lazarev-v4-privire-i..

care mă aflam, ei îmi apăreau ca nişte puncte pe marginea
lacului, şi eu lor Ia fel. Le-am strigat că mă întorc repede. Am
urcat pe platformă şi am aruncat o privire asupra versantului
opus. Ochilor mei li s-a înfăţişat priveliştea unui perete abrupt
de aproape o sută de metri înălţime. Abia mai jos începea
panta dulce.
Şi aşa era peste tot. Aveam două ieşiri din situaţie: să
continuu să urc panta mai departe, până găsesc un loc potrivit
pentru coborâş, ceea ce mi-ar fi luat, în cel mai bun caz, opt
ore, ori să cobor pe acolo pe unde am urcat. M-am apropiat de
margine şi am privit drumul parcurs: povârnişul era aproape
abrupt. Iar în Caucazul de Est rocile sunt sfărâmicioase, sedimentare,
se surpă uşor. Am decis să cobor.
înainte de a începe coborârea, mi s-a întâmplat ceva ciudat.
Aveam o senzaţie de vid ţiuitor în cap, mă golisem de gânduri:
nici un regret pentru trecut, nici un plan de viitor. Mişcările au
încetat a mai fi febrile, devenind line şi precise. După ce am
coborât vreo cincizeci de metri, am înţeles că mersesem greşit
şi am luat-o mai spre stânga. Drumul pe care am urcat se afla
la dreapta, în diagonală. Am privit în sus. Nu mai aveam nici o
şansă să urc. Am cercetat cu atenţie povârnişul ce mergea în
jos. Nici să cobor nu aveam şanse. Povârnişul era abrupt. N-aş
fi rezistat prea mult timp să rămân suspendat în felul acesta.
Am început să cercetez cu atenţie terenul. Am zărit, treizeci de
metri mai jos, spre dreapta, nişte tufe de rododendron. Arbuştii
erau nu prea mari şi aveau crengile de aproape un metru lungime.
Am înţeles că e unica mea şansă. Am început să mă
deplasez încetişor spre dreapta, evitând să fac mişcări bruşte.
Atunci când încerci să te agăţi de vreo proeminenţă, trebuie,
204