lazarev-v4-privire-i..

Am pus jos receptorul şi mi-am acordat din nou o pauză,
pentru a-mi reface forţele. Când stau de vorbă cu pacienţii, se
întâmplă anumite lucruri: dacă persoana în cauză este
sufleteşte pregătită şi percepe sensul celor spuse, atunci eu mă
consum mai puţin; dacă însă ceva o împiedică să accepte
informaţia, atunci trebuie să găsesc acele cuvinte care să o facă
să o înţeleagă şi să o simtă, iar, în spatele fiecărui cuvânt,
trebuie să stea propria mea experienţă de depăşire a situaţiei
respective. Uneori, după o convorbire de trei minute, am
nevoie de un timp îndelungat ca să mă odihnesc. Iată şi acum.
stau şi mă gândesc că mie. în aceeaşi măsură, îmi lipseşte o
corectă educaţie a simţurilor şi că. pus în faţa propriilor mele
cercetări, sunt, la rândul meu, un pacient. Mai am de parcurs o
cale lungă, până să ajung la o deplină armonizare a propriului
suflet.
Acum va trebui să mai dau un telefon. Răsfoind scrisoarea
pe care mi-a transmis-o un cunoscut de-al meu, am căzut pe
gânduri. Niciodată n-am răspuns personal la vreo scrisoare.
Cărţile reprezintă modul meu de a răspunde la scrisori. Desigur,
şi în acest caz aş putea să dau două-trei telefoane, să
explic cum stau lucrurile şi să-i ofer persoanei respective
posibilitatea de a se descurca de una singură în situaţia creată,
iar, mai departe, totul depinde de voinţa pacientului. însă, de
această dată. m-a frapat conţinutul scrisorii: prea bine era
scrisă. Fiecare mamă a trecut prin acele emoţii exprimate în
scrisoare, atunci când şi-a văzut copilul suferind.
M-am gândit să fac următorul lucru: să nu dezvălui acestei
mame toate aspectele diagnosticului meu, ci să-i ofer doar
294