lazarev-v4-privire-i..

dilatat. Neurochirurgul a renunţat la cazul nostru. Pe 1 I martie
m-am internat, împreună cu Nataşa, într-un spital, pentru
cercetări. Nicolai Borisovici Reznikov era şef de secţie şi,
totodată, medic-şef al spitalului regional, în persoana lui îl
aveam pe cel mai bun terapeut din oraş. Cine, dacă nu el, ar fi
putut să stabilească mai exact un diagnostic? Par a fi crize
jacksoniene, însă nu în varianta clasică. Dar şi eu am remarcat,
încă de Ia bun început, că boala nu seamănă să fie epilepsie.
Am studii de biolog-chimist, m-am interesat, am consultat
literatură de specialitate. Desigur, nu sunt medic, dar ceea ce
se întâmpla nu putea fi catalogat drept criză, părea a fi un
spasm al unui vas al creierului, sau o dereglare în transmiterea
impulsului spre măduva spinării (segmentul toracic). Pe scurt,
au „burduşit-o" pe Nataşa mea cu relanium, după care numărul
de crize a scăzut de la 50 pe zi la două-trei. Dar, ce era mai
important, diagnosticul încă nu fusese stabilit cu exactitate,
drept care mi-am schimbat direcţia căutărilor, umblând după
tot soiul de „vraci", mai ales că înşişi medicii de la spitalul
regional m-au sfătuit s-o fac. „Vracii" rostogoleau ouăle, rulau
ceara etc, dar tot n-a folosit la nimic. Au început să iasă la
suprafaţă tot felul de amănunte (unul dintre aceşti „vraci"
dădea în cărţi), că, pe linia mea. neamul se trage din ţigani (e
adevărat că am avut un bunic sârb de origine) şi că, în genere,
pe linia femeiască a familiei, eu şi cu fiica mea „purtăm crucea
satanei", şi asta fiindcă în neamul nostru au existat vrăjitori. Pe
scurt, obscuritate totală. Şi să ştiţi că, la acel moment, citisem
deja toate cărţile dumneavoastră. Sunt o persoană credincioasă
şi cred că Dumnezeu mi-a îndreptat paşii spre Centrul de
medicina alternativă, unde, la sfârşitul lui mai 1996, Nataşei i
297