£¨¢¤¦£¤.
Vezi:-
-
-
- ¦¦¢¤¦¨¤¦¨ ¤¨¨¨¤¨¦¨§¨¨¨¨§¨¦£ ¨¢¤¦§¦££¤¨£ ¨¢¤¦§¦¢¤¦¨¤¦¨ ¨¢¤¦§¨¦¤

Metoda paleontologică. Această metodă ajută la corelarea a două sau mai multe
corpuri de roci sedimentare care se află în secvenţe sedimentare diferite, la distanţe relativ
mari unele de altele.
Vezi - £¦¢¨£¤¨
- £¦¦¢¦¡£¤¢¨¨£¤£
. Vârsta absolută
Principala utilitate a stabilirii vârstei absolute în geologie? Cunoaşterea vechimii
planetei.
Principiul metodei. Metoda se bazează pe o lege fizică şi pe o prezumţie mineralogică:
a) Legea fizică spune că un element radioactiv instabil, prin emisie de energie sau
particule elementare, se transformă într-un alt element, stabil în final, într-un ritm implacabil,
acelaşi, indiferent de temperatură, presiune sau orice altă condiţie externă.
b) Prezumţia mineralogică este că, ¤¤£¦¦¤£££¤¦¨¦¨¥¤¤¢£¤£¦§¨£¦¦£¢¨¦¨¤ ¨¤££¤¨¨¢¦£¤¨¢¦¨£¤¦
Revenind la scara geocronologică, în urma determinărilor de vârstă absolută s-a
putut face o apreciere a întinderii în timp a erelor, perioadelor, vârstelor geologice.
Precambrianul reprezintă, de exemplu, aproape 90% din timpul geologic al scării.
Urmăriţi în curs tabelele care prezintă evoluţia scara geocronoşogică pe fiecare din
cele trei ere mari: Palozoic, Mezozoic şi Cenozoic. Se poate observa că un eveniment este cu
atât mai vechi cu cât se află la baza scării.
¤£¦¨¥£¤£¦¦¤¤¨¢¦¨ £¤£¦§¨£©£££¢¦¡¨¦¤£ ¡¦¨£¤¨¤¤¨£¨£¤¦¤£¢£¤£¦¨¤¢
Lista subiectelor
1. Vârsta relativă. Definiţie. Importanţă
2. Metode fizice folosit pentru determinarea vârstei relative
3. Metoda paleontologică folosită pentru determianrea vârstei relative
4. Vârsta absolută. Principiul metodei
5. Erele şi perioadele geologice, în ordinea desfăşurării lor pe scara timpului
geologic.
Teste pentru autoevaluare
1. Perioadele Paleozoicului sunt:
a) Cambrian, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian
b) Precambrian, Cambrian, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian
c) Cambrian, Ordovician, Silurian, Devonian, Carbonifer, Permian
Răspunsul corect este c). Nu este corectă varianta a) deoarece lipseşte Ordovician. În
varianta b) este adăugat Precambrian (ceea ce era înainte de Cambrian) deci nu poate
să fie perioadă din Paleozoic şi lipseşte iar Ordovician
2. Principiul metodei de determinare a vârstei absolute se bazează pe:
a) o lege fizică (un element radioactiv instabil, prin emisie de energie sau particule
elementare, se transformă într-un alt element, stabil în final, într-un ritm implacabil, acelaşi,
indiferent de temperatură, presiune sau orice altă condiţie externă) şi o prezumţie
mineralogică (în timpul creşterii sale, cristalul mineral încorporează doar elementul
radioactiv, fără produsul de reacţie al acestuia din urmă. Numai ulterior, prin dezintegrare, se
formează şi produsul de reacţie (elementul stabil) care rămâne captiv, pentru totdeauna, în
corpul cristalului
b) o lege chimică (un element radioactiv stabil, prin emisie de energie sau particule
elementare, se transformă într-un alt element, stabil în final, într-un ritm implacabil, acelaşi,

indiferent de temperatură, presiune sau orice altă condiţie externă) şi o prezumţie
mineralogică (în timpul creşterii sale, cristalul mineral încorporează doar elementul
radioactiv, fără produsul de reacţie al acestuia din urmă. Numai ulterior, prin dezintegrare, se
formează şi produsul de reacţie (elementul stabil) care rămâne captiv, pentru totdeauna, în
corpul cristalului
c) o lege fizică (un element radioactiv instabil, prin emisie de energie sau particule
elementare, se transformă într-un alt element, stabil în final, într-un ritm implacabil, acelaşi,
indiferent de temperatură, presiune sau orice altă condiţie externă) şi o prezumţie
mineralogică (în timpul creşterii sale, cristalul amorf încorporează doar elementul radioactiv,
fără produsul de reacţie al acestuia din urmă. Numai ulterior, prin dezintegrare, se formează şi
produsul de reacţie (elementul stabil) care rămâne captiv, pentru totdeauna, în corpul
Răspunsul corect este a). Varianta b) este eronată pentru că prezumţia pleacă de la o lege
fizică şi nu una chimică şi este vorba de un element radioactiv instabil şi nu stabil. Varianta
c) are strecurată următoarea greşeală: cristalul nu poate fi amorf.
cristalului
Temă de casă
1. Studiaţi o hartă geologică şi încercaţi să stabiliţi care este cea mai veche formaţiune
de pe hartă (cărei perioade, ere îi aparţine), cea mai veche formaţiune mezozoică
(cărei ere îi aparţine) şi cea mai nouă formaţiune geologică. Puteţi să şi redactaţi o
lucrare care sp cuprindă ocopie a respectivelor formaţiuni şi concluziile
dumneavoastră explicând ce metode de cercetare aţi folosit şi ce principii se pot
aplica.
2. Faceţi un referat prin care să arătaţi extincţia dinozaurilor cu aplicare specială asupra
intervalului de timp geologic cât au fost stăpânii planetei.
Capitolul 7. ELEMENTE DE GEOTECTONICĂ
Introducere. O prezentare generală a geologiei nu se poate gândi fără a aminti şi câteva
elemente de geotectonică. Modul de aranjare a structurilor geologice şi procesele care au
determinat aceste aranjamente reprezintă obiectul disciplinei Tectonică Globală.
Obiectivul capitolului. Pentru studenţii de la geografie se consideră o abordare esenţială
a problematicii Geotectonicii. Legătura cu procesele geomorologice, continuarea
proceselor geologice cu astfel de procese face ca studiul unitar să fie singurul eficient.
Sunt prezentate şi o serie de probleme care pot fi ulterior dezvoltate în cursuri de
masterat.
Concepte-cheie: tectonică, deriva continentelor, procese geologice lente, procese
geologice rapide
Rezumat:
Tectonica este acea ramură a geologiei care studiază natura şi cauzele deformărilor
ansamblelor de roci şi, la nivel terestru, deformările litosferei.
O primă consecinţă a prezenţei curenţilor de convecţie din manta o reprezintă deriva
continentelor.
Citiţi în curs despre această teorie şi ce implicaţii are ea.
Cele şase plăci majore, cu suprafeţe medii de 10 7 -10 8 km 2 , depăşind cu mult suprafaţa
medie a continentelor sunt: Euro-asiatică, Pacifică, Africană, Americană, Indiano-australiană,
Antarctică. Doar placa Pacifică este formată exclusiv din litosferă oceanică. Celelalte plăci
sunt mixte sub aspectul constituţiei litologice.
Deriva continentelor face să apară următoarele tipuri de mişcări care afectează plăcile
litosferice:
a) Mişcări divergente. Efectul este crearea zonelor de rift, la scară
planetară. Zonele de rift, unde plăcile se mişcă divergent, corespund ramurilor ascendente ale
curenţilor din manta.

) Mişcări convergente. Zonele de convergenţă sunt rezultatul
ramurilor descendente ale curenţilor din manta. Cele două plăci se mişcă una spre cealaltă
până ajung în contact.
c) Mişcare de decroşare. Ea se efectuează în lungul unor falii
transcurente. Efectul este forfecarea, la nivelul regional, a marginilor de placă, generându-se o
zonă de forfecare.
1. Procese geologice lente
Procese epirogenice
Aceste procese au drept cauză mişcări verticale ale crustei specifice ariilor stabile.
Pot fi atât mişcări de ridicare (pozitive) cât şi mişcări de coborâre (negative). Viteza de
desfăşurare a acestor procese a variat de la caz la caz, dar nu a depăşit probabil, la scara
geologică, câţiva cm/an).
Transgresiunea şi regresiunea
Aceste procese geologice au, ca principală cauză, mişcările tectonice pe verticală
realizate de plăcile tectonice.
Transgresiunea (din lat. –
¤
trecere peste) este un proces caracterizat
prin deplasarea liniei de ţărm spre uscat ca urmare a coborârii crustei în sectorul respectiv
(mişcare negativă).
Regresiunea (din lat.
¤
- mers înapoi). Este un fenomen datorat
mişcărilor pozitive, marcat de retragerea liniei de ţărm spre larg ca urmare a extinderii
uscatului.
Orogeneza
¤¦¢¤£¢¨
Explicarea formării catenelor muntoase a constituit o problemă a geologiei şi s-au
elaborat o serie de modele care au încercat să ofere imagine cât mai apropiată de realitate în
privinţa formării şi evoluţiei lanţurilor orogenice. ¤££¦este procesul de formare a unei
catene muntoase cutate iar unitatea geotectonică antrenată în acest proces este numită
"orogen".
Urmăriţi în curs cele trei posibile situaţii când două plăci au mişcări convergente:
- două plăci oceanice
- o placă oceanică şi una continentală
- două plăci continentale
¤£¤£¢¢
Se reţine, în concluzie:
- formarea unui orogen este un proces geologic de lungă durată.
- tectogeneza, reprezintă procesul propriu-zis de deformare plastică (plicativă) şi
¤
rupturală a materiei solide care edifică orogenul. Acum are loc cutarea depozitelor
sedimentare şi ridicarea zonei;
- morfogeneza, este procesul sau suma de procese ce vor definitiva aspectul catenei
muntoase.Sunt procese ce concură la formarea reliefului unui orogen ca urmare a interacţiunii
între deformarea crustei, eroziune, sedimentare, activitate vulcanică.
Subdiviziunea unui ciclu orogenic este sau ££££¨definită ca o
corespondenţă temporală a unor deformări produse de forţe de compresiune care determină o
scurtare crustei a
Subsidenţa este un proces geologic de lungă durată care reprezintă afundarea
treptată şi continuă (sau intermitentă) a fundului unui bazin de sedimentare, compensată prin
acumularea de sedimente. Este un proces care are ca principală cauză mişcarea tectonică
verticală şi este de lungă durată şi de mare amplitudine şi afecteză o zonă din cuprinsul unei
unităţi tectonice
O consecinţă a mişcărilor tectonice pe orizontală o reprezintă procesele
disjunctive. În general, sunt procese geologice de lungă durată cu atât mai mult cu cât se face
referire la acele procese care afectează unităţi tectonice majore. Ele se pot trata şi la procese
geologice rapide atunci când sunt rezultatul, de exemplu, al unor seisme importante (procesul
nu va mai avea aceeaşi extindere spaţială).
¦¦

Procese geologice rapide
Cutremurele de pământ
Se pot defini ca mişcări bruşte ale unei părţi din crusta terestră, mişcări mai puternice
sau mai puţin intense şi care au o evolutie temporară de ordinul secundelor. Aceste mişcări
sunt cauzate de o eliberare a unei energii importante acumulată în cuprinsul crustei, în
anumite puncte, ca urmare a deplasărilor ce se produc în lungul unor suprafeţe de
discontinuitate importante.
Raportarea cutremurelor la poziţia geografică se pot distinge:
- cutremure care se produc în interiorul crustei continentale
- cutremure marine produse sub bazinele mărilor sau oceanelor.
Punctul unde se produce
cutremurul se numeşte sau ¦¤şi el se
situează la o adâncime ce variază de la suprafaţă până la 700 km. În funcţie de poziţia acestui
hipocentru, seismele sau cutremurele de pământ se pot clasifica astfel:
- seisme superficiale, produse la adâncimi mai mici de 60 km
- seisme intermediare în cazul unui hipocentru situat între 60 km şi 300 km
- seiseme profunde declanşate la adâncimi mai mari de 300 km.
Proiectarea hipocentrului pe suprafaţa crustei
¨£¤
poartă numele de şi se
defineşte prin latitudine şi longitudine. Epicentru nu este un punct ci o suprafaţă cu intensite
maximă numită sau ¢¤¦¦§£¨¢¢£¨¢.
O altă clasificare a cutremurelor de pământ se referă la cât de puternic a fost un
seism şi se pot considera cutremure ¢¦¡£, ¨¨¨, ¦¤¨, şi ¦¤££¤¨£.
O clasificare a seismelor s-a făcut şi prin luarea în considerare a depărtării faţă de
epicentru cu perceperea producerii unei mişcări telurice:
- sunt
£¨£¤
cutremure sau
£¨£¤¦
care nu se percep la mai mult de 1 000 km;
- cutremure care se simt dincolo de cei 1 000 km, până la aproximativ
10 000 km;
- cutremure sau ££¢£¨¢£,
¦¤£¦¤¨
resimţite la distanţe mai mari de
10 000 km. Trebuie precizat că este vorba de percepţia directă şi nu de înregitrările seismice
(efectuate cu aparate speciale).
Una dintre cele mai importante clasificări ale cutremurelor de pământ ia în
considerare cauza care generează mişcarea. Se pot grupa astfel:
- ¤£¤££¤¡¨¤£, cauzate de surparea unor roci în golurile subterane,
roci ce provin din acoperişul acelor goluri (acest fenomen poate apărea în zone carstice). Ce
este important este că astfel de cutremure pot fi intense şi pot produce pagube local dar nu vor
fi resimţite la depărtare.
- ¤£¤£¥¦¨£, care însoţesc activitatea vulcanică, mai ales în faza de
¦£ ¦¤¨¦£
iniţiere a acestei activităţi. Cauza lor este eliberarea fluidelor sub presiune însoţită de explozii.
£¤¦£
Anterior erupţiei unui vulcan se înregistrează mai multe microseisme date de rupturile care se
produc în rocile comprimate de magmă. Faptul că hipocentrele au o evoluţie spre
¦¤££¤¦£
suprafaţă
este un indiciu al reactivării vulcanului şi al iminenţei unei erupţii.
- produse ca urmare a mişcărilor în lungul zonelor de
discontinuitate şi ca o particularitate, la marginea plăcilor tectonice. Sunt cele mai frecvente şi
mai devastatoare mişcări. În zonele de subducţie se disipează 75% din energia seismică a
planetei. Sunt cutremure profunde al căror hipocentru se situează între 300 şi 645 km. La
nivelul dorsalelor mediu-oceanice cutremurele sunt intermediare (hipocentru se află, de
această dată la adâncimi cuprinse între 100 şi 300 km) şi pot fi asociate faliilor
¤£¤££¨£
de decroşare.
- sunt acele mişcări telurice care au drept cauză a
mişcării lor diverse activităţi umane. Sunt cutremure superficiale. Printre activităţile ce pot
genera astfel de cutremure se pot enumera: exploatările miniere, evenimente în exploatarea
unui baraj de acumulare (nerespectarea parametrilor la umplere şi golire, ruperea unei porţiuni
din baraj) experienţele nucleare.
Citiţi în curs ce reprezintă scara magnitidinii şi ce reprezintă scara intensităţii unui
cutremur.
¤£¤££¦¤¨¨¨¦£

Vulcanismul este procesul geologic ce presupune ascensiunea spre suprafaţă
a magmei, răcirea treptată şi/sau rapidă şi transformarea în roci magmatice. Este considerat un
proces geologic rapid deoarece erupţia vulcanică propriu-zisă se poate întinde pe timpul a
câteva ore sau zile. Evident sunt vulcani care par să aibă o activitate mult mai extinsă în timp
dar se consideră de fapt ca fiind mai multe episoade de activitate.
Erupţiile vulcanice sunt datorate energiilor acumulate în rezervoarele subterane care
conţin lave, presiunilor exercitate de forţele tectonice şi diferenţele de densitate dintre lava
si rocile pe care aceasta le străbate. În funcţie de cauzele (tot de natură tectonică) care
determină apariţia acestor vulcani se poate face o clasificare în:
- vulcani legaţi de „puncte calde” (hot spot) sau asociaţi dorsalelor mediuoceanice
(aceştia din urmă fiind vulcani sub-marini);
- vulcani generaţi ca urmare a fenomenelor de subducţie aşa cum sunt cei ce
alcătuiesc „centura de foc” a Pacificului.
¤
Vulcanii
Denumirea de vulcan vine de la Vulcano, una din insulele Lipari, denumită în cinstea
zeului roman Vulcan (zeul focului).
Aparatul vulcanic este alcătuit din , (aplatizat sau ascuţit) şi ¤¦£¤. În funcţie
de tipurile de emisii (solide, lichide sau gazoase) se poate face diferenţierea între tipurile de
vulcani.
Studiaţi în curs definiţia elementelor aparatului vulcanic. Încercaţi să faceţi deosebirea
între erupţiile vulcanice efuzive şi cele explozive
Deplasările de teren. Pot fi incluse în categoria proceselor geologice rapide.
Ele se desfăşoară şi sunt perceptibile la scara vieţii unui om. În fapt, au loc deplasări de mase
coerente de pământ, vegetaţie crescută pe sol dar şi pachete de roci aflate sub sol până la o
oarecare adâncime. În cele mai multe cazuri gravitaţia este responsabilă de aceste procese.
Prezenţa apei devine un parametru agravant. Constituţia litologică are şi ea un rol foarte
important în producerea alunecărilor de teren. Abordarea acestui subiect se va face pe larg la
alte cursuri şi de aceea se va face doar o sumară prezentare.
Deplasările de pământ pot îmbrăca diferite forme:
- £¢¤¨£¤¨¨£¤¨£¡¤¨¢¦¢£. Desprinderea lor este favorizată
de procese de degradare, de prezenţa morenelor. Momentul de dezechilibru care generează
căderea acestor blocuri poate fi dat de un microseism, sau o cădere abundentă de pecipitaţii,
sau de avalanşe.
- ¦£¤¨¢¦¤¢¨¤¨Dimensiunea materialului care este antrenat
¤
gravitaţional pe panată este mai mică. În acest caz se poate vorbi de căderea unor mari
cantităţi de pământ şi/sau roci de-a lungul unei pante. Factorul generator poate fi un seism,
cantitate abundentă de apă provenită din precipitaţii etc.
- ¦£¤¨£££¤£Planul înclinat pe care alunecă materialul poate avea un
unghi mai mic decât în celelalte cazuri (se pot realiza şi pe o pantă de 10 – 15 °) (fig. 154).
„Pregătirea” alunecării propriu-zise poate dura mult. Mişcările, în această fază sunt de câţiva
cm în zeci de ani şi de aceea sunt practic imperceptibile. Apar iniţial fisuri în pământ şi aceste
fisuri vor favoriza infiltrarea apei din precipitaţii în stratele aflate sub sol. Prezenţa unui strat
argilos conform cu panta va favoriza alunecarea pachetului de deasupra acestuia când
absoarbe o cantitate importantă de apă (se ştie că argila este higroscopică şi impermeabilă).
Cauzele care determină alunecările de teren sunt:
- modificarea regimului hidrologic şi hidrogeologic ;
- modificarea echilibrului mecanic al versantului ;
- panta generală a versantului;
- constituţia litologică.
O altă clasificare se poate realiza în funcţie de gradul de activitate distigându-se
următoarele tipuri:

- alunecări stabilizate (alunecare a avut loc în trecut dar nu mai sunt condiţii
pentru reluarea deplasării, acest fapt putându-se constata prin analiza vegetaţiei crescută pe
pantă);
- alunecarea parţial stabilizată se caracterizează prin prezenţa unui potenţial de
reactivare;
- alunecări active sunt în cazul în care deplasarea materialului pe versant este în
faza de proces. -¦£¤¨£¤¨. Cauza acestor alunecări este constituţia litologică şi o
cantitate mare de apă care se combină, de exemplu, cu materialul argilos şi rezultă noroi care
va curge pe pantă
Cauzele
- ¢¤¨¨¢¤¤¨
ce le pot genera sunt legate de procesele ce au loc sub
sol: fie este vorba de o tasare foarte activă, caz în care vor avea loc sufundări, fie este vorba
de crearea unor goluri subterane.
Subiecte pentru pregătirea examenului:
1. Tectonica. Definiţie
2. Deriva continentelor. Enunţ. Implicaţii
3. Procese geologice lente. Descriere
4. Orogeneza. Cauze. Descrierea proceselor ce au loc.
5. Transgresiunea şi regresiunea
6. Subsidenţa
7. Subducţie şi obducţie
8. Procese disjunctive
9. Procese geologice rapide. Definiţie
10. Cutremurele
11. Vulcanismul
12. Deplasări de teren
Teste de autoevaluare
1. Transgresiunea reprezintă:
a) fenomen care constă în din retragerea liniei de ţărm spre uscat, având drept
urmare scăderea suprafeţei mării.
b) fenomen care constă în din avansarea liniei de ţărm spre uscat, având drept
urmare mărirea suprafeţei mării şi încheierea unui ciclu de sedimentare
c) fenomen care constă în din avansarea liniei de ţărm spre uscat, având drept
urmare mărirea suprafeţei mării.
Răspunsul corect este c). Varianta a) este greşită pentru că este o definiţie a regresiunii.
Varianta b) nu se acceptă pentru că aminteşte de încheierea unui ciclu de sedimentare
iar la transgresiune începe un ciclu de sedimentare.
2. Subducţia reprezintă procesul de alunecare a unei plăci litosferice sub o altă placă,
în lungul unui plan înclinat numit plan...........
Răspunsul, în acest caz, este dat prin completarea cuvântului lipsă. În acest caz este
vorba de „Benioff”
Teme de casă
1. Faceţi o lucrare prin care să prezentaţi ce procese geologice rapide aţi trăit.
Încercaţi o descriere folosind cunoştinţele acumulate.
2. Urmăriţi pe o hartă geologică modul în care sunt reprezentate aparetele
vulcanice
3. Ce catene muntoase cunoaşteţi şi căror cicluri de orogeneză le sunt tributare.
4. Faceţi un eseu despre teoria derivei continentelor