CURS 1 - Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir - Brasov

74 UNIVERSITATEA CREŞTINĂ 

„DIMITRIE CANTEMIR” 

FACULTATEA DE RELAŢII 

ECONOMICE INTERNAŢIONALE 

BRAŞOV 

Dorica Bucur 

GEOGRAFIE 

ECONOMICĂ 

MONDIALĂ 

MANUAL UNIVERSITAR

CUPRINS 

CUPRINS 

Prefaţă ................................................................................................................ vii 

TEMA 1 ................................................................................................................. 1 

RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI ......... 1 

1.1Consideraţii generale .................................................................................. 2 

1.2 Resurse şi bogăţii naturale ........................................................................ 2 

1.3 Resursele Oceanului Planetar ................................................................... 3 

1.4 Resursele umane ale Terrei ....................................................................... 5 

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică .......................... 5 

1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea populaţiei........................ 7 

1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea ....................................................... 10 

1.8 Populaţia României .................................................................................. 12 

1.9 Expresii şi concepte cheie ....................................................................... 13 

1.10 Teste......................................................................................................... 14 

1.11 Bibliografie ............................................................................................. 14 

TEMA 2 ............................................................................................................... 15 

CĂRBUNII ......................................................................................................... 15 

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia geografică ........................ 16 

2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune .............................................. 17 

2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică .................................. 18 

2.4 Cărbunii în România ............................................................................... 22 

2.5 Expresii şi concepte cheie ........................................................................ 23 

2.6 Teste........................................................................................................... 23 

2.7 Bibliografie ............................................................................................... 24 

TEMA 3 ............................................................................................................... 25 

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ ................................................ 25 

3.1 Exploatarea industrială a petrolului ...................................................... 26 

3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică .................... 27 

3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere ..................................... 28 

3.4 Rafinarea petrolului pe glob ................................................................... 32 

3.5 Comerţul mondial cu petrol .................................................................... 34 

3.6 România ................................................................................................... 35 


3.8 Teste........................................................................................................... 37 

3.9 Bibliografie ............................................................................................... 38 

iii

CUPRINS 

TEMA 4 ............................................................................................................... 39 

GAZELE NATURALE ...................................................................................... 39 

4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor geografică ....................... 41 

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale .............................................. 41 

4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din România .............. 45 

4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara noastră ............. 46 


4.7 Teste........................................................................................................... 47 

4.8 Bibliografie ............................................................................................... 48 

TEMA 5 ............................................................................................................... 49 

ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR DE 

CONSTRUCŢIE ................................................................................................ 49 

5.1 Rocile de construcţie ................................................................................ 50 

5.2 Pietrele de construcţie în România ......................................................... 53 

5.3 Industria materialelor de construcţie .................................................... 55 

5.4 Industria materialelor de construcţie în România ................................ 57 


5.6 Teste........................................................................................................... 58 

5.7 Bibliografie ............................................................................................... 58 

TEMA 6 ............................................................................................................... 59 

FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA ALIMENTARĂ ŞI 

INDUSTRIA UŞOARĂ ..................................................................................... 59 

6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale ..................................................... 60 

6.2 Modul de utilizare a terenurilor ............................................................. 61 

6.3 Resursele agroalimentare şi animale ...................................................... 62 

6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei ....................................................... 68 

6.5 Agricultura în România ........................................................................... 69 

6.6 Industria alimentară ................................................................................ 71 

6.7 Industria uşoară ....................................................................................... 71 

6.8 Expresii şi concepte cheie ....................................................................... 72 

6.9 Teste.......................................................................................................... 72 

6.10 Bibliografie ............................................................................................. 72 

TEMA 7 ............................................................................................................... 73 

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI ................................... 73 

7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor............................................... 74 

7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier ............................................. 76 

7.3 Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul ecologic al pădurii .. 80 

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului .................................. 80

CUPRINS 

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România ............................................ 83 


7.7 Teste........................................................................................................... 85 

7.8 Bibliografie ............................................................................................... 86 

TEMA 8 ............................................................................................................... 87 

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA ................................................ 87 

8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier ............................ 88 

8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier .......................... 90 

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei siderurgice .................. 93 

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din România.................... 98 

8.5 Expresii şi concepte cheie ...................................................................... 100 

8.6 Teste......................................................................................................... 100 

8.7 Bibliografie ............................................................................................. 100 

TEMA 9 ............................................................................................................. 101 

MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ .......... 101 

9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică .............................. 102 

9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică ..................................... 108 

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică ............ 112 

9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în România ............ 114 

9.5 Expresii şi concepte cheie ...................................................................... 115 

9.7 Teste......................................................................................................... 115 

9.8 Bibliografie ............................................................................................. 116 

TEMA 10 ........................................................................................................... 117 

INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE ........................................................ 117 

10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric .................................................. 118 

10.2 Structura producţiei de energie electrică ........................................... 119 

10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică ... 124 

10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de energie electrică ... 128 

10.5 Expresii şi concepte cheie .................................................................... 129 

10.6 Teste....................................................................................................... 130 

10.7 Bibliografie ........................................................................................... 130 

TEMA 11 ........................................................................................................... 131 

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI ......................................... 131 

11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial ......................... 132 

11.2 Industria electrotehnică şi electronică ............................................... 135 

11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole ........................................... 135 

11.4 Industria mijloacelor de transport ..................................................... 137 

11.5 Industria mijloacelor de transport în România ................................ 140

CUPRINS 


11.7 Teste....................................................................................................... 143 

11.8 Bibliografie ........................................................................................... 144 

TEMA 12 ........................................................................................................... 145 

INDUSTRIA CHIMICĂ .................................................................................. 145 

12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric .................................................... 147 

12.2 Îngrăşăminte chimice ........................................................................... 148 

12.3 Industria petrochimică ........................................................................ 149 

12.4 Industria celulozei şi hârtiei ................................................................ 150 

12.5 Industria de medicamente ................................................................... 151 

12.6 Industria chimică în România ............................................................ 152 


12.8 Teste....................................................................................................... 154 

12.9 Bibliografie ........................................................................................... 154 

TEMA 13 ........................................................................................................... 155 

TURISMUL ...................................................................................................... 155 

13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii ........................................................ 156 

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială ............. 157 

13.3 Resursele turistice şi forme de turism ................................................ 158 

13.4 Marile zone turistice ale Terrei ........................................................... 159 

13.5 Turismul în România ........................................................................... 167 


13.7 Teste....................................................................................................... 170 

13.8 Bibliografie ........................................................................................... 170 

TEMA 14 ........................................................................................................... 171 

PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ........ 171 

14.1 Mediul înconjurător ............................................................................. 172 

14.2 Poluarea ................................................................................................ 173 

14.3 Ramuri economice-surse de poluare .................................................. 174 

14.4 Medii naturale poluate......................................................................... 175 

14.5 Ecodezvoltarea ..................................................................................... 178 

14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător, problemă globală a 

omenirii ......................................................................................................... 180 


14.8 Teste....................................................................................................... 181 

14.9 Bibliografie ........................................................................................... 181

PREFAŢĂ 

Prefaţă 

Prezentul curs universitar se adresează studenţilor din anul I din cadrul 

„Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir” din Braşov, atât de la cursul de zi, cât şi de la 

învăţământul cu frecvenţă redusă. 

Cursul a fost elaborat pe baza programei analitice pentru „Geografie 

economică mondială”, în vigoare pentru anul universitar 2008-2009. Cursul se bazează, 

în mare parte, pe ultima ediţie, din anul 2008, a cursului coordonat de Prof. univ. dr. 

Silviu NEGUŢ, pentru studenţii Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Cursul 

pune accentul pe problematica resurselor naturale şi a valorificării lor în procesele 

economice, a modului lor de dispunere pe Terra, precum şi a caracterului lor epuizabil. 

Convingerea că trăim pe o planetă cu resurse limitate şi aflate, unele dintre ele, foarte 

aproape de epuizare a devenit, tot mai mult, un factor obligatoriu pentru fundamentarea 

deciziilor economice de dezvoltare, pentru prognozarea politicilor economice şi sociale. 

Un alt factor în elaborarea deciziilor economice a devenit şi fenonenul tot 

mai accentuat al poluării. Determinant pentru menţinerea vieţii pe Terra, el este o 

ameninţare pentru desfăşurarea proceselor naturale care alimentează cu resurse 

economia. Resurse ca apa, aerul, vegetaţia sau fauna globului sunt tot mai ameninţate de 

poluarea atmosferei şi a apelor Oceanului Planetar, de distrugerea stratului de ozon, de 

risipa de resurse. 

În acest context „Geografia economică mondială” trebuie să fie un ghid şi un 

îndemn la folosirea eficientă şi raţională a acestor resurse, pentru corelarea dintre 

dezvoltarea economică şi problemele mediului înconjurător, pentru pregătirea complexă a 

viitorilor economişti în vederea deciziilor lor viitoare. 

Cursul de „Geografie economică mondială” subliniază că problematica 

resurselor naturale se înscrie, în acelaşi timp, între cele mai importante şi complexe 

probleme globale ale omenirii. Deşi competiţia pentru resurse naturale este veche, 

niciodată până la lupta pentru resursele de petrol, intrată în faza critică la mijlocul 

deceniului al optulea al secolului trecut „n-a fost atât de larg răspândită încât să cuprindă 

întreg globul pământesc şi să aibă consecinţe atât de grave atât de drastice pentru 

securitatea naţională şi internaţională”, cum se subliniază într-un raport al Institutului 

Internaţional pentru Cercetări în Problemele Păcii(SIPRI). 

Cursul este strucurat pe 14 teme, corespunzătoare numărului de săptămâni 

dintr-un semestru, şi anume: 

- Resursele naturale şi umane ale Terrei, între care există o strânsă 

interdependenţă, aşa cum s-a văzut în cazul crizei petrolului, care a 

determinat fundamentarea unor decizii si strategii pentru deceniile 

următoare. Convingerea că trăim pe o planeta cu resurse limitate şi aflate 

foarte aproape de epuizare, implică tot mai mult cercetarea stiinţifică în 

găsirea altor soluţii decât cele clasice.

PREFAŢĂ 

- Capitolul doi se referă la cărbuni- rezervele şi dispunerea geografică a 

acestora. Cărbunele rămâne înca o mare rezervă energetică a Globului şi 

va servi omenirea încă multe veacuri. 

- Petrolul şi industria petrolieră- exploatat de mii de ani pentru calitaţile 

sale deosebite, petrolul este în pragul epuizării dacă nu se descopară noi 

zăcăminte. Gazele naturale, a căror exploatare este mult mai târzie, ar 

putea asigura consumul omenirii încă aproximativ şase decenii. 

- Rocile de construcţie şi industria materialelor de construcţie- este o temă 

de mare interes pentru zilele noastre, când se cauta soluţii pentru 

înlocuirea unor materiale clasice cu produse tot mai eficiente. 

- Fondul funciar, agricultura, industria alimentara şi industria usoară- tema 

este de mare actualitate în condiţiile creşterii explozive a populaţiei 

mondiale şi când economia a ajuns la o balantă alimentară fragilă între 

cerere şi ofertă. 

- Pădurile şi industrializarea lemnului- pădurea joacă un rol esenţial în 

viaţa planetei, iar exploatarea ei iraţională a dat naştere programului 

U.N.E.S.C.O.„ Omul şi biosfera”, subliniind roul ecologic al acesteia. 

- Minereurile de fier şi siderurgia- minereurile de fier ca materie primă 

pentru siderurgie, se consideră că pot asigura consumul pentru următorii 

1000 de ani. 

- Minereurile neferoase şi metalurgia neferoasă- diversitatea acestor 

metale, proprietăţile fizico-chimice foarte variate, întrebuinţările multiple 

au favorizat dezvoltarea unor ramuri industriale de vârf. 

- Industria energiei electrice- consumul de energie electrică este 

indispensabil tuturor sectoarelor de activitate. 

- Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrarii metalelor este una dintre 

cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Prin ea se mişcă lumea. 

- Industria chimică- a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare in a doua 

jumătete a secolului XX. 

- Turismul- fenomen care s-a impus pe plan mondial în secolul XX, în mai 

multe ţări a devenit factor esenţial în balanţa de venituri a acestora. 

- Protecţia şi conservarea mediului înconjurător- poluarea constituie un alt 

factor de fundamentare a deciziilor economice, în condiţiile ameninţării 

vieţii pe Terra. Resurse ca apa, aerul, vegetaţia sau fauna Globului sunt 

tot mai ameninţate de poluarea atmosferei si a apelor Oceanului Planetar, 

de distrugerea stratului de ozon, de risipa de resurse. 

Necesitatea cursului este evidentă pentru studenţii economişti în cadrul 

culturii lor economice, dar şi al culturii generale a viitorilor intelectuali, care doresc să 

înţeleagă ce se întâmplă în această lume. 

Braşov, iunie 2009 Lector univ. Dorica BUCUR 

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” 

Facultatea Relaţii Economice Internaţionale 

Braşov

TEMA 1–RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE UMANE ALE TERREI 

TEMA 1 

RESURSELE NATURALE ŞI RESURSELE 

UMANE ALE TERREI 

Obiective: 

să reliefeze că unele resurse naturale sunt epuizabile 

să reliefeze că resursele umane au rolul cel mai important în 

exploatarea, prelucrarea şi protejarea resurselor naturale. 

Conţinut: 

1.1 Consideraţii generale 

1.2 Resurse şi bogăţii naturale 

1.3 Resursele Oceanului Planetar 

1.4 Resursele umane ale Terrei 

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică 

1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea populaţiei 

1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea 

1.8 Populaţia României 

1.9 Expresii şi concepte cheie 

1.10 Teste 

1.11 Bibliografie 

1


1.1 Consideraţii generale 

Problematica resurselor naturale se înscrie între cele mai 

importante şi complexe probleme globale ale omenirii. Tema îşi propune să 

ofere o imagine sintetică asupra resurselor naturale în ansamblu, precum şi 

asupra resurselor umane ale Terrei. Prezentăm evoluţia şi dinamica populaţiei 

mondiale, repartiţia geografică şi dinamica organizării şi fenomenele de 

concentrare urbană, perspectivele populaţiei mondiale, etc. Deasemenea se 

fac referiri la ţara noastră. 

1.2 Resurse şi bogăţii naturale 

Resursele desemnează ansamblul mijloacelor naturale de care 

poate dispune o colectivitate sau o entitate pe plan energetic necesară omului 

pentru cerinţele sale fiziologice. Bogăţiile constituie tot ceea ce poate 

satisface o nevoie şi în special bunurile care pot fi obiect de propietate şi au 

valoare. Cei doi termeni nu se exclud, dar nici nu acoperă întru totul acelaşi 

câmp de investigaţie, cum se apreciază uneori. 

Rezervele mondiale ale principalelor resurse naturale şi stimarea duratei 

exploatărilor (2000-2001) 

Denumirea resursei Cantitatea 

Durata exploatării 

(în ani) 

Petrol 165 mld. tone¹ 47 

Gaze naturale 177.000 mld. mc ² 80 

Cărbuni 984 mld. tone 200-300 

Fier 160 mld. tone 1000 

Bauxită 25 mld. tone 200 

Cupru 650 mil. tone 50-100 

Zinc 430 mil. tone 400 

Plumb 130 mil. tone 40-50 

¹ 2003; ² 2002. Sursa: Quid, 2002


În tabel sunt prezentate o parte din resursele epuizabile care sunt 

în acelaşi timp şi bogăţii naturale. Mai există însă şi altele, de pildă, Soarele 

care este sursa vieţii şi a fluxurilor energetice potenţiale, elementul 

fundamental al oricărei forme de viaţă, însă nu intră în ciclurile economice 

decât în mod redus, pe când oceanele formează o resursă naturală 

fundamentală. Dacă resursele există independent de om şi condiţionează 

marile echilibre planetare, fie că este vorba de ciclul apei sau de bilanţul 

energetic, nu există bogăţie naturală decât în funcţie de acţiunea umană. 

1.3 Resursele Oceanului Planetar 

Terra este supranumită „Planeta albastră”, datorită predominării 

suprafeţei ocupate de apele marine. Disproporţia dintre apă şi uscat este 

copleşitoare: din suprafaţa totală a Pământului, evaluată la 510,10 mil. km 2 , 

apa Oceanului Planetar ocupă 361,07 mil.km 2 , adică 70,8%, iar uscatul 

reprezintă 149,03 mil. Km 2 , deci 29,2% pe aceste întinderi albastre, 

continentele par a fi uriaşe insule risipite între cei doi poli. 

În emisfera sudică apele ocupă un spaţiu mai mare (83%) decât 

uscatul (17%), fiind adesea considerată „emisfera oceanică”; tot aici se află 

situat „polul oceanic”, după localizarea făcută de un cercetător francez în 

sud-estul Noii Zeelande. 

Emisfera nordică nu este nici pe departe o „emisferă a uscatului”, 

dacă avem în vedere că şi aici apele ocupă cea mai mare suăprafaţă (60,7%), 

comparativ cu uscatul (39,3%); „polul continental” se găseşte în insula 

Dumet, aflată în apropierea ţărmului vestic al Franţei, la nord de estuarul 

fluviului Loara. 

Apele Oceanlui Planetar însumează 1.362 mil.km 3 , deci 

aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei, de 1454 mil.km 3 , cu 

adâncime medie a apelor oceanice de 3800 metri, iar maximă de 11033 m. Sa 

calculat că, dacă s-ar nivela întreaga suprafaţă a planetei, atunci apele ar 

acoperi Pământul cu un strat de cca 400 m grosime. 

Oceanul Planetar este alcătuit din 4 bazine oceanice: Pacific, 

Atlantic, Indian, Oceanul Îngheţat de Nord (Arctic). 

Prin influenţele directe pe care le manifestă, oceanul este unul 

dintre principalii factori climatici şi, tot el, sursa esenţială a vaporilor de apă, 

care determină cantitatea de precipitaţii ce cad pe surafaţa Terrei.


Volumul de apă a rămas de milioane de ani acelaşi. Acest 

echilibru fragil se află în pericol datorită multiplelor activităţi umane şi al 

căror consecinţe se manifestă printr-o creştere, de la an la an, a consumului 

de apă în toate ţările. Acest consum se înscrie în general între 30 l/zi pe 

locuitor în ţările slab dezvoltate şi 2000 l/zi în ţările industrializate. De 

remarcat că se consumă numai apă dulce, al cărei volum total este de 37,8 

mil.km³, din care utilizabilă direct este numai apa râurilor(0,01%), şi a 

lacurior(0,35%), restul aflându-se în gheţari(77,2%), ape subterane(22,4%), 

şi în vaporii din atmosferă(0,04%). 

Apele Oceanului Planetar deţin un imens potenţial energetic, care 

poate fi valorificat pentru producerea de energie electrică. Principalele surse 

de energie electrică de luat în considerare, cel puţin la nivelul tehnicii actuale 

se referă la: maree, curenţi marini, valuri, diferenţele de temperatură ale 

straturilor de apă marină şi hidrogenul. 

Petrolul şi gazele naturale se exploatează în cantităţi 

impresionante din platformele submarine ale mărilor şi oceanelor. Ele sunt 

principalele resurse extrase din oceanul planetar, luând în calcul volumul şi 

valoarea economică a acestora. 

Rezervele submarine de petrol şi gaze sunt apreciate la 35-40% 

din totalul mondial, din care 55% localizate numai în platformele 

continentale. 

Oceanul Planetar constituie un imens depozit ce conţine toate 

substanţele minerale utile care sunt exploatate în regiunile continentale. Aici 

există mari cantităţi de minerale de interes economic, cum ar fi: săruri de 

potasiu, zăcăminte de sulf, minereuri de fier, cărbuni. 

Depozitele detritice constituie rezultatul eroziunii rocilor 

preexistente, materialul rezultat fiind transportat de râuri în ocean. Un astfel 

de depozit detritic este format din minerale grele(magnetit, titanit, cromit, 

aur), cea mai abundentă rezervă de acest gen o constituie nisipul şi pietrişul 

utilizate ca materiale de construcţii. 

Nodulii polimetalici prezintă cel mai mare interes economic. Se 

găsesc pe fundul oceanului la adancimi de 4000-6000 m alcătuiţi din diferite 

elemente(identificate 42, între care domină nichelul, cobaltul, fierul sau 

cuprul). Începând cu anii `70 sunt cercetaţi sistematic de către ţarile 

industrializate SUA, Japonia, Canada, Germania, Franţa şi Rusia care 

participă la operaţiuni de prospectare şi amenajare a unor staţii submarine. 

Resurse minerale dizolvate în apa de mare constituie şi ele bogăţii 

imense. Au fost identificate peste 60 de elemente, din care numai câţiva 

compuşi sunt recuperaţi actualmente, cum ar fi: clorura de sodiu, magneziul, 

bromul, unii compuşi metalici şi apa potabilă.


Oceanul Planetar conţine resurse biologice importante care sunt 

valorificate doar în proporţie de 15-20%. 

Resursele vegetale reprezentate de plantele plutitoare 

(fitoplancton) constituie cele mai importante forme de viaţă din mediul 

marin, ele transformând prin fotosinteză apa şi dioxidul de carbon în 

materialul organic ce formează baza lanţului trofic(de hrănire) a organismelor 

din ocean. Cele mai întrebuinţate vegetale sunt algele şi iarba de mare. 

Principalul mijloc de valorificare a resurselor alimentare din 

ocean îl reprezintă pescuitul, vânarea mamiferelor marine, a reptilelor marine 

şi altele. 

România deţine un patrimoniu piscicol de 496,3 mii ha apă, din 

care 298 mii ha în Delta Dunării. La acestea se adaugă 25 mii km² de apă ale 

Mării Negre, precum şi apele Dunării în lungime de 1175 km şi reţeaua 

interioară de râuri. 

1.4 Resursele umane ale Terrei 

Populaţia umană este colectivitatea persoanelor fizice care 

locuiesc pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp. Resursele 

umane sunt reprezentate de totalitatea populaţiei la un moment dat care poate 

presta o activitate social-economică. Fără oameni resursele nu pot fi 

expoatate, de aici primatul resurselor umane faţă de cele materiale. 

1.5 Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia 

geografică 

Numărul populaţiei, dinamica şi repartiţia geografică. La 

mijlocul anului 2008 numărul populaţiei a atins 6,7 mld. de locuitori. 

De la desăvârşirea antropogenezei şi până acum câteva milenii 

populaţia a crescut foarte lent. 

Prima estimare a fost facută în 1650 de către un om de ştiinţă 

olandez – Varenius, care menţiona un număr de 550 milioane locuitori pe 

Terra.


Primul miliard a fost înregistrat în 1820 , după un secol în 1927 sa 

înregistrat al doilea miliard , în 1960 al treilea, 1974 al patrulea, 1987 al 

cincilea miliard, iar în 1999 al şaselea miliard. 

Se observă din datele prezentate o reducere progresivă a timpului 

necesar saltului de la un miliard la altul. Acest lucru reprezintă pentru unele 

ţări un factor pozitiv dar pentru altele un factor negativ. 

Rata de creştere a populaţiei înregistrată între 1965-1970 a fost de 

2,04%. Între 1990–1995 a scăzut la 1,64% şi 1,2% în 2006. Potrivit 

proiectărilor demografice ale O.N.U. va ajunge de 1% în anii 2020-2025. 

În Africa se înregistrează un ritm de 2,9%, în America Latina de 

2,3%, în America de Nord de 0,9%, în Europa, Oceania , Australia de 0,3%. 

Se observă că ţările avansate economic au o rată de creştere mai 

mică. 

Repartiţia geografică a populaţiei este condiţionată de mai mulţi 

factori: 

- Condiţiile fizico-geografice: relief, climă, condiţii hidrografice; 

- Nivelul de dezvoltare socio-economic; 

- Condiţiile istorice; 

- Caracteristicile demografice; 

Asia care ocupă mai puţin de 1/5 din suprafaţa uscatului planetar 

(fără partea asiatică CSI) deţine aproape 3/5 din populaţia planetei. Africa, a 

cărei întindere reprezintă aproape 1/4 din suprafaţa uscatului, concentrează 

doar 1/7 din populaţia Terrei, iar Antartica, continentul care deţine aproape 

1/10 din suprafaţa uscatului planetar este, practic, nelocuită. 

Dinamica populaţiei planetei pe mari regiuni geografice(mil.loc.1650- 

2006) 

Regiunea 

1650 1750 1850 1900 1950 1980 2006 

geografică 

Europa 103 114 274 423 576 687 729 

Africa 100 95 95 118 272 570 877 

America 13 12 59 144 332 614 881 

Asia 335 476 754 932 1376 2532 3879 

Oceania 2 2 2 6 12 23 32 

Total 

mondial 

550 725 1175 1600 2556 4458 6600 

Sursa : World Factbook, 2007; World Atlas, 2007 

Aşezările permanente se află răspândite între 80° latitudine 

nordică şi 54° latitudine sudică.


Peste 50% din populaţie locuieşte în regiuni joase de până la 200 

m faţă de nivelul mării. 

Un sfert din populaţie locuieşte în aşezări situate între 200- 1000 

m iar alt sfert la altitudini mai mari de 1000 m. 

Aşezările permenente urcă până la 4000m în America Latină, Tibet, 

în munţii Anzi. 

Ex: în Bolivia (La Paz – 4000m), Ecuador (Quito – 2850m) şi 

Columbia (Bogota – 2637m) majoritatea populaţiei trăieşte între 2500 - 

4000m înălţime. Ciudad de Mexico – 2420m, Kabul – 2220m 

Cele zece state, cele mai populate ale planetei sunt : China – 

1.322.000.000 (în 2000 a atins miliardul), India - 1.130.000.000, SUA - 301 

.000.000, Indonezia, Brazilia, Pakistanul, Rusia, Bangladesh, Japonia, 

Nigeria - deţin 3/5 din populaţia globului. 

Dintre aceste 10 ţări doar 3 dintre ele : SUA , Japonia şi Federaţia 

Rusă sunt considerate ţări dezvoltate, celelalte aflate în curs de dezvoltare. 

Ţări cu populaţia între 50-100 milioane loc.: Germania, Italia, 

Anglia, Franţa, Ucraina (dezvoltate), iar Mexic, Iran, Turcia, Etiopia (în curs 

de dezvoltare). 

1.6 Densitatea, mişcarea naturală şi mobilitatea 

populaţiei 

Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor unui 

teritoriu la un moment dat şi suprafaţa acelui teritoriu. 

La nivelul uscatului planetar se constata ca densitatea ar fi de 45% 

loc./km², dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni 

geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor. 

Dacă din acest uscat cu suprafaţa de cca 140 milioane km² scădem 

deşerturile (30 milioane km²), uscatul acoperit permanent cu zăpadă (10-15 

mil km²), pădurile (10-15 mil. km²), lacurile (3 mil. km²) la terenul rămas 

revine pe cap de locuitor o suprafaţă arabilă de 225 m². 

Pe continente situaţia se prezintă astfel: 

Asia are o densitate de 122 loc./km², Europa – 103 loc./km², 

Africa 29 loc./km², America 22 loc./km.², procentul scăzând până la Oceania 

cu 4 loc. /km². În C.S.I. densitatea este de 12,4 loc./km.² 

Cea mai mare densitate se constata în ministate (Monaco, 

Singapore).


În Europa cea mai mare densitate o are Olanda- 400 loc./km², apoi 

Belgia, Anglia, Germania. 

În Asia, Bangladesh are cea mai mare densitate de 1000 loc./km², 

Coreea de Sud cu 491,3loc./km², Japonia 337 loc./km², India, Sri Lanka. 

Pe regiuni geografice, densităţi cu peste 1000 loc./km² întâlnim 

pe: 

a) văile marilor fluvii (Nil, Gange, Tigru, Eufrat), văi ce au 

adăpostit din vechi timpuri strălucite civilizaţii; 

b) în unele câmpii.( Câmpia Chinei de Est, Câmpia Padului); 

c) insule ( Java, Honshu); 

d) regiuni puternic industrializate (Rhur, sud-estul Angliei, 

regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al SUA, sud-estul 

Braziliei); 

e) în jurul marilor metropole. 

Cele mai reduse densităţi se află în regiunile deşertice şi 

semideşertice (Sahara, Australia de vest, Gobi), pădurile ecuatoriale 

(Amazonia, bazinul Congo-ului). Regiunile reci artice şi antarctice. 

Mişcarea naturală a populaţiei. Creşterea populaţiei este rezultatul 

sporului natural care reprezintă diferenţa dintre natalitate şi mortalitate la 

1000 de loc. 

În 2007 sporul natural, la nivel planetar, a fost, în medie, de 

11,95‰ sau o rată anuală de 1,2 % (Africa – 23 ‰, America Latină – 13,9 

‰, Europa – minus 1,5 ‰ spor negativ, America de N – 6,8 ‰). 

Populaţia mondială creşte în fiecare an cu cca 77 milioane loc. , 

zilnic 212 mii , în fiecare ora cu 880. În acesta repartiţie 90% revine 

regiunilor slab dezvoltate. De exemplu, ţări cu spor natural pozitiv sunt 

Pakistan, Irak, Orientul Mijlociu, Africa, Bangladesh (20‰), Congo, Uganda 

(30‰), şi chiar 40‰ (Libia, Iraq), dar şi un spor natural negativ, în special în 

zona europeană (Germania, Ucraina, Austria, şi chiar şi România cu -1,23‰ 

în 2007). 

Mobilitatea teritoriala a populatiei – prezenta încă din perioada 

antropogenezei, au existat mai multe etape cum ar fi: popularea Americii, 

africanizarea Americii, circulaţia neolitică a populaţiilor în spaţiul 

Mediterana-Egipt-Mesopotamia, migraţia popoarelor indoeuropene, etc. În 

ultimele decenii s-a observat o deplasare a populatiei din zonele puţin 

dezvoltate spre cele dezvoltate, un adevărat “exod de inteligenţă”.


Caracteristici regionale ale tranziţiei demografice pe Glob 

Migraţii ale populaţiei există şi în prezent, dar au un caracter mai 

mult individual şi nu de grup, şi se manifestă mai mult intracontinental decât 

intercontinental (deplasarea populaţiei dinspre America Latină spre SUA, din 

Europa Centrală şi de Est spre Europa Occidentală). Principalele beneficiare 

ale acestui exod sunt SUA şi Canada, Noua Zeelandă şi Australia, precum şi 

Finlanda, Olanda, Norvegia, Danemarca, etc. 

Deplasările populaţiei sunt determinate nu numai de căutarea 

locurilor de muncă, ci şi de alţi factori, cum ar fi crearea de infrastrcturi, 

conflicte locale şi regionale. De exemplu, în perioada 1985-1994 au fost 

deplasate cu forţa peste 80 milioane persoane pentru a se construi în regiunile 

locuite de ele baraje, căi de transport, aducţiuni de apă, deschiderea de mine, 

exploatări forestiere, etc. Datorită conflictelor, numărul refugiaţilor a ajuns la 

aproape 20 milioane de persoane în 1995 faţă de mai puţin de 3 milioane în 

urmă cu 20 de ani.


1.7 Structura populaţiei şi urbanizarea 

Structura populaţiei poate fi analizată după mai multe criterii: 

etnic, rasial, lingvistic, al vârstei, pe sexe, al religiei. Foarte important este 

cunoaşterea structurilor populaţiei pe grupe de vârste şi sexe 

Criteriul vîrstei : 

- între 0 – 20 ani sunt tinerii 

- 20 – 60 ani sunt adulţii 

- peste 60 ani sunt vîrstnici 

Dacă o ţară are tineri ~ 35% are în acest caz o populaţie tînără. 

Sub procentul de 30 % există o tendinţă de îmbătrânire a 

populaţiei. 

Marile regiuni geografice cu o podere însemnată a populaţiei 

tinere sunt Africa, America Latină, Asia de Vest, iar în ceea ce priveşte 

valorile peste media mondială a populaţiei vârstnice se remarcă Europa, 

America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă. 

În ceea ce priveşte structura pe sexe se constată o uşoară 

predominare a populaţiei masculine faţă de cea feminină (excepţie fac 

regiunile dezvoltate unde numărul bărbaţilor este depăşit de cel al femeilor - 

legat de supramortalitate masculină şi de efectele celor două războaie 

mondiale). 

Structura populaţiei pe medii (urban-rural) şi evoluţia acesteia în 

ultimele decenii arată că ne aflăm în plin proces de urbanizare. Dacă în 1800 

populaţia urbană reprzenta doar 5,1% din cea mondială, aceasta atinge 41% 

în 1985 şi este în prezent de peste 45%. Se preconizează ca pentru anul 2025 

populaţia urbană să atingă un nivel de 60%. 

Ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei 

Regiunea 

Anii 

1950 1970 1990 2005 2010 

Total mondial 29,4 37,0 43,6 48,7 50,6 

Ţări 

dezvoltate 

53.6 66,4 74,2 74,1 75,0 

Ţări 

dezvoltare 

în 17,4 25,3 34,4 42,9 45,3 

Sursa : World Population Prospects. 

Există mari diferenţe în ceea ce priveşte ponderea populaţiei 

urbane pe mari categorii de ţări. În anul 1990 proporţia populaţiei urbane în 

ţările dezvoltate a fost de cca 75% (Europa, America, Oceania), în timp ce în


ţările în dezvoltare media a fost sub 35% (Africa, Asia de Sud şi Est), la 

nivel mondial rezultând o medie de 44%. 

Urbanizarea: acest proces constituie una din trăsăturile cele mai 

caracteristice ale civilizaţiei contemporane, cu forme şi intensităţi foarte 

variate de la un continent la altul, de la o ţară la alta. 

Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm şi pe tot 

globul pământesc şi nu a atins aceeaşi amploare în diferitele regiuni ale 

planetei. Astfel, în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării 

s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XIX-lea, după 1900, având loc o 

încetinire a acestuia. În America de Nord şi Australia, urbanizarea a început 

mai târziu şi s-a prelungit mai mult decât în Europa. Pe continentul asiatic şi 

cel african, precum şi în America Latină, urbanizarea s-a manifestat mai ales 

după încheierea celui de-al doilea război mondial, dar diferit, în funcţie de 

nivelul de dezvoltare al ţării respective (ţări cu economie dinamică-Japonia, 

Brazilia, Coreea de Sud, Argentina, cu o urbanizare accentuată, pe când în 

ţările slab dezvoltate creşterea populaţiei a avut loc în capitala ţării). 

Exceptând ministatele (Monaco, Singapore), în care toată, sau 

aproape toată populaţia ţării se află concentrată în oraşe, există ţări a căror 

populaţie este în majoritate o populaţie urbană(Marea Britanie - 92,5%, 

Islanda, Olanda, Uruguai, Germania) toate peste 80%. La polul opus se 

situează ţări africane(Rwanda, Mauritania, Burundi), cu o populaţie urbană 

de sub 10%. 

O urmare a urbanizării este apariţia marilor oraşe, care poate fi 

definită prin următoarele caracteristici: constituie o concentrare de populaţie, 

construcţii, dotări şi infrastructură tehnică; cumulează o varietate de funcţii; 

are o poziţie centrală, nodală, în producerea şi schimbul de valori; atrage un 

anumit teritoriu (hinterland). 

Trăsăturile fenomenului urban sunt: 

1. proliferarea oraşelor mari şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul 

oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 

300, din care cel puţin jumătate au două milioane de locuitori; 

2. formarea megalopolisurilor, imense concentrări urbane cu 

câţiva mari poli de atracţie şi numeroase centre urbane. 

În prezent există peste 30 megalopolisuri, printre care cele mai 

reprezentative sunt: BOSWASH(Boston-Washington), Tokaido, 

megalopolisul brazilian, megalopolisul californian, etc.


Nr. 

Crt. 

Aria megalopolitană Ţara 

Cele mai mari megalopolisuri 

Populaţia(mil.loc.) 

1995 2007 

1 Tokyo-Yokohama Japonia 28,4 33,4¹ 

2 Seoul Coreea de Sud 19,1 23,2 

3 Ciudad de Mexico Mexic 24,0 22,1 

4 New York SUA 14,6 21,8 

5 Mumbai/Bombay India 13,5 21,3 

6 Delhi India 10,1 21,1 

7 São Paulo Brazilia 21,5 20,4 

8 Los Angeles SUA 10,4 17,9 

9 Shanghai R.P. Chineză ... 17,3 

10 Osaka-Kobe-Kyoto Japonia 14,1 16,6 

11 Cairo Egipt 11,2 15,9 

12 Calcutta India 12,9 15,5 

13 Manila Filipine 11,3 15,4 

14 Jakarta Indonezia 11,2 14,9 

15 Karachi Pakistan 9,4 14,8 

16 Guangzhou R.P. Chineză ... 14,5 

17 Dahka Bangladesh ... 13,8 

18 Buenos Aires s Argentina 12,2 13,5 

19 Moscova Federaţia Rusă 10,8 13,4 

20 Beijing R.P. Chineză ... 12,7 

21 Rio de Janeiro Brazilia 12,8 12,2 

Sursa: U.S.Bureau of the Census International Data Base 

1.8 Populaţia României 

În anul 2007 populaţia României a fost de 21,53 milioane loc. cu 

o densitate de 90,3 loc/km². 

Sporul natural al populaţiei a fost ridicat înaintea celui de al 

doilea război mondial (peste 14‰), în deceniul al şaselea(10-14‰), şi 

începând cu anul 1967, când a fost înregistrată cea mai mare valoare(18‰), 

sporul natural a scăzut în permanenţă, ajungând în 1990 la 3‰ şi înregistrând 

valori negative în 1996 (-2.5‰), -2,7‰ în 2002 şi de – 1,14 în 2006. Acest 

spor negativ va contribui, pe termen lung, la diminuarea resurselor umane ale 

ţării, în general, şi, totodată, la îmbătrânirea progresivă a populaţiei. 

În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea 

urbană 55% în 2007, cea mai umeroasă populaţie urbnană de înregistrează în


Transilvania (judeţele Alba, Cluj, Huneadoara, Sibiu, Braşov) cele mai 

reduse ponderi se înregistrează în judeţele Giurgiu, Teleorman, Botoşani, 

Suceava. 

Structura naţională indică faptul că populaţia de naţionalitate 

română reprezintă 90% din populaţia ţării , maghiarii (6,6%), rromii (2,5%), 

germanii (0,3%), ucrainienii (0,3%), ruşii-lipoveni (0,2%), alte naţionalităţi 

sub 1%. 

Reţeaua de localităţi cuprindea peste 13000 de sate grupate în cca 

2700 comune, şi 320 oraşe, din care 103 municipii. 

Cel mai important oraş al ţării este Bucureşti, ce concentrează 

peste 2 milioane de oameni, urmând 26 de oraşe cu populaţie de peste 

100.000 loc., din care Constanţa, Iaşi,Timişoara, Cluj-Napoca, Galaţi, Braşov 

şi Craiova au peste 300.000 loc., iar Ploieşti, Brăila, Oradea, Bacău au între 

200-300.000 loc.. Cele 25 de oraşe cu peste 100.000 loc. concentrează 

aproape 3/5 din populaţia urbană a ţării. 


Resurse: ansamblul mijloacelor naturale de care poate dispune o 

colectivitate sau o entitate pe plan energetic, necesară omului pentru cerinţele 

sale fiziologice. 

Bogăţiile: constituie tot ceea ce poate satisface o nevoie şi în 

special bunurile care pot fi obiect de proprietate şi au o valoare. 

Populaţia umană: colectivitatea persoanelor fizice care locuiesc pe 

un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp. 

Resursele umane: totalitatea populaţiei, la un moment dat, care 

poate presta o activitate social-economic. 

Depozitele detritice sunt formate în urma aluviunilor, transportate 

de râuri în mări şi oceane. Sunt constituite din minerale grele, mai frecvente 

fiind magnetitul, ilmetitul, titanitul, zirconiul, aurul şi în cantităţi foarte mari 

nisipul şi pietrişul. 

Nodulii polimetalici reprezintă depuneri pe fundul oceanului, 

aflate la mari adâncimi (4000-6000m), cu diametrul de câţiva centimetri şi 

până la 300kg. Conţin mai multe elemente precum nichelul, cobaltul, fierul, 

cuprul, etc. Au fost descoperite până acum 42 de tipuri de astfel de elemente 

în diferite combinaţii.


1.10 Teste 

1. Ce se înţelege prin fenomenul resurselor naturale; 

2. Faptul că resursele naturale ele planetei sunt limitate ce decizii 

economice credeţi că sunt necesare? 

3. Care credeţi că sunt cauzele mobilităţii internaţionale a 

populaţiei; 

4. Identificaţi factorii de care depinde densitatea populaţiei; 

5. Explicaţi cauzele reducerii populaţiei la noi în ţară în ultimul 

deceniu şi jumătate. 


1. Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura 

Meteor Press, Bucureşti, 2008; 

2. Bebe Negoescu, Gheorghe Vlăsceanu, Geografia economică. Resursele 

Terrei, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2001; 

3. Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim, Geografia 

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, 

Bucureşti, 2005; 

4. Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică 

mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Obiective: 

TEMA 2 – CĂRBUNII 

TEMA 2 

CĂRBUNII 

Să punem în evidenţă amploarea resurselor de cărbuni 

Răspândirea geografică a resurselor de carbuni 

Amplasarea geografică a producţiei 

Situaţia resurselor de cărbuni în România. 

Conţinut: 

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia geografică 

2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune 

2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică 

2.4 România 


2.6 Teste 


15


Cărbunii reprezintă una din cele mai importante substanţe 

minerale utile. Se remarcă, între combustibilii minerali, fiind nu numai o 

valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie primă pentru industria 

chimică. 

Cărbunii au fost cunoscuţi încă din antichitate, dar, pe scară 

industrială, aceştia au fost folosiţi numai o dată cu dezvoltarea maşinismului, 

în cursul revoluţiei industriale din secolul al XVIII-lea, mai întâi în Marea 

Britanie, iar apoi în ţări ca Belgia, Germania, Polonia, Rusia, S.U.A. ş.a. În 

această perioadă cărbunii aveau un rol vital în viaţa economică, devenind 

sursa energetică indispensabilă, motiv pentru care secolul al XIX-lea a mai 

fost numit „secolul cărbunelui”. Chiar şi la începutul secolului al XX-lea 

ponderea cărbunelui în consumul energetic mondial depăşea 9/10 din total. 

Importanţa economică a cărbunelui s-a menţinut până în zilele 

noastre, producţia crescând cantitativ, dar scăzând ca pondere în balanţa 

energetică, datorită utilizării şi a altor surse de energie primară. 

După gradul de carbonizare (conţinutul de carbon), cărbunii se 

clasifică în: turbă, lignit, cărbune brun, huilă şi antracit, ultimele două fiind 

considerate cărbuni superiori. 

2.1 Rezervele naturale de cărbuni şi repartiţia 

geografică 

Evaluarea rezervelor mondiale de cărbuni este dificilă şi, ca 

urmare, sunt avansate cifre foarte variabile. Sunt utilizate valori prezentate la 

Conferinţa Mondială de la Mǘnchen (1980), când rezervele sigure şi 

probabile de cărbuni au fost evaluate între 10000 – 11000 miliarde t. 

Dintre toţi combustibilii minerali, cărbunii deţin cele mai mari 

rezerve certe şi probabile. Potrivit estimărilor făcute cu prilejul Conferinţei 

de la Mǘnchen, cărbunii reprezintă 90% din rezervele de combustibili fosili, 

faţă de numai 4% petrol şi 2% gazele naturale. Cărbunii vor mai servi 

omenirea încă 1000 de ani. 

Repartiţia geografică a rezervelor, este foarte inegală, 95% fiind 

concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în 

ţări ca Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică 

zăcămintele sunt concentrate între latitudinile de 35° şi 60°. Trei state deţin 

peste 80% din rezervele probabile: CSI, SUA şi China, unele plasând CSI-ul


pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există, totodată, şi mari zone 

geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa (2,7%), 

America de Sud (1,2%), Oceania (1,1%). 

2.2 Evoluţia producţiei mondiale de cărbune 

Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere 

foarte ridicat până în 1913 (secolul al XIX-lea fiind numit de altfel „secolul 

cărbunelui”), când cărbunele domină sursele enrgetice (90% în balanţa 

purtătorilor de energie primară). După această dată, producţia evoluează mai 

lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii hidrocarburilor. În 

schimb, o dată cu „criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o 

ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect 

important l-a constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai 

mult în termocentrale. 

Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni(în milioane tone) 

1980 1913 1938 1950 1980 1991 1996 1999 2006 2007 

Huilă 474 1215 1178 1439 2733 3570 3730 3701,5 4585 5543 

Lignit 38 125 262 792 996 1430 918 882,4 1610 945 

Total 512 1340 1440 2231 3699 5000 4648 4583,9 6195 6488 

Sursa: Images économiques du monde, 2002, BP Statistical Review of World Energy, 2007.


2.3 Producţia de cărbune şi repartiţia sa geografică 

Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – 

este mult mai concentrată decât cea petroliferă: două state, respectiv China şi 

SUA deţin mai mult de jumătate (55%) din producţia mondială. 

Aceleaşi două state realizează, împreună, mai mult de două treimi 

din producţia mondială de cărbune superior: China – 33%, SUA – 1/5 din 

producţia mondială; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt 

India (cca. 485 mil. t), Australia(395 mil. t), Africa de Sud(244mil. t) şi 

Polonia (cu cca. 148 mil. t). 

Rezervele de cărbune ale unor ţări(2006) 

Ţara Rezerve (mld.tone) 

China 115,0 

S.U.A. 247,7 

Rusia 157,0 

Germania 67 

India 92,0 

Polonia 14,0 

Australia 79,0 

Africa de Sud 49,6 

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2007. 

Producţia de cărbune 

Ţara (mil. t în 2006) (mil. t în 2007) 

China 2380 2549 

SUA 1054 1052 

India 447 485 

Australia 374 395 

Rusia 309 313 

Africa de Sud 257 244 

Germania 197 122 

Polonia 156 148 

Kazahstan 96 86 

Ucraina 81 94 

Sursa: Images économiques du monde, 2002.


EUROPA (inclusiv CSI). Continentul european, care multă 

vreme s-a situat pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia 

mondială (peste 50% înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar 

şi fără partea asiatică a C.S.I.), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la 

producţia mondială. 

C.S.I. se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din 

lume, deţinând, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi 

probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. 

Producţia a evoluat de la 66 mil. t în 1940 la cca. 443 mil. t. în 

2000, menţinându-se ca al treilea producător mondial. 

Din totalul producţiei, 80-85% se foloseşte în centrale electrice, 

pentru producţia de cocs şi în consumul casnic, iar 15 – 20 % se exportă. 

Ponderea cărbunilor în balanţa de combustibili a CSI este de cca. 25%. 

Cărbunele a fost mai întâi exploatat în partea europeană, unde 

există câteva bazine carbonifere, cele mai imortante fiind Doneţk sau 

Donbas, din Ucraina. Deţine atât cărbuni cocsificabili (40%) cât şi, mai ales, 

energetici (60%) . 

Un alt bazin este cel al Moscovei, care participă cu cca. 10% la 

producţia tării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă 

deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei, zonă mare 

consumatoare de energie. 

Bazinul Peciora, care deţine, mari rezerve de cărbuni cocsificabili, 

alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sank-Petersburgului în acest 

scop s-a construit calea ferată Vorkuta-Sank-Petesburg. 

În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de 

cărbune ale CSI-ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk 

(Kuzbas), situat în bazinul râului Obi. 

Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, 

participă cu cca. 1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât 

şi cărbune brun în straturi groase şi uşor de exploatat. 

Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din 

Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Tunguska, în partea 

central-siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord 

se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte 

care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele 

Bureia, Sucean şi cele din insula Sahalin. 

CSI deţine, totodată, şi cele mai mari rezerve de turbă din lume, 

evaluate la 150 miliarde t, localizate în nordul părţii europene, în Siberia 

Occidentală şi Orientală. 

Germania. Este cel mai mare producător european de căbune. 

Germania a extras multă vreme în jur de 500 mil.t anual, dar în ultimii ani şi-


a redus producţia, în 2007 ajungând la 122,0 mil.t.,din care 110 mil.t lignit şi 

cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de cărbuni). Zăcămintele de 

cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazinele 

Saxono-thuringian şi Lauchhammer. Alte bazine din care se exploatează 

cărbuni inferiori, atât lignit cât şi cărbune brun, se află în partea vestică: 

Aachen, Köln, Saxonia Inferioară, Bavaria. 

În ceea ce priveşte cărbunii superiorii (12 mil. t în 2007), se 

remarcă bazinul Rurh - care constituie cel mai mare complex carbonifer din 

Europa Occidentală şi unul dintre cele mai mari din lume, el favorizând, 

dezvoltarea uneia dintre cele mai complexe şi importante regiuni industriale 

din lume. 

Polonia. Deţine cele mai mari rezerve de huilă din Europa 

Centrală, iar în ceea cea priveşte producţia de huilă s-a situat multă vreme pe 

locul 4 în lume – în ultimi ani pe locul 8. Zăcământul huilifer cel mai 

important se află în sudul ţării, în Silezia Superioară. Participă cu cca. ¾ la 

producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă. Poziţia geografică este 

favorabilă, două că navigabile, Odra şi Wisla, legându-l de regiunile centrale 

ale ţării şi de Marea Baltică, aceasta din urmă favorizând exportul în 

domeniu. 

Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mici, în 

Silezia Inferioară – în bazinul Walbrych (cca. 5%). În podişul Lublin se 

exploatează cărbuni superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din 

voievodatul Poznan şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de 

turbă în nord – estul ţării, în Mazuria. 

În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor 

bruni şi a ligniţilor (80% din totalul de 44 mil.t extrase în 2007). Cărbunii 

constituie principala sursă de energie primară. Cel mai mare bazin carbonifer, 

care participă cu cea mai mare parte la producţia de huilă a ţării, este cel din 

Silezia Cehă (Ostrova Karvina); a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi 

Moravia, cu bazine mici (Klado, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie 

Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la 

producţia ţării. 

Marea Britanie a fost prima ţară din lume care a trecut la 

exploatări masive de cărbune încă din secolul al XVIII-lea. Localizarea 

favorabilă a uşurat transportul şi au creat condiţii avantajoase dezvoltării 

timpurii a industriei metalurgice şi a exportului. Calitatea cărbunelui, 

deosebit de bună, adăncimea mică şi grosimea mare a straturilor au înlesnit 

exploatarea lor, dar, totodată, a dus şi la epuizarea straturilor de suprafaţă şi 

de mică adâncime. 

Rezervele sunt încă mari (peste 130 mld.t), exploatându-se în 

exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili. Producţia, multă vreme


constantă, respectiv în jur de 100 mil. t huilă, a scăzut foarte mult în ultimii 

ani( 24 mil. t în 2007). Există cinci bazine carbonifere mai importante: 

bazinul Scoţiei, Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor 

(Wales), care deţine huilă concsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 

din producţie provine din bazinele Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi 

Ţara Galilor. 

America de Nord. Această regiune a planetei participă cu 

aproape 1/5 la producţia mondială, remarcându-se Statele Unite ale 

Americii, care prin producţia de 1052 mil. t în 2007 (din care 90% cărbune 

superior), se situează pe locul al doilea în producţia mondială; multă vreme a 

ocupat primul loc, în ultimii ani, au fost depăşite de China. 

Repartiţia resurselor este foarte inegală, cantitativ şi calitativ. 

Aproximativ 4/5 din acestea sunt concentrate în vest, în zona Munţilor 

Stâncoşi (în statele Montana, Wyoming, Utah, Colorado, Washington, North 

Dakota), zonă care participă cu aproape 2/5 la producţia ţării. Restul de 1/5 

din rezerve se află în estul şi centrul ţării, zone care participă însă cu mai 

mult de jumătate la producţia totală. 

Cel mai important bazin este Complexul carbonifer apalaşian, din 

estul ţării, axat pe Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, 

în nord, până în statul Alabama, în sud, zăcământul fiind alcătuit din cărbuni 

de foarte bună calitate. 

A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului 

Mississippi, zăcămintele fiind cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi 

Kentucky (din estul fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas 

şi Oklahoma (în vest). Participarea acestui bazin la producţie este mică 

(15%), dar calitatea cărbunelui este excepţională. 

A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (Colorado, 

Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării. 

Cărbunii deşi deţin cu ceva mai puţin de 1/5 din structura 

consumului de surse energetice ale ţării, sunt folosiţi în mare parte cca 60% 

în termocentrale. 

Pe întreg continentul american mai există un singur producător 

mai reprezentativ, respectiv Canada: 65,0 milioane t în 2007, în deosebi în 

provinciile Alberta, British Columbia şi Saskatkewan. 

ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: 

China şi India. 

China este în prezent prima producătore din lume (2549 mil. t în 

2007), participând cu aproape 2/5 din producţia mondială. Cărbunii deţin o 

pondere foarte mare (4/5) în balanţa energetică, fiind sursa energetică 

primordială a ţării. Cele mai mari bazine cu cărbuni superiori sunt localizate


în nordul şi estul Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există zăcăminte de 

cărbuni bruni. 

Principalele exploatări se află în China de nord-est(Manciuria), la 

Fushun, Benxi, ca şi în China de nord, bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt 

importante deasemenea exploatările din China centrală (în provincia Honan), 

cele din China de est şi China de sud-est, din provinciile Yunan şi Hunan. 

India (485 milioane t, cca 95% cărbune superior), deţine mari 

zăcăminte de huilă conentrate în nord-estul ţării, în statele Bihar, Assam şi 

Madhia-Pradesh şi în Bengalul de vest. Din aceste state se obţin cca 90% din 

producţia ţării. 

Alţi producători asiatici sunt: Turcia (cca 63,4 mil. t în 2006), 

Indonezia(259 mil. T în 2007 ), R.D.P.Coreeană(50 mil. în 2006). 

În Africa, marea producătoare este Africa de Sud (cca 244 mil. t 

în 2007, în exclusivitate huilă). 

În Oceania şi America de Sud rezervele de cărbuni nu sunt 

semnificative, doar Australia şi Columbia având o rezervă apreciabilă de 

huilă şi lignit. 

2.4 Cărbunii în România 

România deţine rezerve de cărbune modeste (1,15 mld. t), 

alcătuite în special din cărbuni inferiori (1,1 mld. t). Producţia a scăzut 

simţitor după anul 1990, ajungând la 31,2 mil. t în 1991, 38,9 mil. t în 1993, 

36,1 mil. t în 1996 şi ajungând la doar 35,7 mil. t în 2007. 

Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere. Huila este 

cărbunele superior de bază al ţării noastre, cel mai mare bazin huilifier al ţării 

fiind bazinul Petroşani. 

În ceea ce priveşte cărbunii inferiori, lignitul este tipul de 

cărbune reprezentativ pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a rezervelor se 

concentrează în Podişul şi Subcarpaţii Getici, unde există mai multe bazine: 

1. Bazinul Motru – Jilţ – Rovinari, este cel mai mare bazin 

carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte a rezervelor de lignit şi 

asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune energetic ţării. 

2. Bazinul Huscioarei, situat în podişul Mehedinţi. 

3. Bazinul Alunu – Berbeşti, amplasat în Subcarpaţii Gorjului şi 

Vâlcii. 

Alte bazine carbonifere: 

- Bazinele Munteniei Centrale


- Bazinul Barcău – Crasna 

- Bazinul Baraolt 

Bazinul Valea Crişului 


„Secolul cărbunelui” a fost supranumit secolul al XIX-lea, pentru 

rolul vital pe care l-a avut cărbunii, ca sursă de energie în acest veac. 

Gradul de carbonizare reprezintă concentraţia de carbon în funcţie 

de care se face clasificarea cărbunilor. 

2.6 Teste 

1. Care sunt ţările cu cele mai mari rezerve de cărbuni din lume? 

2. În care emisferă a pământului se găsesc cele mai mari rezerve de 

cărbuni? 

3. Producţia de cărbune a crescut în Europa în ultimul deceniu? 

4. Ce tară este cea mai mare producătoare de cărbune? 

5. Care este cărbunele superior de bază în Romănia?



1. Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică 

mondială, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008; 

2. Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura 

Aula, Braşov,2000; 

3. Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim, 

Geografia economică şi politică universală, Editura Fundaţiei 

România de Mâine, Bucureşti, 2005; 

4. Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia 

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005.

TEMA 3 – PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ 

TEMA 3 

PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ 

Obiective: 

Ne propunem să scoatem în evidenţă importanţa petrolului ca 

resursă economică de bază în industria energeică şi chimică, dar 

ca resursă epuizabilă. 

Conţinut: 

3.1 Exploatarea industrială a petrolului 

3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică 

3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere 

3.4 Rafinarea petrolului pe glob 

3.5 Comerţul mondial cu petrol 

3.6 România 


3.8 Teste 


25


Petrolul brut sau ţiţeiul reprezintă un amestec complex de 

hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide, asociate în 

proporţii diverse. 

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a 

revoluţionat tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu 

mult înainte de începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate 

există menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului 

Persic. Sub formă de bitumen natural, petrolul era folosit în Orientul 

Mijlociu, ca liant şi izolant în construcţia zidurilor Babilonului. 

Săpăturile arheologice au demonstrat prezenţa şi folosirea 

petrolului în Dacia. Exploatarea petrolului, prin puţuri, este menţionată în 

Moldova (Lucăceşti), în anul 1440, de marele cărturar român Dimitrie 

Cantemir. 

În principal petrolul este folosit în combustie, ca lubrifiant şi ca 

materie primă în chimie. 

3.1 Exploatarea industrială a petrolului 

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de 

forare prin sonde mecanice experimentate în S.U.A., apoi în Rusia şi 

România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa) şi 

construirii primelor rafinării. 

România este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată 

statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş. 

Între anii 1850 şi 1925 apar marile producţii de petrol pe toate 

continentele, producţia mondială de petrol a crescut de la 70000 t, în 1860, la 

peste 21 mil. t în 1900. Au fost construite primele rafinării, iniţial cu o 

capacitate redusă, lângă Ploieşti, la Rafov – considerată a treia din lume – 

apoi în S.U.A., Polonia, Canada etc. 

Primele nave cisternă pe apele Mării Negre au apărut în 1878 iar 

primele conducte pentru transport în 1862 în S.U.A. 

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi 

petroliere, regiuni de bază ale producţiei pe Terra fiind considerate: 

Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea 

Prahovei (România) ş.a. 

Dezvoltarea rapidă a trensporturilor auto (după anul 1900), extinderea 

motorului cu combustie internă în domeniul naval şi al aeronauticii au


determinat o extindere considerabilă a producţiei mondiale, a prospecţiunilor 

şi a capacităţilor de prelucrare şi transport. 

Noi regiuni puse în valoare de U.R.S.S. şi S.U.A. sunt America 

Centrală şi de Sud (Mexic, Venezuela), Asia de Sud-Est (Indonezia) şi 

Orientul Mijlociu (Irak, Iran) 

Petrolul se impune tot mai mult ca resursă energetică, după anul 1930 

învigând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren 

după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a 

petrochimiei. 

Mari regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului 

Mexic, zona centrală americano-canadiană, Africa de Nord, zona Golfului 

Guineii, Asia de Sud-Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a 

impus regiunea Podişului Getic. 

În 1960 ia fiinţă la Bagdad – Organizaţia Tărilor Exportatoare de 

Petrol (OPEC) compusă din 13 ţări, având un rol decisiv în conturarea şi 

promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului, din această organizaţie 

face parte Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Venezuela, ş.a. 

3.2 Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor 

geografică 

Conform ultimelor date realizate de British Petroleum, rezervele certe 

sunt de 165 miliarde de tone din care peste 100 miliarde sunt în Orientul 

Mijlociu, iar rezervele incerte se cifrează la 360 miliarde tone. 

Se fac întinse cercetări de descoperire de noi rezerve şi zăcăminte de 

petrol atât în platforma continentala, în zona glacială şi în albia oceanelor 

(Bazinul din Amazonia este cel mai recent). 

Producţia actuală este de 3,9 miliarde tone anual, ele ar putea asigura 

omenirea cu petrol o perioadă de aproximativ 40 de ani. 

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol 

Asia (fără C.S.I.) deţine 64,5% din rezervele mondiale dintre care 

61,5% numai în Orientul Mijlociu (Arabia Saudită – 36,3 mld.t, Iran– 18,9 

mld. t, Emiratele Arabe Unite – 13 mld. t, Kuweit – 13,0 mld. t, Irak – 15,5 

mld. t). Rezerve importante deţin R.P.Chineză 2,2 mld. t,India 0,8 mld. t şi 

Indonezia 0,6 mld. t. 

Europa deţine 12% (19,7 mld) din rezervele certe incluzând şi C.S.I. 

(9,5 mld. t, Norvegia 1,1 mld. t, Marea Britanie 0,3 mld. t).


America de Nord posedă 5,5% (8,8 mld. t)din totalul rezervelor certe de 

petrol ale lumii, concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (3,7mld. t), 

Canada şi Mexic câte 1,7 şi respectiv, 2,4 mld.t. 

Africa deţine zăcăminte în Liban (5,4) şi Nigeria (4,9). Acestora li se 

adaugă cele din Algeria, Egipt şi Angola. 

America Latină deţine 8,6% din rezervele Terrei concentrate în special 

pe teritoriul Venezuelei. 

Australia şi Oceania se înscriu ca un areal geografic care „vine din 

urmă”, rezervele sporind de aproape 7 ori în ultimul deceniu, urmare a 

exploatărilor efectuate în zona platoului continental circumaustralian şi a unor 

insule din Pacific (Noua Guinee, Noua Zeelandă). 

Producţia mondială de petrol a fost în anul 2007 de 3,9 mld. t, 30% fiind 

obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. 

3.3 Reprtiţia geografică a exploatărilor petroliere 

ORIENTUL MIJLOCIU ŞI APROPIAT concentrează cea mai 

mare parte a rezervelor certe ale lumii (61,5%) şi are cea mai importantă 

pondere în producţie. 

Petrolul exploatat în această zonă este în cea mai mare parte uşor şi 

foarte uşor, situat la adâncimi mici (300-2000 m), ceea ce explică 

productivitatea mare a instalaţiilor de extreacţie. 

Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă 

şi din lume ocupă locul întâi şi la producţie (493,1 mil. t în 2007). 

Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), 

reprezintă a doua zonă cu exploatări terestre şi submarine. 

Exportul petrolului extras se face prin două mari conducte 

transarabiene: prima de peste 1730 km, porneşte din zona litoralului (Ras 

Tannurah) până în portul libanez Saida; a doua leagă perimetrul Ghawar de 

portul Yanhu la Marea Roşie (1200 km), în vederea exportului petrolului prin 

Marea Mediterană şi Canalul Suez. 

Iranul şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300 mil. t în 1973 la 210 

mil. t în 2006), datorită războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri 

protecţioniste proprii. 

Exploatări importante se fac în sud-vestul ţării, în spaţiul dintre Munţii 

Zagros şi Golful Persic.


Irakul dispune de zăcăminte importante în nordul ţării, pe aliniamentul 

Mossul – Kirkut – Khanaquin. Conducte importante dirijează petrolul irakian 

dinspre Kirkut, prin Haditna, spre porturile mediteraneene Banias şi Tartus 

(Siria). O alta, mai nouă, leagă aceeaşi regiune cu portul Al Fao la Golful 

Persic. 

Kuweitul este unul dintre primii deţinători de rezerve şi producători ai 

lumii, aici se află unul dintre cele mai productive zăcăminte ale lumii – 

Burgan. 

Emiratele Arabe Unite – realizează producţia cea mai mare parte în 

emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi în 

cele marine de la Zecum. În 2007 a produs 135,9 mil. t. 

A doua mare producătoare de petrol a lumii este America de Nord cu 

cca. 311,5 mil. t în 2007, 50% din producţie fiind extrasă din SUA. În urmă 

cu două decenii aceasta deţinea locul I, dar a ales calea importurilor, acestea 

crescând de la 13% în 1960, la 33% în 1970 şi 53% în 2003. 2/5 din 

producţia naţională se obţine în Golful Mexic (Texas-sudul statului, şi 

Louisiana), atât în zonele terestre, dar şi pe platformele marine , în centrele 

Corsicana, East Texas şi Taylor. A doua zonă petrolieră importantă este 

situată Middlecntinent(1/3), în Texas, Oklahoma, Kansas şi Arkansas, şi mai 

nou în New Mexico. 

Există şi exploatări montane, cele mai cunoscute fiind California, 

Colorado, Utah, dar şi în zona Marilor Lacuri, remarcându-se statele Illinois, 

Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru 

marea aglomeraţie industrială de la sudul Marilor Lacuri. 

După 1960 începe exploatarea în Alaska, în zăcăminte terestre şi 

marine, condiţiile climatului polar şi supolar fac ca exploatările şi transportul 

petrolului să fie mai scumpe. Punerea în funcţiune a oleoductului Prudhoe 

Bay-valdez a micşorat costurile petrolului, acesta fiind dirijat pe calea 

maritimă spre SUA. 

SUA ocupă locul doi în lume la proucţia de petrol din exploatările 

marine, după Arabia Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, 

depăşind 350 000km. 

Canada, care are o rezervă de petrol ce poate acoperi nevoile de 

cosum doar pe 10 ani, a produs în 2007 cca. 158,9 mil. t, situându-se pe locul 

7 în lume. 70% din producţie este realizată în provincia Alberta. Explorări 

recente au scos în evidenţă existenţa unor rezerve importante în nord, în delta 

fluviului Mackenzie, precum şi pe platoul continental al Mării Beaufort 

(asociat cu gaze naturale). 

Canada dispune şi de o reţea de transport al petrolului, 

aproximativ 35000 km de conducte fiind la dispozitia canadienilor.


Mexicul are trei zone importante de extracţie dintre care două se 

află în peninsula Yucatan. Prima este zona Campo de Reform din care se 

obţine mai bine de jumătate din producţia ţării. A doua este pe litoralul 

vestic al Golfului Persic, unde exploatările au luat amploare. Ultima zonă 

este zona Golfului Campeche cu zăcăminte submarine. Mexicul exportă peste 

50% din producţia anuală, care în 2007 a fost de 173 mil. t, ocupând locul 6 

în lume. 

Venezuela se impune atât prin rezerve cât şi prin producţie, 

petrolul fiind principala resursă a acestei ţări şi principalul produs de export. 

Sunt două zone de extracţie imortante: Maracaibo ce asigură 80% din 

producţia naţională (cu exploatări la Mene Grande, Cabimas, Lagunillas, 

Mara, Tra Juana), cealaltă fiind Oriente, situată pe cursul mijlociu al fluviului 

Orinoco (Oficina, Jusepin, El Templador). 

Venezuela ocupă locul 9 în lume cu o producţie anuală de 133,9 

mil. t, fiind cotată cu rezerve de cca. 11,5 miliarde t. 

Argentina are exploatări în sudul ţării, centre importante de 

extracţie fiind în Podişul Patagoniei, arhipeleagul Tierra del Fuego şi partea 

central-nordică. 

Se cuvine să mai fie menţionate pentru producţiile realizate 

Trnidad-Tobago, Ecuador, Peru, Columbia şi Brazilia (cu importante 

rezerve). 

EUROPA ŞI C.S.I. Din cele 481 mil. t extrase în 2006 , 97,1% 

revin ex-URSS, spaţiu geografic cu tradiţie în exploatarea petrolului, zona 

caspică, reprezentată de oraşul Baku, fiind între primele în care a apărut 

extracţia industrială a petrolului. 

Zonă de extracţie este Siberia de Vest cu zăcăminte situate în 

ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatări importante se 

fac în perimetrele Surgut şi Tomsk cu 2/3 din producţia C.S.I. 

În partea europeană cea mai mare producţie se obţine în zona 

Volga – Ural – deţine locul întâi la producţie. Celelalte subzone ale părţii 

europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţi sale nordice, cu exploatări 

terestre şi submarine concentrate în perimetru Baku – Groznîi – Maikop. 

În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi 

estic al Mării Caspice. Recent a intrat în exploatare un mare zăcământ la 

Tengiz, în vestul Kazahastanului. Mici exploatări sunt plasate în Valea 

Fergana (Uzbekistan) şi în Insula Sahalin în Extremul Orient Rus. 

C.S.I. Magistrale importante pornesc din zona Volga – Ural spre 

Moskova şi Sankt – Petersburg şi spre Europa Centrală (5000 km) 

alimentând state din Europa de Est şi Centrală. O altă magistrală alimentează 

Germania trecând prin Belarus şi Polonia. A treia magistrală importantă, de


aproape 7500 km, alimentează centrale din Siberia Centrală şi ajunge în 

portul Nahodka, de la Marea Japoniei. 

În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia 

producătoare europeană după C.S.I. şi Norvegia – producţia 77 mil. t în 2006. 

Petrolul se extrage numai submarin în largul Mării Nordului. Deşi 

extracţiile sunt foarte costisitoare (de 10 ori mai scumpe decât în Orientul 

Mijlociu), ele sunt totuşi efectuate din cauza adâncimii foarte reduse a apei 

(sub 200 m), a calităţii petrolului şi apropierii de marile zone consumatoare 

europene. 

Câmpuri petroliere importante: zona centrală a Mării Nordului şi 

cea a insulelor Shetland. 

Norvegia, locul al doilea la producţie în Europa, îşi plasează 

exploatarea petrolului în acelaşi orizont de timp cu Marea Britanie. 

Exploatările sunt situate în platforma Mării Nordului, extinse mai recent în 

Marea Norvegiei pâna în Nord la Marea Barents, unde au fost descoperite 

rezerve importante. Recent Norvegia a plasat pe poziţie pentru foraj şi 

extracţie platforma Troll, cea mai mare construcţie de beton din lume. 

EXTREMUL ORIENT ŞI OCEANIA R.P.Chineză a extras în 

2006, 183,7 mil.t ocupând locul 5 în lume. Exploatările importante ale ţării 

sunt situate în China de Nord (Tacheng) şi Regiunea Shengli (delta fluviului 

Huanghe) având o contribuţie importantă la producţia naţională. Golful 

Bohai, concentrează cea mai mare parte a rezervelor chineze (3,2 mld. t). 

Alte zone de extracţie sunt: China de Nord-Vest şi provincia Hehei (China de 

Nord) 

Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din 

sud-estul Asiei şi una dintre cele mai vechi de pe continent cu 47,4 mil. t. Cea 

mai mare producţie se obţine în Insula Sumatra, insulele Kalimantan şi Java. 

O treime se realizează în exploatările submarine din nord-vestul insulei Java 

şi strâmtoarea Sulawesi. 

Malaysia – realizează producţia din exploatări submarine de 34,2 

mil. t în 2007. 

Brunei un mic stat în nordul insulei Kalimantan are o producţie 

constantă de cca. 9,5 mil. t obţinută din exploatări submarine. 

În sudul Asiei, India este o producătoare recentă, cu exploatări 

terestre în nord (statul Assam – bazinul fluviului Brahmaputra) şi submarine 

– producţie în 2007 de 37,3 mil. t. 

Australia este o producătoare nouă de petrol, cu exploatări numai 

submarine, în strâmtoarea Bass din sudul ţării (23,8 mil. t în 2007). 

CONTINENTUL AFRICAN are o contribuţie relevantă la 

producţia mondială 10%. Pe teritoriul său există două mari zone petroliere: 

una în nord, cu exploatările situate, în cea mai mare parte, în Sahara, şi alta în


regiunea Golfului Guineii. Zona din nord include exploatările din Libia, 

Algeria, Egipt şi Maroc. 

Libia primul deţinător de rezerve al Africii şi-a micşorat 

producţia în ultimele două decenii, de la 97 mil. t în 1978 la 86 mil. t în 2007. 

Prima zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul 

Libiei, zona este legată de litoralul Mediteranei în vederea exportului şi 

rafinării petrolului. A doua zonă, cu producţie modestă, este situată la graniţa 

cu Algeria. 

Algeria deţine rezerve mai mici, având o producţie de 86,1 mil.t 

în 2007. Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, în nord şi în 

sud. Numeroase conducte dirijează petrolul algerian spre porturile Arzew, 

Alger şi Skikda,unde se află şi importante capacităţi de rafinare. 

Egiptul, cel mai vechi producător african – 34,1 mil. t în 2007, 

dispunând de zăcăminte complexe – terestre şi submarine – în Peninsula 

Sinai şi Golful Suez. Importante conducte converg spre terminalul Ras 

Gharib de la Marea Roşie şi rafinăriile de la Port Suez, Cairo, Alexandria. 

Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică, realizează cea 

mai mare parte din producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător 

african, are exploatări îndeosebi pe continent. Exploatările submarine sunt 

situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării. Importante terminale 

petroliere „adună” petrolul, Nigeria exportând cea mai mare parte (90%) din 

producţia sa de 114,2 mil. t în prezent. 

Alţi producători relevanţi din zonă sunt Gabonul, cu o producţie 

importantă realizată submarin – 11,5 mil.t , şi Angola –84,1 mil.t. 

3.4 Rafinarea petrolului pe glob 

Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre cele mai 

importante ramuri industriale. 

Rafinarea petrolului se realizează fie la „producător”, fie, mai 

ales, „la consumator” în marile ţări importatoare. În primul caz, capacităţile 

de rafinare sunt plasate în zonele de extracţie sau în porturile specializate 

pentru export. În ţările importatoare, rafinăriile funcţionează în porturi sau în 

interior, sau pe traseul sau la capătul unor reţele de transport prin conducte 

(Magistrala transsiberiană - în Rusia, sau „Interprovincial” – în Canada). La 

nivel mondial, în anul 1993 existau 712 rafinării, dispuse în 114 ţări, cu o 

capacitate de prelucrare ce depăşeşte 73 mil. barili/zi. Dintre acestea 507


rafinării sunt dispuse în 28 de state, fiecare cu o capacitate de peste 500000 

barili/zi, cele mai numeroase fiind amplasate în SUA(184), Japonia(41) şi 

Rusia(29). 

În anul 2006 capacitatea de rafinare a fost de peste 4,3 mld. t 

(America de Nord- 24%, Europa şi CSI - 29%, Asia de Sud şi Sud-Est şi 

Australia- 27,4%, America Centrală şi de Sud- 7,7%, Orientul Mijlociu şi 

Apropiat- 8,3% şi Africa- 3,8%). 

SUA dispune de cea mai mare capacitate de rafinare din lume. 

Rafinăriile sunt grupate în câteva zone reprezentative: Golful Mexic şi 

vecinătăţile (Houston, Texas City, Beaumont, New Orleans, Baton Rouge, 

Galveston ş.a.), nord-estul atlantic (New York, Baltimore, Boston şa.), Marile 

Lacuri (Chicago, Toledo, Cleveland), Middlecontinent (Tulsa, Ponca City, 

Sugar Creek, Cushing ş.a.) şi litoralul vestic (Elsegundo, Martinez, Carson). 

În Canada, marile capacităţi de rafinare sunt amplasate în nordul 

Marilor Lacuri: Montreal, Sarnia, St. John, Halifax şi Vancouver. 

Mexicul rafinează petrol, în general, pentru nevoile interne, la 

Ciudad Madero, Salamanca şi Salina Cruz. 

EUROPA OCCIDENTALĂ constituie o alta zonă cu o puternică 

industrie de rafinare. 

Italia ocupă un loc important prin rafinăriile amplasate în 

porturile Milazzo, Priolo, Cagliari, Porto Torres şi Genova. Mari capacităţi de 

rafinare sunt în apropiere de Milano, Torino şi Novarra. 

Franţa are patru zone de concentraţie a industriei de rafinare: 

Zona Marsilia, Sena Inferioară, Estuarul Gironde şi Zona Parisului. 

Germania concentrează pe teritoriul său următoarele grupări: 

a) Renano-Westfaliană (Köln, Gelsenkirchen, Wesseling, 

Gordorf, Dinslaken); 

b) sudul ţării(Karlsruhe. Ingolstadt, Neustadt) şi c) nordul 

ţării(porturile Hamburg, Bremen şi Wilhelmshaven). 

Marea Britanie dispune de rafinării mari pe litoral, mai 

importante fiind concentrările: estuarul Tamisei (Shallhaven, Coryton ş.a.), 

sudul Ţării Galilor (Milford Haven, Pembroke ş.a.), ţărmul Mării Nordului 

(nord Tees, Teesport, Immingham ş.a.). În portul Southampton şi centrul 

Fawley funcţionează cele mai mari rafinării din ţară. 

În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari 

capaciţăti din lume – rafinăria Pernia. 

Spania şi-a dezvoltat o puternică industrie de rafinare portuară, 

atât pe litoralul mediteranean cât şi pe cel nord-atlantic (Bilbao şi La 

Coruña). 

În celelale ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt 

plasate în Belgia (Antwerp, Gand), Suedia (Göteborg), Noevegia (Oslo).


În rândul ţărilor din Est, cea mai mare capacitate de rafinare 

revine C.S.I., cu deosebire Rusiei (273,3 mil. t/an în 2006), locul unu 

mondial. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie: Baku şi 

Groznâi (Cucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii), Işimbai, 

Saratov, Kuibîşev şi Volvograd. 

China ocupă locul doi în lume cu o capacitate de rafinare de 350 

mil. t/an 

Japonia (226 mil. t/an) este a treia ţară din lume după capacitatea 

de rafinare integral amplasată în porturi. Se evidenţiază zona capitalei (Chiba, 

Kawasaki, Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe 

coasta de sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu. 

Tot în Asia se mai evidenţiază capacităţi de rafinare în Indonezia, 

India şi Singapore. 

America de Sud şi Centrală cuprinde numeroase capacităţi de 

rafinare, mai ales în Venezuela (Arabo), Trinidad-Tobago (Pointe-à-Pierre), 

Argentina (La Plata) şi Brazilia (Recife). 

Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea cu cele mai 

importante schimbări privind capacitatea de rafinare. Mai importante sunt 

rafinăriile din Iran (Isfahan, Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah), 

Kuwait (Al Ahmadi), Iraq (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a. 

Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt cele din 

Africa de Sud (Durban), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria (Cadouma). 

Australia are rafinării importante în porturile Melbourne, Sydney, 

Brisbane şi Kwinana. 

3.5 Comerţul mondial cu petrol 

Din cele aproape 4 mld. t de petrol produse în 2007, statele 

dezvoltate au consumat 3/4 din producţie, cea mai mare parte din aceasta 

provenind din import. 

Date recente arată că peste 2 mld. t de petrol au făcut obiectul 

operaţiunilor de comerţ. 

Prima zonă importatoare din lume este Europa Occidentală (40- 

45%), în cadrul său distingându-se, în ordine Franţa, Germania, Italia, 

Olanda ş.a. 

A doua mare importatoare este America de Nord (25-30%), în 

principal import efectuat de către SUA, care importă mai mult de jumătate 

din necesarul de consum.


În estul şi sud-estul Asiei (aproximativ 30% din importurile 

mondiale), Japonia concentrează cea mai mare parte a fluxurilor de petrol 

(peste 235 mil. t/an). Dintre ţările Americii de Sud, importatoarea principală 

este Brazilia. 

Cea mai importantă zonă exportatoare este Orientul Mijlociu şi 

Apropiat (30-35%), de unde fluxurile importante se dirijează spre Japonia, 

Europa de Sud-Vest şi SUA. 

Africa este a doua exportatoare (16-17%), Nigeria, Libia şi 

Algeria fiind principalii furnizori pentru Europa de Vest, America de Nord 

şi Mexic. 

America Latină (13%), în principal Vanezuela şi Mexic, exportă 

petrol în SUA şi chiar spre Europa de Vest. 

CSI, cu deosebire Rusia, Ucraina, Azerbaidjan şi Turkmenstan, 

deţine cca. 10% din exportul mondial, orientat, în primul rând, spre ţările din 

est şi, mai recent, spre unele ţări occidentale (Germania, Franţa). 

Alte fluxuri importante de export al petrolului se dirijază dinspre 

Indonezia şi China spre Japonia. 

3.6 România 

România se înscrie ca un producător tradiţional de petrol, 

acesta fiind cunoscut încă de pe vremea dacilor şi exploatat apoi, intens, în 

secolele XV-XX. 

Cea mai mare producţie de petrol a fost obţinută în anul 1938 de 

8,7 mil. t, România situându-se pe locul patru în lume la acea dată. Aproape 

integral producţia era obţinută în zona Prahovei (99%) şi în bazinul 

Taslăului din Moldova. 

Rezervele ţării sunt estimate la cca. 100 mil. t, în scădere, deşi în 

ultimii ani datorită intenselor actvităţi de prospctare, s-au descoperit câteva 

noi rezerve, îndeosebi în Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, 

Câmpia de Vest, iar mai nou în structurile profunde ale Depresiunii Colinare 

a Transilvaniei ş.a. 

Situaţia modestă a situaţiei noastre se datorează exploatărilor 

neraţionale a vechilor zăcăminte, mai ales în perioada interbelică. Cele 

descoperite în ultimile decenii se includ, cu puţine excepţii, în categoria 

petrolurilor grele, vâscoase.


Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere, sub raportul 

rezervelor şi al ponderii în producţia mondială, arealul dintre Carpaţi şi 

Dunăre rămâne în continuare cel mai important (70%). Zonele importante 

sunt: 

I. Zona Podişului şi Subcarpaţilor Getici, situată între Dâmboviţa şi 

Jiu, este prima zonă intrată în exploatare, după 1950, cuprinzând patru 

grupuri de centre de extracţie: 

1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti; 

2. Gruparea Vâlcii; 

3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova; 

4. Gruparea Oltului. 

II. Zona Câmpi Dunării, ce sigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi 

producţia a debutat aici începând cu 1960, cu perimetrele: 

1. Perimetrul teleormănean; 

2. Perimetrul Urziceni-Galaţi; 

III. Zona Subcarpaţilor dintre Dâmboviţa şi Buzău, cu cele trei 

compartimente importante: 

1. Concentrarea Dâmboviţei; 

2. Concentrarea Prahovei; 

3. Concentrarea Subcarpaţilor Buzăului. 

IV. Zona Câmpiei de Vest; 

V. Zona Subcarpaţilor Moldovei. 

Zăcăminte noi, aflate în stadiul incipient de exploatare, sunt 

situate în depresiunile Târgu Secuiesc (Gheliţa), Comandău şi Baraolt, la 

curbura internă a Carpaţilor. 

În 1987 a fost consemnată prima extracţie de petrol din 

Platforma continentală a Mării Negre. 

În anul 2007 România a extras 5,0 mil. t de petrol, producţia 

fiind în sensibilă scădere, evoluţie impusă atât pentru protejarea resurselor 

noastre, cât şi datorită reducerii petrolului în balanţa energetică a ţării. 

Pentru acoperirea consumului intern România importată o cantitate de 10-15 

mil. t anual. 

Industria de rafinare a cunoscut o puternică dezvoltare, 

capacitatea totală actuală fiind de peste 30 mil. t/an. Combinate complexe 

funcţionează la Oneşti, Piteşti şi Brazi-Ploieşti, precum şi la Midia 

Năvodari, pentru rafinarea potrolului din platforma continentală a Mării 

Negre şi din import, rafinării cu capacităţi mai reduse sunt amplasate la 

Ploieşti, Teleajen, Câmpina, Braşov, ultimile trei pentru producţia de 

lubrifianţi, iar în Câmpia de Vest la Suplacu de Barcău, unde se rafinează 

petrolurile grele din zonă.



Petrolul brut sau ţiţeiul este un combustibil mineral clasic, de 

origine organică, randamentul său energetic fiind cuprinsă între 9000 şi 1000 

kcal./kg. 

Este o resursă epuizabilă în cca 40-45 de an. Se prezintă ca un 

amestec complex de hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi 

lichide. 

OPEC - Organizaţia Ţărilor Exploatatoare de petrol, înfiinţată în 

anul 1960 cu sediul la Viena, din care fac parte pste 13 state. Este un 

organism interguvernamental. 

3.8 Teste 

1. Care este cea mai bogată zonă geografică în rezerve de petrol? 

2. Care sunt principalele caracteristici ale comerţului mondial cu 

petrol? 

3. Care sunt principalele ţări exportatoare de petrol? 

4. Cum explicaţi axcensiunea conomică spectaculoasă a unor ţări 

din Orientul Apropiat? 

5. Unde se situează România în această ramură economică de bază 

din punct de vedere al resurselor şi al producţiei?



Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, 

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008; 

Miron Florea, Geografie economică mondială, Editura Aula, 

Braşov,2000 

Florina Bran, Geografia resurselor economice, Editura 

Atheneum, Bucureşti, 1993 

Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia 

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005

Obiective: 

TEMA 4 – GAZELE NATURALE 

TEMA 4 

GAZELE NATURALE 

Subliniază randamentul caloric ridicat care poate ajunge până la 

13850 kcal/m³, având şi alte multiple întrebuinţări în industrie, ca 

materie primă în industria chimică, pentru îngrăşăminte chimice, 

negru de fum, cauciuc sintetic, materiale plastice, fibre sintetice, 

medicamente. 

Conţinut: 

4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor geografică 

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale 

4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din România 

4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara noastră 


4.6 Teste 


39


Gazele naturale, un alt combustibil mineral, sunt constituite din 

hidrocarburi gazoase în care predomină metanul. Ele dispun de o putere 

calorică ce poate ajunge până la 13.850 kcal/m 3 şi se utilizează în două 

direcţii majore: drept combustibil şi ca materie primă în industria chimică. 

Folosite drept combustibil, ele constituie o sursă energetică excelentă, cu 

ardere completă, fără să degaje fum sau să lase cenuşă, putând fi transportate 

prin conducte la distanţe de mii de km şi nefiind prea poluante. Ca materie 

primă pentru industria chimică, gazele naturale pot fi utilizate pentru 

obţinerea metanului, a etilenei ori a amoniacului, a îngrăşămintelor chimice 

pe baza de uree, negrului de fum, a maselor plastice, firelor şi fibrelor 

sintetice. 

Gazele naturale se împart în două categorii: gazul metan, şi gazul de 

sondă. 

1. Gazul metan, numit şi gaz uscat, se găseşte singur în zăcământ, 

conţine o mare proporţie de metan (între 69 şi 99,91%) şi o canitate mică de 

hidrocarburi superioare metanului (etan, propan, butan, izobutan etc.). 

Zăcămintele de gaz pot fi în apropierea regiunilor petroliere (Zona Golfului 

Mexic şi în cea a Middlecontinent-ului din S.U.A., Baku-Karadag, Podişul 

Stavropol şi zona Saratov din C.S.I.). 

2. Gazele de sondă, numite şi gaze umede sau asociate, se găsesc în 

zăcământ împreună cu petrolul şi s-au format o dată cu acesta. În cadrul 

zăcămîntului de petrol, gazele de sondă pot fi dizolvate în petrol sau se pot 

găsi liber, formând o cupolă deasupra zăcământului de petrol, ori un strat 

gazeifer inclus în acesta. În primul caz alcătuiesc aşa-numitul cap de gaz. 

Gazul de sondă poate fi extras direct din zăcământ, fiind exploatat 

odată cu petrolul, dar poate proveni şi din rafinarea petrolului (în urma 

cracării). Multă vreme gazul de sondă a fost lăsat să se piardă în atmosferă, 

ori a fost reintrodus în zăcămîntul petrolier pentru restabilirea presiunii. 

Captarea şi utilizarea lui industrială, s-a făcut mai ales după cel de al doilea 

război mondial, iar în ţările OPEC-ului chiar mai târziu (la începutul 

deceniului al optulea). 

Importanţa gazelor petroliere a crescut în ultimul timp şi va creşte şi 

în viitor, mai ales în condiţiile menţinerii crizei energetice. G.N.L. (gazele 

naturale lichefiate) au un mare rol în acoperirea vârfurilor de consum şi încep 

să aibă importanţă pentru motoarele cu ardere internă (în C.S.I., Japonia, 

S.U.A.), firmele vest-europene de prestigiu, constructoare de autoturisme, 

făcând deja testări în aceeaşi direcţie.


4.1 Rezervele de gaze naturale şi distribuţia lor 

geografică 

Rezervele sigure de gaze naturale ale lumii erau apreciate, la 

începutul deceniului al nouălea, la 67 000 mld. m 3 ., iar în 2002 la 177 660 

mld. m 3 . La nivelul producţiei actuale (2007) de 2940 mld. m 3 , ele ar putea 

asigura consumul omenirii pe o perioadă de cca 60 de ani. Trebuie avut în 

vedere însă că, pentru anii 2010-2020, se estimează o producţie de gaze 

naturale de cca 3600 mld. m 3 , ceea ce va scurta perioada de asigurare cu gaze 

naturale a lumii. 

Din cele 177 660 mld. m 3 sigure, cea mai mare parte 40% se află în 

Orientul Mijlociu, unde se remarcă Iranul cu 14,7% în 2002. Urmează CSI cu 

34,5 %, iar pe locul trei în ierarhia mondială a zonelor mari deţinătoare de 

rezerve gazeifiere certe se situează America de Nord cu 4,2% din totalul 

mondial din care în SUA cca 2,9%. Canada şi Mexicul deţin 0,9% şi 

respectiv 0,4%. Africa este pe locul patru 9,2% cea mai mare exploatatoare 

fiind Algeria cu 2,5% din totalul mondial, urmată de Nigeria 2,5% şi Libia 

0,7%. 

Europa, exclusiv C.S.I., ocupă locul următor (6,2% din totalul 

rezervelor). Dintre acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia 

Norvegia se situează pe primul loc (2,2%) fiind urmată de Marea Britanie şi 

Olanda. 

Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, 

Indonezia şi Pakistanul, iar în America de Sud 3,3% din totalul rezervelor 

mondiale le are Venezuela. 

4.2 Regiunile producătoare de gaze naturale 

Gazele naturale sunt cunscute încă din antichitate, cu 2000 de ani 

Î.H., fiind transportate prin conducte de bambus spre locurile de utilizare. Ele 

au fost semnalate sub forma „focurilor vii” şi sub forma unor iviri aproape de 

suprafaţă. 

În secolul al XVII-lea, este cunoscut gazul metan în Europa, şi 

anume la Copşa Mică.


În 1908 la Şărmăşel în Transilvania este instalată prima sondă. 

Utilizarea gazului metan pentru fabricarea negrului de fum are loc 

în România din 1937, pentru fabricarea cauciucului sintetic, în 1937 în SUA, 

şi a polietilenei şi amoniacului, în 1938. 

În 1910 sunt captate pentru prima dată gazele de sondă la Runcu- 

Bustuncsi. 

Exploatarea industrială a gazelor a început în preajma anului 1880 

când s-a înregistrat o producţie de 1,6 mld. m 3 . Până în cel de al doilea război 

mondial producţia a crescut relative lent. Ulterior, intensificându-se 

exploatările în unele ţări mai vechi producătoare (S.U.A., C.S.I., România, 

Mexic, Italia şi Iran), precum şi începerea ori extinderea acestora în multe ţări 

sau zone geografice (Europa Occidentală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord), 

producţia de gaze naturale a crescut, ajungând în anul 2007 la 2940 mld. m 3 . 

Dinamica producţiei mondiale de gaze naturale (md. mc.) 

Anul 1960 1965 1970 1975 1980 1985 2000 2006 2007 

Producţia 470 700 1082 1300 1474 1591 2483 2865 2940 

Nr. 

crt. 

Ţara 

Repartizarea rezervelor şi a producţiei de gaze 

naturale în principalele ţări 

Producţie 

(mld. m 3 . 

2007) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

Rezerve 

(mii mld. m 3 

2007) 

1. Rusia 607,4 20,7 1652 

2. S.U.A. 545,9 18,6 209 

3. Canada 183,7 6,2 59,0 

4. Iran 111,9 3,8 993,0 

5. Norvegia 89,7 3,1 102,0 

6. Algeria 83,0 2,8 159,0 

7. Arabia Saudita 75,9 2,6 93,0 

8. Marea Britanie 72, 4 2,5 17,0 

9. China 69,3 2,4 102,0 

10. Turkmenistan 67,4 2,3 101,0 

....................................................................................................................... 

17 România 11,6 0,4 0,63 

Totalul mondial 2940 - - 

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2008. 

EUROPA. Continentul european, inclusiv C.S.I., deţine cele mai 

mari rezerve de gaze naturale de pe glob: cca 2/5 din total; cea mai mare


parte a acestora revine C.S.I. (35% din rezervele mondiale), unde sunt 

concentrate mai ales în partea asiatica. 

C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu 

cele peste 790,2 mld. m 3 exploatate în 2007 asigurând mai mult de o treime 

din producţia mondială. Se remarcă o creştere rapidă a producţiei în ultimii 

10-15 ani: de exemplu în 1980, cu o producţie de 406 mld. m 3 ., C.S.I. realiza 

aproape 30% din totalul mondial. Producţia este asigurată în cea mai mare 

parte de trei ţări membre ale C.S.I.: Rusia (607,4 mld. m 3 , oricum locul 1 pe 

Glob), Uzbekistan (58,5 mld. m 3 ), Turkmenistan (67,4 mld.m 3 ). C.S.I. posedă 

zăcăminte şi exploatări importante atât în partea europeană, cât şi în partea 

asiatică. În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul căreia 

zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al 

fluviului Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării 

Kara. Partea europeană cuprinde atât exploatări vechi, între care cele din 

Ucraina subcarpatică, Povoljia (cursul mijlociu al Volgăi), Podişul Stavropol 

(nordul Caucazului), cât şi exploatări mai noi ca zonele Orenburg (sud-vestul 

Uralului de Sud). 

C.S.I. dispune de o importantă reţea de conducte de transport şi 

distribuţie a gazelor naturale: 270 000 km, din care numai reţeaua de 

transport însumează peste 155 000 km. Exportă gaze naturale mai ales în 

Europa (ţările Europei Centrale, Germania, Franţa) şi în Japonia. 

EUROPA OCCIDENTALĂ concentrează zăcăminte şi exploatări 

de gaze naturale atât pe continent cât şi în zonele submarine. Se impun, în 

special, zăcămintele din Marea Nordului, cu mari rezerve, constituite din 

gaze de sondă. 

Olanda care a început exploatarea gazelor naturale în 1950, a ajuns 

astăzi o mare producătoare mondială, cu cei cca 64,5 mil. y (2007) exploataţi 

ocupând locul al nouă. Cel mai însemnat zăcământ se află în perimetrul 

Sclochteren-Gröningen, din nord-estul ţării, care deţine cea mai mare parte a 

rezervelor ţării. Olanda aprovizionează cu gaze naturale ţările U.E., fiind 

prima exportatoare de gaze naturale de pe continent. 

Marea Britanie are îndeosebi zăcăminte submarine, revenindu-i 

cea mai mare parte a zăcămintelor din Marea Nordului, cu exploatări în 

câmpurile Leman Bank, Viking; zăcămintele terestre se află în Scoţia şi 

Anglia. Exploatarea acestora este relativ recentă (începănd cu 1965), dar 

producţia a crescut rapid, stabilindu-se la 40-50 mld. m 3 anual. A crescut însă 

în ultimii ani, ajungând la 72,4 mld. m 3 în 2007 ceea ce plasează Marea 

Britanie pe locul al optulea pe glob. 

Norvegia care a început destul de recent exploatarea (1978) s-a 

impus deja ca o producătoare însemnată a continentului (89,7 mld. m 3 ). 

Dispune de însemnate rezerve submarine în tot lungul ţărmului, din Marea


Nordului până în Marea Barenţ. În prezent exploatările se fac numai în Marea 

Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a., care sunt legate prin conducte 

submarine de Germania (portul Emden). 

Europa Ocidentală dispune de cea mai densă reţea de transport şi 

distribuţie a gazelor naturale, remarcându-se în cadrul ei Marea Britanie, 

Germania, Franţa, Italia şi Olanda. 

AMERICA DE NORD concentrează unele dintre cele mai 

însemnate zăcăminte gazeifere ale lumii (cca. 5 900 mld. m 3 ), cantonate 

îndeosebi în S.U.A. (cu ceva mai mult de jumătate din total). Printre cele 

545,9 mld. m 3 în 2007 se situează pe locul al doilea pe Glob, la mare distanţă 

faţă de restul marilor producătoare ale lumii. Cele mai de seamă exploatări se 

găsesc în zona Golfului Mexic, unde se realizează 2/3 din producţia 

naţională. Baza o constituie statele Texas (cu 40% din totalul producţiei ţării) 

şi Louisiana, cu exploatări atât terestre cât şi submarine. A doua zonă de 

exploatări gazeifere este Middlecontinent, cu două concentrări, una sudică, în 

statele Oklahoma şi Kansas, şi alta nordică, în statele Dakota de Nord şi 

Dakota de Sud. 

S.U.A. se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi 

distribuţie a gazelor naturale, totalizând 1,5 mil. km. Numeroase conducte, de 

lung traseu, leagă câmpurile gazeifere din zona Golfului Mexic şi din 

Middlecontinent cu importante regiuni mari consumatoare (regiunea Marilor 

Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.). 

Canada este, cu cele 183,7 mld. m 3 exploatate în 2007, a doua 

producătoare de pe continent şi a treia de pe Glob. Extracţiile de gaze se fac 

în provinciile Alberta, Saskatchewan şi British Columbia. Aproape 2/5 din 

producţie se exportă în S.U.A. De altfel, Canada are o reţea importantă de 

conducte, în lungime de cca 150 000 km, care leagă zonele de extracţie atât 

cu cele consumatoare canadiene din regiunea Marilor Lacuri, provincia 

Ontario, cât şi cu S.U.A. Astfel conducta transcanadiană, care leagă oraşele 

Edmonton de Montreal (3 800 km), serveşte şi pentru export în S.U.A., 

printr-o ramificaţie spre Chicago. 

Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie 

gazeiferă. Producţia lui a scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 

46,2 mld. m 3 în 2007, faţă de peste 35 mld. m 3 mai înainte. Rezervele şi 

exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea nord-estică, la graniţa 

cu S.U.A. (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi în zona 

istmului Tehuantepec (gaze de sondă). 

În AMERICA DE SUD, cele mai mari zăcăminte le deţine 

Venezuela (cca 4320 mld. m 3 ), cu exploatări în regiunea petrolieră 

Maracaibo (Amana, Lechoso ş.a.), având o producţie de 28,5 mld. m 3 . Ea a


fost depăşită în ultimii ani de Argentina (44,8 mld. m 3 ), care are zăcăminte şi 

exploatări în centrul ţării şi în Patagonia de Sud. 

În ASIA se remarcă ORIENTUL MIJLOCIU şi APROPIAT, care 

dispune de mari rezerve (40% din cele mondiale). Cele mai mari rezerve le 

deţine, în ordine, Iranul, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. În 

prezent, principalul producător din zonă este Iranul (111,9 mld. t din 2007), 

depăşind Arabia Saudită (75,9 mld. t); al treilea producător din zonă sunt 

Emiratele Arabe Unite. 

Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, 

Indonezia (66,7 mld. m 3 în 2007) cu principalele exploatări din insulele 

Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în rândul producătoarelor în 

domeniu, China a devenit cel mai important producator asiatic, exploatând 

anual cca 69,3 mld. m 3 în anul 2007, îndeosebi în bazinele de hidrocarburi 

din nord-vestul ţării. 

În AFRICA, cele mai importante exploatări de gaze naturale se află 

în nord, suprapunându-se Saharei. Cel mai important producător este 

Algeria, cu cca 83 mld. m 3 anual în ultima vreme; în prezent, principalele 

exploatări sunt concentrate în partea nordică (Hassi R’Mell, Ain Salah ş.a.). 

Algeria este un important exportator, în special în Europa (în principal prin 

cele două conducte care o leagă de Sicilia) şi S.U.A. Alţi producători din 

zonă sunt Libia, cu 14-15 mld. m 3 anual (un important zăcământ aflându-se 

la Marsa Brega), şi Egiptul (cca 46,5 mld. m 3 ). 

În deceniul al nouălea AUSTRALIA a devenit o producatoare tot 

mai importantă (40 mld. m 3 în 2007 faţă de 9,6 mld. mc. în 1980). Dispune 

de exploatări submarine în lungul litoralului sud-estic, cu zăcăminte 

însemnate care, după unii specialişti, le-ar putea întrece pe cele din Marea 

Nordului, şi terestre în statul Queensland. 

4.3 Repartiţia geografică a exploatărilor gazeifere din 

România 

Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una dintre cele mai 

importante resurse naturale ale subsolului. Există atât gaz metan cât şi gaz de 

sondă. Gazul metan are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), 

iar puterea calorică este cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal/m 3 . 

Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: 

între 160 şi 350 mld. m 3 .


Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de 

sondă sunt concentrate îndeosebi în zunele extracarpatice. Se deosebesc mai 

multe zone de exploatare cum ar fi: 

1. Podişul Transilvaniei (inclusiv depresiunile submontane) este 

cea mai importantă zonă de extracţie, dispunând mai ales de gaz metan. În 

cuprinsul Podişului Transilvaniei se pot deosebi două grupări ale centrelor de 

extracţie, şi anume: 

a) gruparea dintre Mureş şi Someş cu centrele: Sărmăşel, Şincai, Zau de 

Câmpie, Sângiorgiu de Câmpie, Puini; 

b) gruparea dintre Mureş şi Târnave, cu centrele: Delenii, Bazna, Cetatea 

de Baltă, în vest, iar în est cu Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului, 

Sângiorgiu de Pădure, Nadeş, Cristuru Secuiesc ş.a. 

2. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de 

Olt se pot evidenţia următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: 

Boldeşti, Boteşti (în apropiere de Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest 

de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti ş.a. 

3. Câmpia Română (dispune şi de unele exploatări de gaz 

metan) cu următoarele centre: Urziceni, Jugureanu, Padina, Lişcoteanca, 

Oprişeneşti şi Independenţa, în sectorul dintre Urziceni şi Galaţi, precum şi 

unele din zona Videle şi din apropierea Craiovei (Gherceşti şi Işalniţa). În 

zona de contact a Subcarpaţilor cu Câmpia Română se fac exploatări la Gura 

Şuţii, Ariceşti, Măneşti, şi Finta (gaze de sondă). 

4. În Câmpia de Vest, mai însemnate sunt exploatările de la 

Călacea, în sectorul extracţiilor petrolifere din vecinătatea Mureşului, şi 

Abrămuţ, în cel dintre Crişul Repede şi Someş. 

Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu 

Secuiesc (la Ghelinţa) şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni). 

4.4 Dinamica producţiei şi perspectivele acesteia în ţara 

noastră 

Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld. 

m 3 în 1938 (din care 1,8 mld. m 3 de sondă), la 32,95 mld. mc. în 1989 (din 

care 10,73 mld. m 3 gaze asociate), ocupând locul al şaselea pe Glob. 

Producţia este însă în scădere în ultima vreme (atinsese 38-40 mld. m 3 în anii 

1980-1985, dar numai 25 mld. mc. în 1992 şi 13,6 mld. mc. în 2000 şi 12,1 

mld. m 3 în 2006 si 11,6 mld. m 3 în 2007); producţia de gaze de sondă s-a 

stabilizat la 11-12 mld. m 3 , scăzând cea de gaz metan.



Gazul Metan: numit şi gaz uscat cu o concentraţie de metan 

situată între 69 şi 99,91%, se găseşte singur în zăcămînt, şi mai conţine şi o 

mică cantitate de hidrocarburi superioare precum etan, propan, izopropan, 

izobutan, etc. 

Gazul de sondă: numit şi gaz umed sau asociat, se găseşte 

împreună cu petrolul şi s-a format odată şi împreună cu acesta. Are o putere 

calorică mai redusă, între 5500-6000 kcal./m³. 

Gazele naturale: un alt combustibil mineral ce constituit din 

hidrocarburi gazoase şi este epuizabil în orizontul a cca 70 de ani. 

4.7 Teste 

1. Care a fost cauza care a determinat creşterea continuă a 

consumului de gaze naturale impunând o campanie susţinută de 

descoperire a noi rezerve? 

2. Care este ţara cu care produce cea mai mare cantitate de gaze 

naturale din acest început de secol? 

3. Unde sunt localizate în Europa cele mai recente zăcăminte de 

gaze naturale şi căror ţări aparţin? 

4. Unde este localizat gazul metan în România? 

5. Cum a evoluat producţia de gaze naturale în ţara noastră?





Miron Florea , geografie economică mondială, Editura Aula, 

Braşov, 2000; 

Erdeli George (coordonator), Geografia economică mondială, 

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998; 

Mihăilescu Ion Florin, Elemente de geografie economică 

mondială, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2000

TEMA 5 – ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR 

DE CONSTRUCŢIE 

TEMA 5 

ROCILE DE CONSTRUCŢIE ŞI INDUSTRIA 

MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE 

Obiective: 

Deşi cantitativ modestă în ansamblul producţiei industriale, 

industria materialelor de construcţii este printre cele mai vechi şi 

în prezent indispensabile în economia mondială 

Conţinut: 

5.1 Rocile de construcţie 

5.2 Pietrele de construcţie în România 

5.3 Industria materialelor de construcţie 

5.4 Industria materialelor de construcţie în România 


5.6 Teste 


49



5.1 Rocile de construcţie 

Deşi în prezent ocupă o pondere modestă în ansamblul producţiei 

industriale, industria materialelor de construcţii prezintă, totuşi, o importanţă 

deosebită. Volumul impresionant de construcţii de locuinţe şi clădiri 

industriale, numeroasele şi complexele lucrări hidroenergtice şi de 

hidroamelioraţie, diverse construcţii edilitare, ca şi acţiunea de modernizare a 

şoselelor şi, strâns legat de acestea, construcţia podurilor, viaductelor etc., 

care se dezvoltă într-un ritm alert în întreaga lume, impun creşterea masivă a 

producţiei de materiale de construcţii. În construcţii se utilizează două 

categorii de materiale: a) naturale, sub forma sub care se găsesc în natură; 

b) obţinute pe scară industrială. 

Multe roci (pietre naturale) au fost folosite, din cele mai vechi 

timpuri, la construcţii cu destinaţii din cele mai diverse: locuinţe, cetăţi, 

palate, monumente funerare, ziduri de apărare, poduri etc. Piatra nu a fost 

folosită numai în construcţiile monumentale ale antichităţii (piramidele 

construite în jurul anului 2000 î.Hr., palatul Cnossos din insula Creta, zidul 

portului Pireu din Grecia ş.a.), ci şi în multe altele din perioada feudală. În 

timpurile moderne, deşi importanţa rocilor a scăzut în comparaţie cu epocile 

anterioare, ele au încă destule utilizări în construcţia drumurilor şi a căilor 

ferate, cheiurilor, lucrărilor de fortificaţii, fundaţiilor de clădiri, ca şi în 

arhitectura monumentală, ornamentaţii şi sculptură. 

Rocile sunt unele dintre cele mai abundente resurse naturale ale 

globului şi au o arie de răspândire foarte largă. După domeniul în care sunt 

utilizate, acestea pot fi clasificate în două categorii: 

a) Rocile utilizate în construcţia clădirilor şi a operelor de 

artă. Această categorie include o gamă foarte largă de pietre naturale, atât ca 

origine (cristalină, eruptivă şi sedimentară), cât şi calitativ, începând cu 

gresiile şi calcarele cochilifere şi terminând cu pietrele semipreţioase. Rocile 

din această categorie beneficiază de un colorit şi un aspect plăcut, pot fi tăiate 

în plăci şi se pot şlefui şi lustrui uşor. În funcţie de calităţile respective, unele 

sunt utilizate numai ca materiale de faţadă şi ca ornamente interioare, altele 

pentru clădiri întregi. 

Din grupa rocilor folosite la ornamentaţia clădirilor şi realizarea 

operelor de artă fac parte marmura, breciile marmureene, onyxul, travertinul, 

gabroul, dioritul, unele calcare etc.



MARMURA, un calcar cristalin recristalizat, este utilizată în 

decoraţia interioară şi exterioară a clădirilor (placare, scări, balustrade, 

colonade, etc.) ori în realizarea operelor de artă (statui, monumente etc.), de 

regulă, aceasta este opacă, avand însă şi un colorit divers. Fiind o rocă 

metamorfică, zacămintele de marmură sunt cantonate în regiunile montane 

cristaline. Europa concentrează unele dintre cele mai mari depozite de marmura 

din lume şi de cea mai bună calitate. Astfel se remarcă Italia, în care marmura 

reprezintă una dintre resursele naturale importante ale ţării. Calitativ, această ţară 

se impune pe plan mondial nu numai pentru marmura de sculptură, dar şi pentru 

cea destinată ornamentaţiilor. Zăcămintele italiene sunt localizate în două mari 

zone: în Munţii Apenini şi în zonele preapenine şi în Munţii Alpi. Foarte 

apreciată în lume este marmura pentru sculptură din munţii Apeninii Nordici, 

cunoscută şi sub denumirea de marmura de Carrara (localitate situată la poalele 

vestice ale Apeninilor, din împrejurimile căreia se exploata încă din timpurile 

romane). Este de culoare alba, albăstruie, alb-galbuie şi translucidă. A fost 

folosită de marii titani ai sculpturii epocii Renaşterii, între care Michelangelo. 

Tot în Apeninii Nordici mai sunt importante exploatările din împrejurimile 

oraşului La Spezia (marmură colorată), de la Levanto (verde şi roşiatică), 

Portovenere ( cu unul dintre cele mai renumite tipuri de marmura numită porto: 

pe un fond negru, apar vine galbui-surii). În Apeninii Centrali, respectiv în 

provincia Toscana, se impun exploatăriile de la Siena (la sud de Florenţa) şi de la 

Prato (nord-vest de Florenţa), ultima cu marmura verde. În Munţii Alpi există 

exploatări de marmură pentru sculptură în valea Ossola (Val d'Ossola) şi 

împrejurimi (de culoare albă ori alb-albăstruie) şi în Val-Venosta ( de culoare 

albă), precum şi la Varenna (marmură neagră, mult solicitată pentru 

monumentele funerare), Cesena (marmură verde, marmură roşie). 

Italia este cea mai mare producatoare de marmură din lume (cca. 1,9 

mil. t blocuri) şi cea mai însemnată exportatoare (cca. 450.000 t blocuri anual). 

Grecia, are exploatări în special în zonele montane din apropierea Atenei 

- Pentelikos şi Imettos, dar şi în insulele Paros şi Skyros. Marmura de Paros şi 

Pentelikos este translucidă şi de culoare albă ori albăstruie, iar cea de Imettos este roşie 

cu vinişoare albe. 

Alte ţări care produc marmură sunt: Spania, Portugalia, Franţa, Suedia, 

CIS, S.U.A., Canada, China, Japonia, Algeria şi Maroc. 

TRAVERTINU - tuf vulcanic de precipitaţie - serveşte la placarea 

interioară şi exterioară a clădirilor. Italia dispune de mari exploatări în Munţii 

Apenini şi în zonele prealpine (se remarcă cele de la Tivoli). Franţa exploatează 

în Champagne şi în Masivul Central. Alte producătoare europene sunt:



Spania,Belgia, Cehia ( zona Karlovy - Vary) şi România, iar în restul lumii se 

remarcă S.U.A. (Munţii Stâncoşi). 

Italia este cea mai mare producătoare şi exportatoare de travertin din 

lume. Alte exportatoare sunt Franţa, Spania si România. 

GRANITUL (rocă eruptivă), pe lângă faptul că se poate lustrui frumos, 

prezintă şi avantajul că unele categorii se pot prelucra cu dalta, obţinându-se 

piese ornamentale sau plăci. Rezistenţa sa deosebită, precum şi absorbţia 

redusă a umidităţii, îl impune şi la fundaţiile clădirilor monumentale ori 

obişnuite. În decursul timpului, această rocă a servit la realizarea unor renumite 

construcţii monumentale (majoritatea piramidelor Egiptului antic, Escurialul - 

oraş-mănăstire de lângă Madrid, podul Westminster din Londra etc.). Sunt 

vestite granitele roşii suedeze (Vibro) şi cele din sudul Finlandei (Rapakivi si 

Viipuri), italiene (de Baveno şi Montorfano din Alpi) şi egiptene (de Assuan). 

Anumite categorii de GABROU, tot o roca eruptiva, sunt solicitate la 

placarea interioară şi exterioară ori la construcţia de monumente, socluri etc. 

GRESIILE ROŞII sunt caracteristice în construcţiile monumentale din 

India, Marea Britanie etc., zăcămintele din India fiind printre cele mai mari din 

lume. 

Pentru ornamentarea unor construcţii deosebite ca palate, temple, 

pagode, biserici, muzee etc., ori pentru unele opere de artă, se face apel la roci 

naturale foarte scumpe din categoria pietrelor semipreţioase. Între acestea se pot 

enumera: malahitul, jadul, azuritul, lazuritul, agatul, onyxul, jaspul etc. 

b) Categoria rocilor naturale utilizate în construcţia drumurilor, 

căilor ferate, cheiurilor, taluzelor etc. Această categorie include atât roci dure, 

de regulă eruptive, rezistente la apăsare şi la acţiunea agenţilor externi (în special, 

umiditate şi temperatură), cât şi roci friabile (pietriş şi nisip). Rocile friabile, fără să 

necesite o prelucrare mecanică anterioară, se folosesc ca imbrăcaminte la 

drumuri, pe când cele dure se taie în pavele, pentru a se putea pava drumurile şi 

trotuarele, ori se sfărâmă în bucăţi mici, formând aşa-numita criblură, necesară în 

principal la terasamentul căilor ferate. 

Atât rocile dure, cât şi cele friabile au o largă răspândire pe glob. 

De exemplu, GRANITUL - una dintre pietrele cele mai frecvent utilizate 

la construcţia drumurilor şi terasamentelor de cale ferată - reprezintă 5-10% din 

scoarţa terestră. Specifice multor zone eruptive din lume, inclusiv scuturilor vechi, unde 

adesea se găsesc împreună cu cele roşii, sunt granitele obişnuite, existente în rezerve 

foarte mari în Peninsula Scandinavă, cu prelungire în Karelia, apoi în America de Nord 

şi zona Marilor Lacuri şi a fluviului Sfântului Laurenţiu, precum şi în anumite zone din 

Siberia şi China, Brazilia, Marea Britanie, Spania şi Polonia. 

BAZALTUL, roca eruptivă folosită cu deosebire la pavarea străzilor şi 

pentru criblură, se găseşte pe mari întinderi (circa 300 000 km 2 ) în nord - estul 

Podişului Dekkan din India, unde formează unul dintre cele mai mari



zăcăminte din lume, apoi în Irlanda de Nord (cu coloane celebre), Masivul 

Central (Franţa), Transcaucazia (CSI) şi Orientul Îndepărtat. 

ROCILE FRIABILE (nisipurile, pietrişurile) se exploatează din 

albiile şi terasele inferioare ale apelor curgătoare. 

5.2 Pietrele de construcţie în România 

Ţara noastră posedă variate şi mari rezerve de roci naturale de construcţii. 

Marea varietate a structurii geologice a teritoriului ţării dă posibilitatea 

exploatării unei variate game şi a unor cantitaţi însemnate de roci, utilizate 

direct în construcţii sau transformate industrial în diferite materiale de 

construcţie (ciment, ceramică etc.). 

Dintre rocile de origine eruptivă, granitul, rocă eruptivă dură, este folosit 

îndeosebi la pavaje. Principalele areale sunt legate de structurile hercinice din 

nordul Dobrogei sau sunt incluse în sisturile cristaline din Carpaţi (grupa Retezat 

Godeanu, Zarand, Muntele Mare). În Munţii Măcinului se află cele mai însemnate 

exploatări de granit, la Măcin, Greci, Turcoaia, Iacobdeal (cea mai mare din ţară). 

Se exploatează, de asemenea, în Munţii Zarandului, în carierele de la Radna, Zam, 

Săvârsin. 

Bazaltul, o rocă de culoare cenuşie, solidificată în structuri prismatice (care 

dau coloane de bazalt, asemănătoare cu cele de la Racoş şi Detunatele din Munţii 

Apuseni), dură, se utilizează direct sau prelucrată prin topire (ţevi de bazalt). 

Principalele cariere pentru exploatarea bazaltului sunt la Racoş şi Hoghiz 

(Munţii Perşani), Topliţa (Munţii Călimani), Brănişca (Munţii Metaliferi), Lucăreţ, 

Somoviţa (în Dealurile Lipovei). 

Andezitul se întâlneşte pe suprafeţe întinse în Carpaţii Orientali şi Munţii 

Apuseni, fiind roca predominantă a erupţiilor vulcanice neogene. Exploatările 

principale sunt în munţii Oaş, Gutâi, Calimani, Harghita şi pe cursul superior al 

Crişului Alb (în Muntii Apuseni). 

Dintre rocile sedimentare, foarte variate ca aspect, densitate, mod de 

întrebuinţare, mod de folosire sunt calcarele, argilele, pietrişurile şi nisipurile. 

Calcarul, rocă compactă, are utilizări multiple, atât direct, cât şi, mai ales, 

ca materie primă în fabricarea cimentului. Cele mai importante zăcăminte şi 

exploatări se află în Dealurile Tulcei (la Mahmudia, Zebil, Mihail 

Kogalniceanu), Munţii Codru - Moma (Vascău), Munţii Banatului (Doman), 

Carpaţii Orientali (Bicaz şi Hoghiz, folosindu-se la fabricile de ciment din 

localitaţile respective), Carpaţii Meridionali (Mateiaş, Lespezi şi Suseni, pentru 

fabricile de ciment de la Câmpulung, Fieni, respectiv Bârseşti - Târgu Jiu, precum 

şi la Băniţa, Ohaba - Ponor).



Gresiile se utilizează în construcţii rurale şi pentru pavaje. Se exploatează 

îndeosebi din flişul Carpaţilor Orientali la Pojorâta şi Păltinoasa (în apropiere de 

Câmpulung Moldovenesc), Tarcau, pe valea Trotuşului (Gura Slănicului), la Siriu 

(pe valea Buzăului) şi Teliu (lângă Braşov). 

Creta se exploatează la Basarabi (Podişul Dobrogei). 

Argila, rocă sedimentară plastică, se întâlneşte sub forma argilei 

obişnuite, comune (din care se produc cărămizi, ţigle), caolin (argilă albă), 

utilizată pentru ceramica fină, porţelanuri, şi argilă refractară. Argilele comune se 

exploatează în foarte multe locuri, fiind utilizată la fabricile de cărămizi şi ţiglă 

din apropierea localitaţilor respective. 

Caolinul se exploatează la Aghireşu, Parva (jud. Bistriţa - Năsăud), 

Harghita Băi, iar argila refractară se obţine din carierele de la Aleşd, Vadu 

Crişului şi Aghireşu. 

Travertinul este tot o rocă sedimentară (tuf vulcanic resedimentat), utilizat 

în construcţii monumentale, la placarea clădirilor, a staţiilor de metrou etc. Se 

exploatează la Borsec (jud. Harghita) - nuanţe mai roşcate, şi la Banpotoc (jud. 

Hunedoara) - nuanţe gri. Este cerut la export în numeroase ţări, datorită mai ales 

coloritului foarte atrăgător. 

Nisipul coarţos, folosit la obţinerea sticlei, se exploatează la Miorcani şi 

Hudeşti (în nordul Moldovei, langă Prut), Vălenii de Munte, Hoghiz (lângă 

Braşov) şi, mai recent, în grindul Caraorman (Delta Dunării). 

Pietrişul şi nisipul de balastieră se folosesc în industria prefabricatelor din 

beton, precum şi în construcţiile cele mai diferite. Balastierele se grupează pe 

regiuni şi bazine hidrografice. 

Între ROCILE METAMORFICE cele mai cunoscute sunt marmura şi 

calcarele policrome. 

Marmura este o rocă de construcţie scumpă, folosită la diferite ornamentaţii, 

monumente etc. După caracteristicile calcarelor din care provin şi gradul de 

metamorfism, există mai multe varietăţi de marmură (roşie, roz, albă) în Munţii 

Poiana Ruscă se găsesc cele mai mari depozite şi varietăţi de marmură. Exploatarea se 

face în carierele de la Ruşchiţa, cu marmură de culoare albă sau roz, Alun şi Căpriora 

(estul Depresiuni Haţegului), de culoare albă şi gălbuie. În Munţii Codru-Moma 

se extrag calcare policrome şi marmura la Moneasa şi Vaşcău. Cariere de marmură 

mai există în Munţii Rodnei (Anieş, Parva, Cormaia), Făgăraş (Porumbacu), Munţii 

Dognecei (Bocşa), în defileul Oltului (Râul Vadului). 

Şisturile cristaline constituie o rocă comună pentru regiunile carpatice. Se 

exploatează îndeosebi cele cu un metamorfism ridicat (Zam în Munţii 

Zarandului, Derna în Munţii Plopişului). 

Între rocile de construcţie, se mai exploatează mari cantitaţi de marne, 

cu o largă răspandire în Subcarpaţi, flişul carpatic, Podişul Transilvaniei,



Podişul Dobrogei etc.; au întrebuinţări în primul rând în industria cimentului, a 

cărămizilor şi pentru prepararea noroaielor de foraj etc. 

Tufurile vulcanice, folosite la producerea unor şorţuri de ciment sau ca 

materiale de zidărie, sunt larg răspândite în exteriorul Carpaţilor (Slănic, Băile 

Govora s.a.) şi în Podişul Transilvaniei (Apahida, Şercaia, Dej ş.a.). 

5.3 Industria materialelor de construcţie 

Această industrie este una dintre cele mai vechi din lume. 

Meşteşugul fabricării cărămizilor, olanelor şi chiar al unor lianţi (mortar, 

beton) este cunoscut şi practicat la unele popoare cu mult înaintea erei noastre 

(asiro - caldeeni, popoarele Indiei, grecii, egiptenii şi romanii). De asemenea, sticla 

era cunoscuta în Egipt cu 4 000 de ani î. Hr. 

Subramurile principale ale industriei materialelor de construcţii sunt: 

1. Industria lianţilor: produce ciment, var şi ipsos. Producţia mondială 

de ciment a fost în anul 2007 de peste 2,6 mld. t, principalii producători fiind China 

cu 1,3 mld. t, aproape jumătate din producţia mondială, India (160 mil. t), Japonia (66 

mil. t), SUA (96 mil. t), Coreea de Sud (51 mil. t), Spania (48 mil. t), Rusia (45 mil. 

t). În ultimii ani Asia a devenit principalul producător de ciment din lume, producând 

peste 75%. 

2. Industria ceramicii: realizează o gamă largă de produse, cu diverse 

utilizări. O primă categorie o formează cărămizile de diferite tipuri - inclusiv 

refractare, materiale de finisaj (placaj ceramic, plăci de faianţă, plăci de gresie), 

materiale izolatoare (hidro, termo si fono), echipament tehnico-sanitar, teracotă 

ş.a., toate utilizate în construcţia clădirilor civile şi industriale. O a doua categorie 

o constituie obiectele de uz casnic (veselă din faianţă şi porţelan), iar o a treia, 

obiectele de artă. 

Baza de materii prime a industriei ceramice este foarte variată, prioritate 

având însă argilele. Cele comune, folosite în industria cărămizilor obişnuite, 

teracotei, ţiglei ş.a. sunt specifice regiunilor sedimentare, larg răspândite pe glob (cu 

precădere în câmpii şi dealuri). Cele semifine, constituind materia primă pentru 

placajul de faianţă, obiectele tehnico-sanitare etc., au şi ele o răspândire destul de 

mare. 

Între unităţile producatoare de produse ceramice utilizate în construcţii, 

cele mai numeroase sunt fabricile de caramizi obişnuite. Materia prima existând mai 

pretutindeni şi din abundenţă, unităţile producătoare sunt amplasate în zona marilor 

centre consumatoare. Între marile producatoare se remarcă: CSI, R.P.D. Coreeana, 

SUA, Germania, Marea Britanie şi Italia. Fabricile pentru caramizile refractare



sunt localizate, de regulă, în cadrul sau în apropierea centrelor siderurgice. Între 

ţările mari producatoare de materiale de finisaj (placaj ceramic, plăci de faianţă şi 

plăci de gresie) se pot enumera: SUA, Germania, Franţa, Portugalia, Marea 

Britanie şi Belgia. Italia şi Germania sunt cunoscute pentru exportul placajului 

ceramic. Pentru obiecte tehnico-sanitare se remarcă: Italia, Franţa, Japonia, 

Germania şi Olanda. 

Obiectele de uz casnic şi artistic folosesc ca materie primă argilele 

semifine şi fine (caolin). Caolinul serveşte la obţinerea porţelanului, din care se 

realizează atât obiectele de artă, cât şi o serie de produse de uz gospodăresc. Mari 

depozite de caolin, de foarte bună calitate, se găsesc în sud-estul Chinei, în Marea 

Britanie (în peninsula Cornwall şi în comitatul Devon), în podişul Boemiei 

(Munţii Brdy şi în zona localităţii Karlovy-Vary) din Cehia, în jurul localităţilor 

Meissen din Germania şi în nord-estul Masivului Central în Franţa. 

Rezervele de caolin din SUA sunt concentrate în sudul Munţilor Apalaşi şi în 

Munţii Stâncoşi, iar cele din CSI, în Ucraina şi Ural. 

Industria obiectelor de uz gospodaresc din faianţă este prezentă în multe 

ţări ale lumii. În schimb, industria obiectelor artistice sau de uz ceramic din 

porţelan au o răspândire cu mult mai redusă, uneori luând caracterul unei 

industrii meşteşugăreşti. ÎIn industria porţelanului sunt vestite şi astăzi Japonia, 

China, Coreea de Sud şi R.P.D. Coreeana. Porţelanul este un produs 

tradiţional al sud-estului asiatic (alături de mătase). Deşi în prezent el nu mai 

reprezintă pe piaţa mondială o marfă specifică acestei zone, porţelanurile 

orientale se bucură, totuşi, de o mare solicitare. Între porţelanurile orientale, 

supremaţia o deţine cel japonez din centrul Seto (lângă Nagoya), renumit 

pentru figurine, apoi Kagoshima, Sasebo, Yamata ş.a. 

În China, cel mai vestit centru al industriei porţelanului este Jingdezhen, 

din sud (cu mari rezerve de caolin în jur). 

Industria porţelanului se bucură, de asemenea, de renume într-o serie de 

ţări din vestul Europei. Astfel, în Franţa se remarcă porţelanurile de Sevres şi 

Limoges, în Germania cel de la Rosenthal şi Meissen, care se numară printre cele 

mai vechi centre ale producţiei de porţelan din Europa, iar în Cehia cele de Boemia. 

3. Industria sticlei. În afară de folosinţa tradiţională (geamuri pentru 

ferestre), în timpul din urmă sticla a căpătat multiple utilizări în construcţii. 

Materiile prime le reprezintă nisipurile silicoase, soda caustică cu mare puritate. 

Acestora li se mai adaugă feldspatul şi boraţii. Nisipurile silicoase şi calcarele cu o 

mare puritate au o răspândire relativ largă în lume. Se întâlnesc însă, mai rar, 

nisipurile silicoase de foarte mare puritate, necesare obţinerii sticlei optice şi 

cristalelor (cu un conţinut de peste 99,8% siliciu). Zăcămintele industriale de 

feldspat se găsesc în SUA, CSI, Canada, Suedia ş.a. Boraţii, folosiţi la 

categoriile de sticlă care suportă variaţii mari de temperatură (sticla pentru lămpi, 

vase laborator, vată de sticlă), se obţin fie din zăcăminte, fie din emanaţii gazoase



şi ape termale, SUA, India, Turcia, Italia fiind ţările care au cele mai mari 

posibilităţi de obţinere a acestora. 

Industria sticlei este foarte răspândită în lume, marea majoritate a statelor 

acoperindu-şi necesarul din producţie proprie. Amplasarea unităţilor de 

producţie se face ţinând seama mai ales de piaţa de desfacere şi de existenţa 

combustibililor, decât de materia primă. Se remarcă, totuşi, ţări cum sunt: CSI, 

Polonia, Cehia (nordul Boemiei), Germania (Saxonia, Thuringia, Ruhr, Saar), 

Polonia (Silezia Superioară), Franţa (zona de nord-est şi pariziană), precum şi 

Belgia (Gompel), Marea Britanie (Glasgow, Londra), Italia (Piemont). Apoi, pe 

alte continente: Japonia (o producătoare mondială de sticlă şi obiecte de sticlă 

obişnuită), China, Coreea de Sud, SUA. 

5.4 Industria materialelor de construcţie în România 

Industria prefabricatelor a căpătat, în ultimul timp, o foarte mare 

importantă deoarece aceasta are un rol hotărâtor în industrializarea 

construcţiilor. Prefabricatele se execută din beton, materiale ceramice etc. 

Industria prefabricatelor din beton armat (cu bare de oţel) sau precomprimat 

(utilizate pentru planşee, balcoane, scări, fundaţii, pereţi, poduri, baraje etc.) este 

prezentă în toate ţările avansate din punct de vedere economic. O deosebită 

amploare au căpătat-o, în ultimul timp, prefabricatele din azbociment 

(realizate din ciment şi azbest), utilizate ca învelitori la canalizări, alimentare cu 

apă ş.a., precum şi piatra artificială turnată (din ciment şi piatră naturală 

măcinată). Rezerve mari de azbest poseda China, CSI şi Canada, iar producţii 

însemnate realizează aceleaşi ţări. 

Romania are o industrie reprezentativă de materiale de construcţie, dar, 

în ansamblu, cu o scădere a producţiei începând cu anul 1990. 

Subramura lianţilor este prezentă îndeosebi prin ciment, având numeroase 

centre (între care Turda, Fieni, Comarnic, dintre cele mai vechi, Medgidia, Bicaz, 

Bârseşti - Târgu Jiu, Câmpulung, Chistag, Chiscadaga, Hoghiz ş.a.), ipsos (de 

regulă în aceleaşi centre) şi var (Comarnic, Câmpulung, Turda, Bicaz, Măgura - jud. 

Buzău, Tâmăveni ş.a.). 

Industria ceramicii cunoaşte o largă răspândire pe cuprinsul ţării pentru 

ceramica pentru construcţii (cărămizi, ţigle, teracote etc.), la care se adaugă 

fabricile de căramizi refractare (cele mai mari fiind la Alba lulia, Turda, Reşiţa, 

Braşov) şi de ceramică fină (porţelan, faianţă), mai importante aflându-se la 

Alba Iulia, Sighişoara, Cluj-Napoca, Curtea de Argeş, Bucureşti, Timişoara, 

Piatra Neamţ.



Industria sticlei, cu vechi tradiţii în România, este prezentă, în 

principal, în centre cum sunt Mediaş, Târnăveni, Buzău, Boldeşti-Scăeni 

(pentru geamuri), Azuga, Sighişoara, Mediaş, Avrig, Bistriţa, Pădurea Neagră 

(jud. Bihor), Tomeşti (jud. Timiş), Buzău, pentru sticlărie, cristaluri, corpuri 

de iluminat. 


Gabron: rocă eruptivă colorată care se utilizează la realizarea 

operelor de artă şi ca ornament la construcţii. 

Caolin: rocă sedimentară plastică de culoare albă din familia 

argilei. 

Industria lianţilor: produce cele mai importane materiale pentru 

construcţii şi anume ciment, var şi ipsos. 

5.6 Teste 

1. Care este rolul rocilor naturale în naturale în activitatea 

economică? 

2. Care sunt cele mai cunoscute zone de exploatare a marmurei? 

3. Care sunt subramurile industriei materuialelor de construcţii? 

4. Care sunt tipurile de roci exploatate şi prelucrate în România? 

5. Care sunt centrele de tradiţie de fabricare a porţelanului în 

lume şi în România? 




Miron Florea , Geografie economică mondială, Editura Aula, 




Mihăilescu Ion Florin, Elemente de geografie economică 

mondială, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2000

TEMA 6 – FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA 

ALIMENTARĂ ŞI INDUSTRIA UŞOARĂ 

TEMA 6 

FONDUL FUNCIAR, AGRICULTURA, INDUSTRIA 


Obiective: 

Agricultura ca ramură de bază a economiei mondiale asigură 

existenţa populaţiei, însă o dată cu „explozia demografică” a 

apărut şi o „problemă alimmentară” la nivel mondial. 

Totodată agricultura furnizează materii prime de bază pentru 

industria alimentară, cea uşoară şi chimică, a cărei rezolvare este 

destul de dificilă. 

Conţinut: 

6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale 

6.2 Modul de utilizare a terenurilor 

6.3 Resursele agroalimentare şi animale 

6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei 

6.5 Agricultura în România 

6.6 Industria alimentară 

6.7 Industria uşoară 


6.9 Teste 


59



6.1 Fondul funciar şi îmbunătăţirile sale 

În condiţiile creşterii explozive a populaţiei şi totodată, datorită 

altor factori (politica de scoatere din circuitul productiv al unor suprafeţe de 

teren agricol), economia mondială a ajuns la o balanţă alimentară precar între 

cerere şi ofertă. 

În cazul agriculturii ondiţiile naturale reprezintă o premisă de 

prim ordin, acest sector economic fiind influenţat de condiţiile de mediu 

(relief, climă, apă, soluri, vieţuitoare, etc) într-o măsură destul de mare. 

Resursele agroalimentare au rol esenţial în dezvoltarea societăţii 

omeneşti, ca materii prime pentru diferite ramuri industriale, produse de 

schimb, dar îndeosebi ca mijloace de subzistenţă ale populaţiei. Mijlocul de 

producţie principal în agricultură este solul. Prin sol se înţelege partea 

superficială a scoarţei terestre, formată din materie anorganică, organică, apă, 

aer, de unde îşi extrag plantele substanţele necesare dezvoltării lor şi care este 

înzestrată cu propietatea esenţială de fertilitate. 

Principalele grupe de soluri sunt: lateritele, soluril roşii de savană, 

solurile brune de pustiuri şi semipustiuri, solurile roşii şi galbene 

subtropicale, solurile castanii de stepă, solurile argiloiluviale, solurile 

podzolice şi de tundră şi cernoziomuri în zonele temperate. 

Pentru ameliorarea calităţii productive a terenurilor se realizează o 

serie de îmbunătăţiri funciare: înlăturarea excesului de umiditate combaterea 

eroziunii terenurilor, terasarea versanţilor, ameliorarea terenurilor nisipoase 

şi sănătoase, combaterea efectului inundaţiilor, dar îndeosebi reducerea 

deficitului de umiditate prin irigaţii. 

Lucrările de desecare au ca scop principal includerea în circuitul 

agricol a suprafeţelor ocupate de bălţi, mlaştini, terenuri cu exces de 

umiditate sau expuse frecvent inundaţiilor, 

Lucrările de terasare au tradiţii în Europa mediteraneeană pentru 

culturile de viţă de vie, însă cele mai întinse suprafeţe e află în Asia (China, 

Filipine, Indonezia, Japonia, cele două Coree) şi sunt folosite în special la 

culturile de orez. 

Combaterea eroziunii solurilor este o problemă importantă 

îndeosebi pentru viitorul agriculturii, deoarece solul se reface foarte greu, în 

timp, iar distrugerea sa accelerată diminuează continuu potenţialul productiv 

al terenurilor. În acest moment eroziunea afectează o treime din terenurile 

arabile ale Terrei.



Lucrările de irigaţii au rol substanţial în reducerea efectului 

negativ al deficitului permanent sau temporar de umiditate. Suprafaţa irigata 

pe glob este de peste 300 mii ha ceea ce reprezintă 1/5 din suprafaţa arabilă, 

obţinânde-se cca 40% din producţia vegetală mondială. 

6.2 Modul de utilizare a terenurilor 

Suprafaţa totală a uscatului (cca. 150 mil. km 2 ) cuprinde terenuri 

arabile (11%), păşuni şi fâneţe (24%), fond forestier (31%) şi alte suprafeţe 

(34%). 

Terenurile arabile, cu o suprafaţă totală de cca. 15 mil. km 2 şi o 

pondere de 11% din suprafaţa uscatului, constituie principalul mijloc de 

producţie al agriculturii. Există diferenţieri semnificative pe continente şi 

regiuni. Valori apropiate de media mondială caracterizează ponderea 

suprafeţelor arabile în America de Nord, CSI şi Asia de Est. Valori mai mari 

există în Europa (30%) şi Asia de Sud (25%), iar mai reduse, sub nivelul 

mondial, în Africa, Australia, America de Sud (între 5 şi 7%). La nivelul 

ţărilor există diferenţieri foarte mari datorită mai multor factori, mărimea 

suprafeţei ţării, condiţiile climatice, cererea de produse agroalimentare, 

presiunea demografică, tradiţii istorice. Ţări mici, cu tradiţii agricole şi 

condiţii favorabile, pot avea peste 50% terenuri arabile (Danemarca, 

Ungaria), iar unele ţări mijlocii 40-50% (Polonia, Spania, Italia, Cehia, 

Germania, Slovacia, România). Ţările de mari dimensiuni, chiar în condiţiile 

unei agriculturi moderne, utilizează numai între 10-20% din suprafaţa lor 

totală (SUA, Rusia, China) sau chiar mai puţin (Australia, Brazilia). O 

situaţie aparte o are India, cu un teritoriu relativ întins (3,3 mil. km 2 ) şi foarte 

populat (peste 1 mld. loc.), unde suprafaţa arabilă ocupă o pondere de 50% 

din suprafaţa fondului funciar. 

Suprafaţa terenurilor arabile ar putea fi dublată în următorii ani 

folosindu-se mijloacele tehnice actuale. În condiţiile creşterii accentuate a 

populaţiei Terrei extinderea suprafeţelor arabile devine o necesitate.



Modul de utilizare a terenurilor pe continente (mii ha.) 

Total 

America America 

Africa 

Mondial de Nord de Sud 

Asia Europa Oceania Ex-URSS 

TOTAL 13392 3029 2241 1782 2758 488 854 2240 

Fără ape 

interioare 

Arabil şi 

13079 2964 2138 1753 2679 473 845 2227 

culturi 

permanente 

1444 182 274 114 456 139 51 230 

Păşuni şi 

fâneţe 

3402 900 364 494 760 83 432 369 

Păduri 4028 685 716 829 536 157 157 947 

Alte terenuri 4205 1197 783 316 928 206 206 682 

Irigaţii 237 11 27 9 150 2 2 21 

Păşunile şi fâneţele constituie o bază furajeră tradiţională pentru 

creşterea animalelor. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), 

preerii (America de Nord), pampas (America de Sud), savană (Africa) şi 

chiar regiuni semideşertice (Australia, Africa, Asia Centrală). 

6.3 Resursele agroalimentare şi animale 

Plantele agricole constituie resursa esenţială de hrană a omenirii. 

De asemenea, unele culturi vegetale formează o bază furajeră pentru creşterea 

animalelor şi o sursă de materii prime pentru industrii. 

Cultura cerealelor este predominantă în agricultura mondială, 

ocupând peste 55% din totalul suprafeţelor arabile. Cele trei cereale de bază 

(grâul, porumbul, orezul) au ponderi relativ apropiate în producţia totală de 

cereale, care a depăşit 2,2 mld. t în 2005, aproape 2/5 din aceasta fiind 

realizate de numai trei state (China, SUA, India). 

Grâul (607 mil. t în 2007) are ca principali producători China 

(singura ţară cu o producţie de peste 100 mil. t, începând cu anul 1992), India 

(cca. 75 mil. t), S.U.A (53,6 mil. t), urmate de alte ţări cum sunt: Rusia(49,4 

mil. t.) şi Franţa (33,2 mil. t.). 

Principala constatare care se desprinde din analiza tabelului 

următor este creşterea însemnată a producţiei de grâu, a celor mai populate 

ţări ale lumii (China şi India). China a înregistrat o creştere a producţiei de 

grâu cu aproape 11 mil. t, iar India un spor al producţiei de grâu de aproape 

30 mil. t.



Grâul se poate cultiva în condiţii geoecologice foarte variate: în 

regiunile umede, în oaze, pe înălţimile muntoase (2000-2400 m, în Anzi, 

Tibet, platourile etiopiene), în regiunile subpolare; cea mai mare extindere o 

are însă în regiunea temperată şi în Asia de Sud şi Sud-Est. 

Nr. 

Cr 

t 

Ţara 

Principalii producători mondiali de grâu 

Producţia 

mil. t 

(2006) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

Producţia 

mil. t 

(2007) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

1. China 104,5 17,2 109,8 18,1 

2. India 67,4 11,5 74,9 12,4 

3. Rusia 57,3 9,5 49,4 8,1 

4. SUA 45,0 7,4 53,6 8,8 

5. Franţa 35,4 5,8 33,2 5,5 

6. Canada 27,3 4,5 20,6 3,4 

7. Germania 22,4 3,7 21,4 3,5 

8. Pakistan 21,3 3,5 23,5 3,9 

9. Turcia 20,0 3,3 17,7 2,9 

TOTAL 

MONDIAL 

605,9 651,7 

Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2007; FAO, 2008 

În America de Nord, grâul ocupă o zonă bine definită (wheat belt) 

în regiunea Marilor Lacuri, coborând spre Sud în Câmpia Mississippi şi 

podişul Preriilor. În America de Sud, cultura grâului se practică îndeosebi în 

Câmpia La Plata. O zonă de cultură intensivă o reprezintă cîmpiile din 

Europa Occidentală (Franţa, Germania, Marea Britanie). În CSI se cultivă 

îndeosebi în Ucraina, Câmpia Rusă, zona Volga-Ural. Culturi intensive se 

practică, de asemenea, în Asia, îndeosebi în Câmpia Chinei de Est (zona 

fluviului Huang He), Manciuria, în Câmpia Gangelui şi Indusului, Podişul 

Dekkan, Podişul Anatoliei, Câmpia Mesopotamiei, precum şi în Australia 

(Câmpia Murray-Darling). 

Grâul face obiectul unui comerţ însemnat, de regulă 1/5 din 

volumul producţiei mondiale, cei mai marei exportatori fiind SUA şi Canada 

(împreună mai mult de jumătate din cantitatea exportată pe plan mondial), 

urmate de Australia, Argentina şi unele ţări din Europa. Principalii 

importatori mondiali în domeniu sunt ţările din Europa, CSI (15-20 mil. t 

anual), China (cca. 10 mil. t) şi Japonia. 

Orezul (651,7 mil. t în 2007) are producători semnificativi în 

Asia, unde se detaşează China (187 mil. t) şi India (141,1 mil. t), care,



împreună asigură aproape 1/2 din producţia mondială, Indonezia (57 mil. t). 

Orezul constituie hrana de bază a peste 3 mld. de oameni. Deşi nu este o 

cereală panificabilă, orezul are o utilizare foarte largă: este folosit, prin 

fierbere, direct în alimentaţie, la obţinerea unor băuturi, pentru extragerea 

amidonului, iar paiele de orez sunt utilizate pentru împletituri, la obţinerea 

celulozei şi hârtiei. 

Nr. 

Crt 

Ţara 

Primii 10 producători mondiali de orez 

Producţia 

mil. t 

(2006) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

Producţia 

mil. t 

(2007) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

1. 

R. P. 

Chineză 

184,1 29,0 187,0 28,7 

2. India 136,5 21,5 141,1 21,6 

3. Indonezia 54,4 8,6 57,0 8,7 

4. Bangladesh 43,7 6,7 43,5 6,7 

5. Vietnam 35,8 5,6 35,6 5,5 

6. Thailanda 29,3 4,6 27,9 4,3 

7. Myanmar 25,2 4,0 32,6 5,0 

8. Filipine 15,3 2,4 16,0 2,4 

9. Brazilia 11,5 1,8 11,1 1,7 

10. Japonia 10,7 1,7 11,0 1,7 

TOTAL 

MONDIAL 

634,6 651,7 


Există două varietăţi importante de orez: orez de munte (cultivat 

pe pantele terasate ale munţilor, de exemplu în Filipine, China, Japonia) şi 

orez de mlaştină (cultivat în câmpii, delte, cum ar fi în India, Bangladesh, 

Vietnam). 

Au apărut producători şi în afara Asiei musonice, cum ar fi SUA, 

Brazilia, Iran, Italia, CSI şi unele ţări africane (Egipt, Nigeria, Madagascar). 

Comerţul cu orez este mult mai reduc decât cel cu grâu. 

Porumbul (784,8 mil. t în 2007, 30% din producţia mondială de 

cereale) are în ansamblu o altă repartiţie geografică decât grâul şi orezul, 

fiind foarte concentrat, sub raportul producţiei în SUA, care realizează 

aproape 2/5 din producţia mondială (332,1 mil. t în 2007). Aici, la sud de 

zona grâului (wheat belt), urmează o zonă compactă de porumb (corn belt), 

care se întinde din California spre Podişul Preriilor, Câmpia Mississippi, până



la câmpiile litorale atlantice. Alte ţări producătoare sunt: China (152 mil. t), 

Brazilia (51,6 mil. t), Mexic ( 22,5 mil. t). 

Porumbul este folosit ca plantă alimentară (îndeosebi în SUA şi 

Europa) sau ca plantă industrială (pentru amidon, ulei, alcool). 

Principalii exportatori sunt China, Argentina şi ţările membre ale 

U.E, iar cei mai însemnaţi importatori sunt Japonia şi ţările membre ale CSI. 

Dintre celelalte cereale, mai semnficative sunt: secara (zona 

temperată-rece), orzul (în regiunile de cultură a grâului), ovăzul (cu producţii 

diminuate datorită reducerii efectivelor cabaline), meiul (o cereală 

semnificativă pentru Africa Ecuatorială), sorgul (mai ales ca plantă furajeră 

în SUA, Argentina şi India). 

Nr. 

Crt 

Ţara 

Principalii producători mondiali de porumb 

Producţia 

mil. t 

(2006) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

Producţia 

mil. t 

(2007) 

Ponderea în 

producţia 

mondială (%) 

1. SUA 267,7 38,5 332,1 42,3 

2. China 145,6 21,0 152,0 19,4 

3. Brazilia 42,6 6,1 51,6 6,6 

4. Mexic 21,8 3,1 22,5 2,9 

5. India 14,7 2,1 16,8 2,1 

6. Argentina 14,4 2,1 21,8 2,8 

7. Franţa 12,9 1,9 13,1 1,7 

8. Indonezia 11,6 1,7 12,4 1,6 

9. Italia 9,7 1,4 9,9 1,3 

10. Canada 9,3 1,3 10,6 1,4 

România 9,0 1,3 3,7 0,5 

TOTAL 

MONDIAL 

695,2 

748,8 (locul 22) 


Cartofi, legume, leguminoase pentru boabe 

O importanţă agroalimentară, industrială şi furajeră o are cartoful 

(producţia însumând peste 321 mil. t în 2007). Originar din America de Sud, 

se cultivă acum intensiv în Europa şi Asia. Batata (cartoful dulce) se cultivă 

îndeosebi în Asia de Est (China ocupă primul loc în lume), Asia de Sud, 

Africa Ecuatorială. 

Maniocul este cultivat în zona ecuatorială (Brazilia, Nigeria, Zair, 

Indonezia). Din leguminoasele pentru boabe mai importante sunt fasolea 

(cultivată îndeosebi în zona tropicală – Brazilia, Mexic, India) şi mazărea 

(cultivată pe scară largă în CSI şi China).



La acestea se adaugă culturile de legume (tomate, ardei etc) 

concentrate în zonele periurbane din ţările dezvoltate. 

Plantele industriale au o însemnătate aparte în susţinerea industriei 

textile şi alimentare. Acestea se grupează, de obicei, în plante pentru ulei 

(soia, floarea soarelui, arahide, răpiţă), plante pentru zahăr (trestie de zahăr, 

sfeclă de zahăr) şi plante textile (bumbac, in, cânepă, iută). 

Soia este principala plantă oleaginoasă, după volumul producţiei, 

SUA asigurând 40% în 2007, din producţia totală, alte ţări semnificative fiind 

Brazilia, Argentina, China, India. 

Floarea soarelui este mult cultivată în CSI, îndeosebi în Ucraina 

şi în regiunea Volga-Ural; producţii însemnate mai realizează Argentina (în 

ultimii ani locul 1 pe glob, exceptând CSI şi SUA), Franţa, China, Spania, 

România. 

Trestia de zahăr (peste 1,557 mld. t) este caracteristică regiunilor 

tropicale şi subtropicale calde. Se cultivă în America Centrală (Cuba, Mexic), 

America de Sud (Brazilia), Asia de Sud (India) şi Asia de Sud-Est (Filipine, 

China de Sud-Est). Numai două ţări, Brazilia şi India, asigură de regulă, 

jumătate din producţia mondială. 

Sfecla de zahăr se cultivă îndeosebi în zona temperată (CSI, 

aproape 1/3 din producţia mondială, Franţa, SUA, China, Germania, Polonia, 

Italia, România). Unele ţări (SUA, China) practică ambele culturi (trestia de 

zahăr şi sfecla de zahăr). În prezent, suprafaţa cultivată cu trestie de zahăr 

este de două ori mai mare decât cea cultivată cu sfeclă de zahăr. 

Culturile de bumbac se dezvoltă în condiţiile de climat cald, 

subtropical. Ţările cu producţii semnificative sunt: CSI, China, SUA, India, 

Pakistan, Egipt, Turcia. În CSI se cultivă îndeosebi în Asia Centrală 

(Uzbekistan, Kazahstan), iar în SUA pe cursul inferior al râului Mississippi şi 

în jurul Golfului Mexic (aşa numit cotton belt – centura bumbacului). Firele 

de bumbac fac obiectul unui comerţ intens. 

Culturile de iută sunt representative pentru Asia musonică 

(China, India, Bangladesh), iar cele de in şi cânepă zonelor temperate 

(îndeosebi în Europa). 

Culturile permanente cuprind o serie de arbori cu utilizări 

multiple (arbori de cafea, de cacao, bananierul, curmalul, ananasul, pomii 

fructiferi, viţa de vie, citricele, ceaiul, arborele de cauciuc). 

Arborele de cafea se cultivă în regiunile calde, îndeosebi din 

America Latină şi Africa, precum şi într-o oarecare măsură în Asia. Producţia 

mondială se menţine, de regulă, între 6 şi 7,3 mil. t, cu variaţie de la un an la 

altul nu numai în funcţie de condiţiile climatice, ci şi de preţul cafelei pe 

piaţa mondială. Ţările Americii Latine asigură, de regulă, peste 2/3 din 

producţia mondială, remarcându-se Brazilia, principalul producător mondial



de mai multă vreme (în mod obişnuit un sfert din producţia mondială, 28,1% 

în 2007), urmată de Vietnam, Indonezia, Columbia (fiecare cu aproximativ 

10% din totalul mondial), Mexic (320 000 t). Continentul african contribuie 

cu peste 1/6 la producţia mondială, îndeosebi datorită unor ţări cum sunt Cote 

dÌvoire, Ethiopia şi Uganda, iar Asia participă prin producţia unor ţări ca 

Indonezia (665 mii t, locul 4 pe Glob) şi India( 275 mii t, locul 7 e Glob). 

Arborele de cacao se cultivă intensiv în Africa Ecuatorială (Ghana, Nigeria, 

Cote dÌvoire, Camerun) şi America de Sud (Brazilia). 

Bananierul este caracteristic zonei tropicale: plantaţii şi producţii 

semnificative au ţările din America Latină (Brazilia, Ecuador, Mexic) şi Asia 

de Sud şi Sud-Est (Indonezia, India, Filipine). 

Curmalul se cultivă mult în oaze; ţări cu producţii mari sunt Irak, 

Egipt, Iran, Arabia Saudită. Dintre citrice menţionăm culturile de portocali 

(cu producţii mari în SUA – îndeosebi în Florida şi California – Brazilia, 

Mexic, Spania) şi lămâi (Italia, SUA, Mexic, Argentina, India). Culturile de 

ceai sunt mai extinse în Asia musonică (India, Sri Lanka, sudul Chinei) şi în 

alte ţări ca CSI, Turcia, Japonia, Kenya. 

Pomii fructiferi (pruni, meri, peri) sunt caracteristici zonelor 

temperate şi mediteraneene. 

Viţa de vie, plantă mediteraneeană, s-a extins mult şi pe alte 

continente, îndeosebi în America de Nord; ţări producătoare de struguri sunt 

îndeosebi cele mediteraneene: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Algeria, 

precum şi în CSI, SUA, Germania, România, Argentina. 

Arborele de cauciuc, cu deosebite utilizări industriale, dar 

îndeosebi în industria de anvelope, care absoarbe 3/4 din producţia mondială, 

se cultivă, de regulă în plantaţii moderne, în Asia de Sud-Est, unde numai trei 

ţări asigură 2/3 din producţia mondială: Thailianda (3,0 mil. t anual), 

Indonezia(2,1 mil. t) şi Malaysia (1,2 mil. t anual). Principalii consumatori şi, 

totodată, importatori sunt SUA, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Coreea de 

Sud, China, de regulă marii producători de anvelope. 

Creşterea animalelor oferă resurse agroalimentare de bază 

hranei oamenilor (carne, lapte, ouă), materii prime industriale (lână, piei), 

mijloace de transport. 

Unele ţări au o pondere mare a producţiei animaliere în structura 

producţiei agricole, ajungînd la peste 90%, cum sunt Danemarca, Australia şi 

Noua Zeelanda. 

Baza furajeră o reprezintă păşunile şi fâneţele naturale, la care se 

adaugă, în ultimul timp, într-o proporţie tot mai mare, plantele furajere. De la 

o zootehnie de subzistenţă sau, în unele regiuni, cu aspect de nomadism, s-a 

trecut în ultima vreme la o zootehnie intensivă, de tip industrial.



Bovinele (cu un total de peste 1,4 mld. capete în 2007) au efective 

mari în India şi Brazilia (împreună peste 1/3 din şeptelul mondial), urmate de 

China (aproape 117 mil. capete), SUA(aproape 100 mil. capete), Mexic, 

Etiopia, Columbia, Bangladesh, Australia, Sudan, Ucraina, Franţa (fiecare 

având între 20 şi 30 mil. capete). Utilizarea lor este diferită, de la forţa 

motrice în India, produse de carne şi lactate, până la piei (îndeosebi 

Argentina). 

În cadrul efectivelor de porcine (990 mil. capete în 2007) se 

remarcă ţări precum China (singura cu un efectiv de peste 501 mil. capete), 

SUA, Brazilia, Vietnam, Rusia, Germania, Polonia, Spania (cele şapte state 

deţinând împreună peste 1/5 din şeptelul mondial în domeniu). 

Ovinele (cu un efectiv 1,1 mld. capete, în scădere faţă de anii 

1990-1991, când atinsese 1,7 mld. capete) au o răspândire foarte largă. 

Efective considerabile se găsesc în China (172 mil. capete) şi Australia (100 

mil. capete) împreună aproape 1/4 din efectivul mondial, precum şi Noua 

Zeelandă, Iran, India, Sudan (40-65 mil. capete fiecare), Turcia, Africa de 

Sud, Marea Britanie, Rusia, Pakistan, Uruguay, Spania, Etiopia, Brazilia, 

Argentina (20-40 mil. capete fiecare). Se observă dezvoltarea deosebită a 

creşterii ovinelor în ţările musulmane. 

La acestea se adaugă şi avicultura, sericicultura (îndeosebi în 

Japonia şi China), apicultura. 

Produsele animaliere fac obiectul unor schimburi economice 

intense, îndeosebi din ţările situate în emisfera sudică (Australia, Noua 

Zeelandă, Argentina, Uruguay, Africa de Sud) spre Europa. 

6.4 Regiunile agrogeografice ale Terrei 

Aceste regiuni, suprapuse în parte zonalităţii climatice, au o serie 

de caracteristici relativ omogene: 

a) Regiunea tropical-umedă, situată în zona intertropicală cu 

umiditate ridicată, cuprinde culturi specifice cum ar fi arborele de cauciuc 

(Malaysia, Brazilia) şi de cacao (Nigeria, Ghana, Cote dÌvoire, Ecuador), 

manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adaugă culturile de orez, grâu, 

porumb, mei. La marginile zonei, unde precipitaţiile au un caracter alternant, 

se dezvoltă culturile de bumbac, trestie de zahăr, cafea, bananier, ananas. 

b) Regiunea musonică are precipitaţii bogate, alternante şi o 

structură a culturilor în care predomină orezul (China, Bangladesh,



Thailanda, India, Vietnam), la care se adaugă porumbul, batata, bumbacul, 

iuta. 

c) Regiunea aridă are o agricultură semnificativă în oaze, unde se 

pot cultiva majoritatea plantelor agricole. 

d) Regiunea mediteraneeană este cunoscută prin culturile specifice 

de citrice şi viticultură, alături de culturi cerealiere. 

e) Regiunea cerealieră temperată are o agricultură diversificată şi 

intensivă. Se cultivă grâu, secară, porumb, orz, sfeclă de zahăr, floarea 

soarelui, in, cartofi. La acestea se adaugă plantele furajere şi pomicultura. În 

această zonă se află ţări cu agricultură intensivă, de mare randament (Canada, 

SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Suedia) şi ţări 

cu un potenţial funciar ridicat şi o agricultură în dezvoltare (Rusia, Ucraina, 

China, Polonia, România). 

6.5 Agricultura în România 

Fondul funciar cuprinde terenuri agricole (62%; 14,8 mil. ha), 

fond forestier (28%; 6,6 mil. ha) şi alte suprafeţe (10%; 2,3 mil. ha). 

Terenurile agricole cuprind următoarele utilizări: terenuri arabile (9,3 mil. ha; 

40% din totalul fondului funciar); păşuni şi fâneţe (4,9 mil. ha; aproape 

20%); vii şi livezi (0,6 mil. ha; peste 3%). 

Se remarcă ponderea mare a suprafeţelor arabile din totalul 

suprafeţei fondului funciar (40%), ceea ce asigură premisele unei agriculturi 

dezvoltate. 

Cultura plantelor cuprinde următoarele grupuri de culturi: 

cereale (grâu, porumb, orz), plante tehnice (floarea soarelui, sfeclă de zahăr, 

in şi cânepă), cartofi, legume, leguminoase pentru boabe; viticultura şi 

pomicultura (îndeosebi pruni şi meri, dar şi peri, nuci, piersici). 

Structura terenurilor cultivate se află într-un proces de evoluţie 

datorită modificării sistemului de proprietate asupra pământului. 

Baza furajeră şi creşterea animalelor. Baza furajeră cuprinde 

păşunile şi fâneţele naturale (aproape 20% din suprafaţa fondului funciar), la 

care se adaugă o suprafaţă însemnată (1 mil. ha) cu plante furajere. 

Efectivele de animale au înregistrat în ultimii ani o scădere 

pronunţată. 

Regiunile agricole ale ţării noastre sunt: Câmpia Română (cu 

peste 40% din producţia agricolă), Câmpia de Vest, Podişul Moldovei,



Podişul Dobrogei, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Getic, Subcarpaţii, 

regiunile montane, fiecare cu un specific propriu al producţiei agricole. 

Câmpia Română este principala regiune agrogeografică a 

României. Fondul funciar are calităţi deosebite, dar frecventele secete în 

partea de sud şi mai ales în partea de est (Bărăgan) au impus realizarea unor 

sisteme de irigaţii. În diguirile şi desecările din Lunca Dunării au mărit 

suprafaţa arabilă. Suprafeţele cu acumulări de nisip (Bărăgan, Câmpia 

Olteniei), cele cu exces de umiditate din câmpiile de subsidenţă, zonele 

sărăturate sau cu soluri degradate antropic diminuează potenţialul productiv 

al terenurilor. Câmpia Română participă cu peste 40% la producţia de cereale 

şi, respectiv, de sfeclă de zahăr, şi chiar mai mult la producţia de floarea 

soarelui. A crescut suprafaţa şi importanţa culturilor furajere. Este o 

importantă arie de creştere a porcinelor în combinate de tip industrial, dar şi 

la micii producători, şi, mai recent, de creştere a ovinelor. Culturile agricole 

urcă şi în porţiunile mai joase ale Podişului Getic. 

Câmpia de Vest, la care se adaugă Dealurile de Vest, are un 

profil similar, dar cu o pondere mai redusă (20%) în producţia vegetală, 

datorită întinderii regiunii. Zona de dealuri are asociat culturi de viţă de vie şi 

pomi fructiferi. 

Podişul Moldovei, cu proporţii asemănătoare (18-20%), este o 

regiune cu un specific dat de cultura intensivă a sfeclei de zahăr, în Culoarul 

Siretului (1/5 din totalul producţiei ţării), culturile de in (în Podişul Sucevei), 

viticultură şi pomicultură (Hârlău-Cotnari-Huşi), de creştere a bovinelor în 

nord şi a ovinelor (rasa Karakul); profilu cerealier este predominant pentru 

Câmpia Jijiei şi sudul Podişului Bârladului. 

Podişul Dobrogei (7-8% din producţia vegetală) are o structură 

agricolă complexă: cereale, plante tehnice; se remarcă efectivele mari de 

ovine. 

Depresiunea Colinară a Transilvaniei cuprinde culturi vegetale 

în centru (Câmpia Transilvaniei) şi în depresiunile submontane, zone viticole, 

pomicole şi, mai ales, creşterea intensivă a animalelor. 

Subcarpaţii sunt cunoscuţi pentru pomicultură şi viticultură 

(Subcarpaţii Curburii, care dau 40% din producţia de struguri), dar şi 

creşterea animalelor. 

Regiunea montană are o agricultură bazată preponderent pe 

suprafeţele de păşuni şi fâneţe, care asigură baza furajeră a creşterii bovinelor 

(la Curbură şi în Carpaţii Meridionali). Depresiunile intramontane din 

Carpaţii Orientali au culturi intensive de cartofi.



6.6 Industria alimentară 

Este ramura industrială cu cea nai largă arie de răspândire pe 

suprafaţa Globului, dar cu un grad de diversificare ce diferă de la o ţară la 

alta. Este industria cea mai dependentă de producţia agricolă, dar foloseşte şi 

unele materii prime minerale. Subramurile acestei industrii sunt: 

1) Industria cărnii şi a preparatelor din carne; 

2) Industria de prelucrare a peştelui; 

3) Industria laptelui şi al produselor lactate; 

4) Industria uleiurilor vegetale; 

5) Industria zahărului şi a produselor zaharoase; 

6) Industria băuturilor; 

7) Industria morăritului şi a panificaţiei; 

8) Industria alimentară din România cu aceleaşi subramuri. 

6.7 Industria uşoară 

Industria uşoară face parte din marea ramură a bunurilor de 

consum şi cuprinde subramurile: 

1) Industria textilă şi a confecţiilor: o subramură cu mare vechime, 

care se subdivide în industria bumbacului, industria lânii, industria mătăsii 

naturale, industria inului, industria iutei, industria cânepii, industria sisalului 

(o plantă textilă ce se cultivă în Africa şi America de Sud. CSI deţine pe 

jumătate din producţie, urmată de China, Polonia, Franţa). 

2) Industria confecţiilor şi tricotajelor: este răspândită practic în 

toate ţările lumii. 

3) Industria pielăriei şi încălţămintei. 

4) Industria uşoară în România cu aceleaşi subramuri.




Solul: prin sol se înţelege partea superficială a scoarţei terestre, de 

unde îşi extrag plantele substanţele necesare dezvoltării lor şi care este 

înzestrată cu fertilitate. 

Cernozomurile: sunt cele mai fertile soluri de pe glob, favorabile 

culturii cerealelor, mai ales în câmpiile din zonele temperate. 

Maniocul: plantă tropicală care produce tubesculi mari, 

asemănători cartofului, din care se prepară făină bogată în amidon; substituie 

cartoful în alimentaţie 

6.9 Teste 

1. Ce factori ifluenţează dezvolatarea şi repartizarea geografică a 

agriculturii pe Terra? 

2. Care sunt primi trei producători mondiali de grâu? 

3. Care sunt zonele principale de cultivare a orezului şi câtă populaţie 

are ca cereală de bază în alimentaţia orezul? 

4. Care sunt regiunile agro-geografice ale Terrei? 

5. Care este principala regiune agricolă din România? 






Cândea Melinda, Isbăşoiu C, Geografia agriculturii. Cultura 

plantelor de pe glob, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti 1999; 

Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula, Braşov, 

2000.

TEMA 7 – PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI 

TEMA 7 

PĂDURILE ŞI INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI 

Obiective: 

Sublinierea rolului ecologic al pădurii care rezultă din funcţiile 

complexe pe care le îndeplineşte acest ecosistem subliniem poziţia 

de componentă principală a mediului de viaţă pentru om şi funcţia 

de „fabrică de oxigen” pentru vegetaţie în general. 

Conţinut: 

7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor 

7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier 

7.3Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul ecologic al pădurii 

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului 

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România 


7.7 Teste 


73


7.1 Fondul forestier şi clasificarea pădurilor 

Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna 

un rol esenţial în viaţa acestei planete. Programul internaţional „Omul şi 

biosfera”, lansat de U.N.E.S.C.O., acordă o atenţie deosebită pădurii – iniţial 

celei tropicale, apoi şi pădurilor din celelalte zone climatice – pornind tocmai 

de la însemnătatea ei pentru echilibrul ecologic al Terrei. 

Ansamblul tuturor pădurilor de pe glob constituie fondul forestier 

mondial. Repartiţia geografică a fondului forestier este diferenţiată de la o 

regiune la alta, de la o ţară la alta. 

Clasificarea pădurilor 

În funcţie de factorii pedoclimatici şi orografici se deosebesc, în 

succesiune latitudinală şi altitudinală, mai multe tipuri de păduri: 

a) Pădurile ecuatoriale, specifice regiunilor umede (1.500 mm 

precipitaţii, media anuală) şi temperaturi ridicate (peste 20°C media anuală), 

sunt păduri dese, cu un mare număr de specii (2.500 - 3.000 specii, faţă de 

circa 300 specii în zonele temperate). Pădurile ecuatoriale (jungla) sunt 

puternic stratificate pe verticală şi dominate de esenţe moi. Un km² de pădure 

ecuatorială produce zilnic 11 t. de oxigen. 

Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în 

bazinul fluviului Amazon, din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic 

(selvasul brazilian). Precipitaţiile bogate (3.000 mm/an) şi temperaturile 

ridicate (+30°C) permit dezvoltarea rapidă a vegetaţiei. Palmierul de ulei, 

palmierul de cauciuc, palisandrul, abanosul, mahonul, acajuul de Honduras 

sunt principalele specii de arbori, alături de stratul de arbuşti şi arbori legaţi 

între ei prin liane. 

Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul 

fluviului Congo, precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al 

insulei Madagascar. În aceste păduri la fel de dese ca cele amazoniene, dintre 

arbori cel mai frecvent întâlniţi sunt palmierii – de ulei, de vin, de cocos – 

alături de lemnul de esenţă tare: abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. 

Acestora li se adaugă bambusul din insula Madagascar. 

Pădurile ecuatoriale din Asia de Sud-Est, dezvoltate în 

condiţii climatice asemănătoare cu cele din Africa ecuatorială, se desfăşoară 

din Arhipelagul Malez până în Peninsula Malaya, în Indochina şi Delta 

Gangelui. Pentru Arhipelagul Malez specifice sunt palmierul căţărător, 

palmierul de zahăr, ficusul, bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni


specifice sunt bambusul, rafia, sagotierul sau „arborele de pâine”, arborele de 

chinină, abanosul, palisandrul, teckul sau „arborele de fier”, ş.a. 

Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nordestul 

Australiei cuprind o serie de elemente tropicale umede adaptate la 

condiţiile pedoclimatice specifice regiunii. În Noua Guinee predomină 

bananierul, alături de santal, palisandru, teck, iar în Australia , eucaliptul. 

b) Pădurile mediteraneene sunt răspândite în jurul Mediteranei 

europene, în California şi sud-estul S.U.A., pe ţărmul nordic şi central al 

statului Chile. Masa lemnoasă este redusă şi reprezentată de arbori mici, 

arbuşti şi tufişuri (maquis, garriga). Esenţe specifice sunt stejarul verde, 

stejarul de plută, cedrul de Liban, pinul, castanul, ficusul, măslinul, migdalul, 

portocalul, rozmarinul, lămâiul. Pădurile mediteraneene prezintă importanţă 

mai mult pentru fructe şi au rol peisagistic remarcabil. 

c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin 

circa 42% din suprafaţa forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40° şi 66° 

latitudine nordică şi sudică, cu extindere mai mare în emisfera nordică 

datorită întinderii deosebite a uscatului. Predomină răşinoasele, unele 

rezistând la temperaturi foarte scăzute (de exemplu laricele rezistă la -40°C şi 

chiar la -60°C). Condiţiile climatice limitează numărul speciilor, cele 

forestiere fiind, de regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o 

singură specie. 

1. Pădurile de conifere (taigaua) cuprind: 

- pădurea boreală canadiană, desfăşurată între Insula 

Newfoundland şi strâmtoarea Bering. Speciile caracteristice sunt: molidul 

alb, pinul canadian, bradul alb, laricele, molidul negru, plopul tremurător, 

mesteacănul (care coboară până în zona Munţilor Apalaşi). 

- pădurea boreală eurasiatică, desfăşurată între Peninsula 

Scandinavă şi Peninsula Kamceatka (pe 15-20° latitudine). De asemenea, în 

raport cu altitudinea, pădurea de conifere este întâlnită şi în munţii Alpi, 

Caucaz, Carpaţi, Pirinei, Himalaya. Speciile caracteristice sunt: molidul, 

pinul silvestru, molidul european, bradul siberian, zâmbrul, laricele, tisa (care 

se întinde până în insula Sahalin şi nordul Japoniei). 

- pădurile de conifere de pe litoralul pacific al Americii de 

Nord au extensiune mare în California. Speciile caracteristice sunt molidul, 

tsuga, local bradul şi Sequoia gigantea. 

- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în 

sudul extrem al Braziliei, în Munţii Anzi, în Sudul Australiei, în Tasmania, în 

Noua Zeelandă şi, pe areale mici, în sudul Africii. 

2. Pădurile de foioase au o largă răspândire în Europa de Vest şi 

peninsulară, în zonele montane joase, partea vest-europeană a C.S.I.-ului, 

bazinul superior al Amurului, nordul Chinei, în regiunea Marilor Lacuri –


bazinul fluviului Sf. Laurenţiu, coborând spre sud spre fluviul Mississippi, în 

sud-estul Americii de Sud, în sudul Australiei şi în Tasmania. Speciile 

caracteristice sunt fagul, stejarul (cu mai multe subspecii), carpenul, arţarul, 

teiul, alunul, castanul, nucul, plopul, aninul ş.a. mai ales pentru Europa. În 

regiunile nord-americane, caracteristice sunt stejarul (negru, alb, roşu), 

frasinul, magnolia şi chiparosul de baltă, în China – Ginkgo biloba, iar în 

Australia – eucaliptul (cu numeroase variante). 

7.2 Repartiţia geografică a fondului forestier 

Volumul resurselor forestiere este dependent de suprafaţa ocupată 

de păduri şi de tipul de pădure, care are o productivitate la hectar diferenţiată 

regional. După date F.A.O. pădurile din America de Sud şi din Europa au o 

productivitate ridicată le hectar (92-94 mc/ha/an), în timp ce în Africa se 

ating numai 8 mc/ha/an, iar în America Centrală 11mc/ha/an. 

În ce priveşte suprafaţa acoperită cu păduri, pe plan mondial, ea se 

cifrează la 3,86 miliarde hectare, cu diferenţieri notabile de la continent la 

continent, dar şi în cadrul acestora. Astfel, emisfera nordică este mult mai 

bogată în păduri decât cea sudică, cu toate că America de Sud are cele mai 

întinse suprafeţe acoperite cu păduri (874,1 mil. ha.). Un grad ridicat de 

împădurire au Rusia şi America de Nord. Acest grad este sub media pe glob 

în Oceania şi Africa, din cauza întinderii mari a deşerturilor, şi în Asia şi 

Europa (fără Rusia), în special, din cauza defrişărilor masive înfăptuite de-a 

lungul timpului. 

Repartiţia resurselor forestiere la nivelul statelor se apreciază în 

funcţie de gradul de împădurire. Din acest punct de vedere au fost separate 

cinci categorii: 

- State cu grad înalt de înpădurire (peste 30% din întreaga 

suprafaţă): Surinam (86%), Solomon (88,5%), Papua-Noua Guinee (84,7%), 

Guyana(79%), Guyana Franceză (90%), Gabon, R.P.Congo, Finlanda, 

Cambodgia, R.P.D.Coreeană (cu peste 70%). Cele mai multe ţări din această 

categorie se găsesc situate în emisfera boreală, în arealul de răspândire a 

coniferelor. 

- State cu un grad de împădurire cuprins între 30 şi 60%, uneori cu 

puţin peste 60%, aşa cum sunt Portugalia, Austria, Iugoslavia, Cehia, 

Slovacia, Spania – în Europa; Japonia (66,7%), Coreea de Sud, Myanmar în 

Asia de Est şi de Sud-Est; Camerun, Republica Centrafricană, Guineea


Ecuatorială în Africa tropicală; Canada şi S.U.A., majoritatea statelor sudamericane, 

precum şi unele insule din Oceania. 

- Statele cu un grad mediu de împădurire (20-30%) cuprind 

numeroase ţări de pe toate continentele; cele mai multe sunt situate în Europa 

– România (26%), Germania, Polonia, Franţa, Belgia, dar şi în Asia – India, 

Thailanda, Turcia, sau în Africa – Burkina Faso, Etiopia, cele mai multe ţări 

ale Americii Centrale, plus Mexicul. 

- State cu grad redus de împădurire (10-20%), în care exploatările 

trebuie limitate la volumul creşterii anuale, cuprind ţări europene situate în 

zonele de câmpie sau regiuni colinare (Danemarca, Ungaria), în Asia – 

statele Bangladesh, R.P.Chinază, Nepal, mai multe ţări africane din regiunea 

de tranziţie spre ţinutul savanelor, statele insulare din Antile şi Oceania 

(Tonga) şi, în America de Sud – statul Chile. 

- State cu un grad foarte redus de împădurire (sub 10%), care 

importă cantităţi mari de lemn, sunt numeroase in Asia de Sud-Vest (Iraq, 

Iran, Israel, Iordania, Yemen, Oman, Bahrein, Arabia Saudită, Emiratele 

Arabe Unite), în Africa tropicală (Algeria, Libia, Mali, Ciad, Niger, 

Botswana), în Europa (Marea Britanie 9,6%, Irlanda 4,8%, Olanda, Islanda). 

Şi mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale ţărilor, 

este suprafaţa ocupată de păduri. Rusia se situează, din acest punct de vedere, 

pe primul loc, prin cele 854,3 mil. ha de pădure (22% din suprafaţa pădurilor 

de pe Glob). Dacă adăugăm şi faptul că 80% din ele sunt păduri de răşinoase, 

vom avea imaginea vastelor resurse forestiere deţinute de aceasta (circa 79 

mld.m 3 ). Brazilia (532,4 mil.ha.), Canada (244,5 mil.ha.) şi S.U.A. (225,9 

mil.ha.) deţin întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D.Congo, 

R.P.Chineză, Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha.), India (64,1 

mil.ha.) şi Angola (69,7 mil.ha.). unele dintre aceste ţări, ca de pildă 

R.P.Chineză, India, Australia, deşi au un procent relativ redus din totalul 

suprafeţei acoperite cu păduri, prin vastitatea teritoriilor lor posedă şi întinse 

suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca întindere a suprafeţelor 

forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial. 

La nivel continental apar, de asemenea, diferenţieri regionale. În 

America de Sud, continentul cu cele mai întinse suprafeţe acoperite cu 

păduri, majoritatea statelor au peste 30% din teritoriu domeniu forestier. 

Alături de Brazilia, întinse suprafeţe cu păduri sunt întâlnite în Peru, 

Argentina, Venezuela, Paraguay. Majoritatea pădurilor din America de Sud 

sunt alcătuite din specii de foioase, răşinoasele reprezentând abia 1% din 

total. 

America de Nord deţine peste 14% din suprafaţa pădurilor Terrei 

(549,3 mil.ha.) şi 18% din volumul de masă lemnoasă (44,8 mld.mc.). 

Predomină răşinoasele (peste 60%) cu un sortiment valoros de specii (molid,


brad, larice, douglas, pin), cu o productivitate de 63 m 3 /ha/an şi un grad înalt 

de valorificare economică. Canada (244,5 mil.ha.) şi S.U.A. (225,9 mil.ha.) 

sunt principalele ţări cu fond forestier, deşi ponderea pădurilor în suprafaţa 

totală a acestor ţări este de numai 24-25%. 

Pe 

continente 

şi Rusia 

America 

de Sud 

Mii 

kmp 

Suprafaţa ocupată de păduri 

Pe ţări 

Mii 

kmp 

Ponderea supraf. 

ocupate de păduri 

din supraf. ţării 

8.741 Rusia 8.513 Guyana Franceză 90 

Rusia 8.513 Brazilia 5.324 Solomon 88 

Africa 6.498 Canada 2.445 Surinam 86 

America 

5.493 S.U.A. 2.259 Papua-Noua Guinee 84,7 

de Nord 

Asia 5.421 R.D.Chineză 1.882 Gabon 82 

Oceania 2.011 Australia 1.580 Guyana 79 

- - Indonezia 1.049 Cambodgia 75,8 

- - Angola 697 Finlanda 72 

- - India 641 R.P.D.Coreeană 68 

Europa 1.882 R.P.Congo 1.352 R.D.Congo 60 

Total mondial: 38.561 mii kmp 

Sursa: Quid, 2002 

Suprafeţele cu păduri din America Centrală sunt relativ reduse 

(218,5 mil.ha.), deşi unele state din zonă au procente importante de 

împădurire (Panama, Belize – peste 50%). 

Continentul African, cu o suprafaţă forestieră de 650 mil.ha., 

prezintă contraste regionale evidente. Ţările ecuatoriale au un procent ridicat 

de acoperire a teritoriului lor cu păduri (61-77%), iar state ca R.D.Congo 

(132,2 mil.ha.), Angola, Sudan, Tanzania, Etiopia au întinse suprafeţe 

forestiere (30-50 mil.ha.). La polul opus se află statele sahariene (Egipt, Libia 

Algeria) sau din sudul continentului, care au un procent redus de acoperire cu 

păduri şi suprafeţe limitate (Republica Capului Verde are numai 8,1 km 2 de 

pădure. 

Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul 

mondial) datorită unor mari suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din 

total). Volumul lemnos se ridică la 5,2 mld.m 3 , exploatările depăşind de 4-5 

ori posibilităţile normale ale pădurii, ceea ce poate duce la epuizarea 

rezervelor accesibile în următorii 15-20 de ani. 

%


Asia se situează pe locul 5 în ceea ce priveşte suprafaţa forestieră 

(542,1 mil.ha.), dar contrastele sunt foarte mari şi aici. Pe de o parte, există 

ţări cu un grad mediu de împădurire dar cu suprafeţe întinse de pădure 

(R.P.Chineză 188,2 mil.ha., India 64,1 mil.ha. ş.a.) sau ţări relativ mici ca 

suprafaţă dar cu un grad ridicat de împădurire (Cambodgia, R.P.D.Coreeană, 

Bhutan, Japonia). Pe de altă parte, există numeroase state, al căror grad de 

acoperire cu păduri este de sub 1%. Primele sunt situate în Asia de Sud-Est şi 

Est, care deţin peste 1/2 din suprafaţa forestieră a continentului. Celelalte, în 

special în Orientul Apropiat şi Mijlociu. 

Întinderea mare a Asiei determină o diversitate de zone forestiere, 

de la păduri tropicale la păduri de amestec de răşinoase şi foioase. 

Productivitatea medie este de 34 mc/ha/an, resursele forestiere ale Asiei fiind 

de 17 mld.m 3 Multe dintre pădurile din India, Pakistan, Afganistan, parţial 

din China sunt neproductive. 

În Europa (fără C.S.I.) pădurile ocupă 188,2 mil.ha. având o 

productivitate medie la hectar ridicată (93 m 3 /ha/an), ceea ce asigură un 

volum de masă lemnoasă de 12,8 mld.m 3 (5% din resursele mondiale). 

Cele mai multe state europene au un grad mediu de acoperire cu 

păduri (peste 20%), remarcându-se prin suprafeţe întinse ţările scandinave – 

Suedia (306 mil.ha.), Finlanda (256 mil.ha.), Norvegia, precum şi cele care 

cuprind întinse spaţii muntoase sau colinare înalte (Spania, Franţa, Germania, 

Iugoslavia, România). Predomină pădurile de răşinoase (peste 60%), 

asigurând o rezervă de masă lemnoasă pentru circa 40 de ani. 

Suprafaţa acoperită cu păduri în Oceania (inclusiv Australia) 

însumează 201,1 mil.ha., ponderea acestora variind între 80-90% într-o serie 

de insule-state din Polinezia şi 13,8% în Australia. Prin vastitatea lor pădurile 

australiene ocupă primul loc în regiune şi au o compoziţie diversă, ceea ce 

determină ca volumul de masă lemnoasă să fie de circa 4;2 mld.m 3 (1,6% din 

totalul mondial). 

În Australia, pădurile de tip tropical, situate de-a lungul coastei, se 

compun din eucalipt, araucaria, chiparos, iar în interiorul ţării domină 

savanele împădurite. În Noua Zeelandă pădurile sunt alcătuite din făgete şi 

răşinoase, iar în Noua Guinee din specii locale de stejar, podocarpus. Aceste 

aspecte conferă o productivitate medie de 17 m 3 /ha/an. 

După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la 

circa 242 mld.m 3 masă lemnoasă existentă în pădure. 

Diferenţe importante apar în raportul dintre suprafaţa de pădure şi 

populaţie. Astfel, în Oceania, unui locuitor îi revin 4,3 ha., în America de Sud 

3,5 - 4 ha., în C.S.I. 3,7 ha., în America de Nord 3,2 ha., în Africa 1,9 ha., 

pentru ca în Asia să coboare la 0,4 ha., iar în Europa la numai 0,3 ha.


7.3 Valorificarea fondului forestier mondial şi rolul 

ecologic al pădurii 

Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub două aspecte: 

ecologic şi ca materie primă ori combustibil. 

Rolul ecologic al pădurii derivă din funcţiile complexe pe care le 

îndeplineşte acest ecosistem. Prin acţiunile de corelare şi integrare, pădurea 

intră din ce în ce mai mult în slujba colectivităţii, dovedindu-şi clar poziţia de 

componentă principală a mediului de viaţă pentru om. Funcţia de „fabrică de 

oxigen” a vegetaţiei, în general, şi a pădurii, în special, este arhicunoscută. 

Anual covorul vegetal actual produce peste 23 mld. t de oxigen, din care cel 

puţin 60% aparţin pădurii. Un fag de 25 m. Înălţime şi cu un diametru al 

coroanei de 15 m., produce într-o oră 1,7 kg. Oxigen, adică necesarul unui 

om pentru trei zile. În România , anual, se produc cca 40 mil. t oxigen. 

Funcţia de reglare climatică pe care o exercită pădurile este de 

diminuare a radiaţiilor şi a extremelor de temperatură, reducerea evaporaţiei, 

creşterea umidităţii atmosferice, micşorarea intensităţii vânturilor. Avantajele 

aduse agriculturii, căilor de comunicaţii, aşezărilor omeneşti prin perdelele de 

protecţie sunt cunoscute. 

În mod cert pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea 

apei, pentru regularizarea scurgerii şi protejarea solului. În ţări ca Austria, 

Germania, Grecia, Italia, S.U.A., C.S.I. ş.a. există preocupări intense de 

gospodărire complexă a apelor şi pădurilor. 

Consecinţele defavorabile ale poluării asupra vegetaţiei în general 

şi îndeosebi asupra vegetaţiei forestiere au fost constatate încă de la apariţia 

primelor industrii producătoare de noxe. Principalii factori poluanţi care 

acţionează asupra pădurii sunt sulful şi compuşii săi, pulberile şi emanaţiile 

radioactive. 

7.4 Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului 

Pădurile constituie o resursă apreciabilă de materie primă care are 

capacitatea de a se regenera. Însă acumularea lentă de masă lemnoasă şi 

ciclul de producţie lung nu au mai ţinut pasul cu cerinţele extrem de mari ale


epocii moderne, determinate de volumul imens de construcţii, de dezvoltarea 

industriilor de prelucrare a lemnului. 

Ţara 

Producţia de lemn pe glob 

Producţia de lemn 

(mil.m 3 Producţia de lemn 

) în 2000 (mil.m 3 ) în 2005 

S.U.A. 458,3 471,8 

India 323,0 328,7 

China 286,1 286,1 

Brazilia 247,1 255,8 

Canada 199,6 199,3 

Rusia 182,0 186,5 

Indonezia 109,10 106,2 

Total mondial 3385 3502 

Sursa: Calendario de Atlante Agostini, 2008 

Masa lemnoasă exploatată anual pe glob a crescut continuu, de 

la 1.400 mil.m 3 în 1950 la 2.400 mil.m 3 în 1970 şi 3.502 mil.m 3 în 2005, din 

care 1.749 mil.m 3 sunt folosiţi ca lemn pentru foc, restul fiind prelucrat în 

industrie. În balanţa energatică a unor ţări (în special în Africa şi America 

Latină), lemnul are o pondere ridicată (60-90%). Lemnul destinat pentru 

industrie este utilizat în cea mai mare măsură, pentru producţia de buşteni, de 

cherestea şi placaje (circa 35%), restul având alte folosinţe (lemnul de mină, 

grinzi, traverse). 

Peste 50% din pădurile globului şi 60% din masa lemnoasă 

existentă aparţin ţărilor dezvoltate, care au tendinţa de a exploata cât mai 

mult pădurile proprii, în vederea obţinerii de beneficii, această tendinţă 

atrăgând epuizarea resurselor forestiere. Astfel, în Asia şi Africa s-au aplicat 

cele mai mari cote de tăiere, urmate de America de Nord. Pe plan mondial a 

fost depăşită cota normală de tăiere, cu toate consecinţele ecologice ce decurg 

de aici. Totuşi rezervele de păduri sunt apreciabile, două treimi din ele fiind 

încă neutilizate. La acestea se adaugă şi capacitatea anuală de regenerare a 

pădurilor aflate în folosinţă (2,7 mld.m 3 ). Din acest punct de vedere situaţia 

cea mai bună o au America de Sud, C.S.I. şi Canada. Din volumul de masă 

lemnoasă pe picior existentă în pădurile globului şi inegal repartizată, 

cantităţile anuale exploatate diferă la nivelul regiunilor geografice şi statelor. 

Astfel, în timp ce Europa predomină net folosirea lemnului în scopuri 

industriale, unele ţări din acest continent recurgând la importuri masive 

pentru necesităţile lor, în America de Nord întrebuinţarea este dublă pentru 

construcţie şi industrie, iar în Africa şi America Latină cea mai mare parte a 

lemnului se foloseşte în scopuri energetice.


Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de 

lemn se situează Asia (fără C.S.I), urmată de America de Nord, C.S.I., 

Europa (fără C.S.I.). 

Europa (fără CSI) exploatează predominant lemnul de răşinoasă, 

destinată prelucrării industriale, principalele areale de exploatare se găsesc în 

ţările nordice (Suedia, Finlanda), şi în cele alpine (Germania, Franţa şi 

Austria) şi carpatice (România, Cehia, Slovacia, Polonia). 

Din întreaga cantitate de lemn valorificată de Rusia, cca 80% este 

cherestea industrială. Marirea accesibilităţii către taigaua siberiană comportă 

investiţii imense legate de căile de acces. Actualmente distanţa medie de 

transport a lemnului este apreciată între 1500 km pe calea ferată şi 2000 km 

pe apă, făcând nerentabilă activitatea de valorificare a lemnului din taiga. 

Principalele zone de exploatare rămân nordul părţii europene a 

Rusiei şi regiunile muntoase, în special Munţii Ural. 

În pădurile nord-americane predomină răşinoasele. Statele din 

nord-vestul SUA (Washington, Montana, Idaho) şi cele din centrul ţării, 

precum şi din peninsula Labrador, în Canada, sunt principalele areale de 

exploatare a lemnului din acest continent. 

Masa lemnoasă exploatată este utilizată în proporţie de 80-90% în 

scopuri industriale, de altfel SUA ocupă primul loc în lume atât la producţia 

de lemn cât şi la producţia de cherestea indusrială, de buşteni şi furnir. 

Deşi producţia de lemn a Asiei (fără CSI) este considerabilă, cea 

mai mare parte este folosită drept combustibil. Ca exemplu, R.P.Chineză 

destină 190 mil. t pentru combustibil şi producerea manganului, din totalul de 

290 mil. t exploataţi anual. 

Africa se situează pe locul trei în producţia de masă lemnoasă, 

dar, ca şi Asia, foloseşte cea mai mare parte drept combustibil. Cu producţii 

semnifiative se înscriu Nigeria, Etiopia, Kenya, ş.a. 

Brazilia, cu o producţie de 200 mil.m 3 , se detaşază net ca 

principală producătoare de masă lemnoasă din America de Sud. 

America Centrală şi Australia-Oceania au producţii de masă 

lemnoasă mai reduse. În Australia exploatările se concentreză în partea nordvestică 

şi în regiunile muntoase din sud-est. 

Industria cherestelei este cea mai importantă din subramurile 

industriei lemnului, ca volum, producţia mondială crescând continuu. 

Centrele cele mai cunoscute ale industriei cherestelei sunt cele din nordul 

părţii europene al CSI (Arhanghelisk), din lungul Volgăi (Saratov), din 

Siberia central-sudică (Krasnoiarsk, Ust-Ilimsk), apoi cele din bazinul 

fluviului nord-america sf. Laurenţiu (Ottawa), cele din columbia Britanică 

(Canada), Japonia de Nord, regiunile Alpilor şi Carpaţilor. La Silistra,


Bulgaria, se află unul dintre cele mai mari combinate de prelucrare a 

lemnului din sud-estul Europei. 

Industria plăcilor conglomerate şi plăcilor fibro-lemnoase este 

o ramură mai recentă a industriei lemnului. Ea valorifică suoerior masa 

lemnoasă, P.A.L.-ul, P.F.L.-ul, fiind utilizate mai ales în industria mobilei. 

Principalii producători sunt SUA, CSI, de regulă în mari combinate 

complexe. 

Industria mobilei este legată în principal de marile centre urbane, 

prin tradiţie şi înalta calificare a forţei de muncă. Marii producători sunt 

SUA, CSI, Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada. România se remarcă 

prin produsele ei de calitate. Germania, Belgia, Italia sunt principalii 

exportatori, iar SUA, CSI, Olanda, Franţa sunt principalii importatori. 

Comerţul cu lemn şi produse lemnoase este apanajul marilor 

exploatatori de lemn: Rusia, SUA, Canada ale căror produse sunt expediate 

în peste 50 de ţări. 

Principalii importatori sunt statele dezvoltate dn vestul Europei 

(Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Belgia), dar şi din Asia (R.P,Chineză. 

Japonia, Coreea de Sud, Iran, Iraq, Arabia Saudită). 

7.5 Pădurile şi industria lemnului în România 

România se numără printre ţările cu un grad mediu de împădurire, 

fondul forestier reprezentând 26,7% din suprafaţa ţării (2000). Ca suprafaţă 

ocupată de păduri, România se plasează pe locul 10 în Europa 

Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6663,1 mii ha, din care 

pădurile deţin 6239,5 mii ha, adică o medie de 0,28 ha pădure/loc. 

Pădurile de răşinoase formează o centură aproape continuă sub 

pajiştile alpine şi subalpine, de la altitudinea de cca 1500 m până la cca 2000 

m. Pădurile de molid au o densitate mai mare în Carpaţii Orientali (Munţii 

Curmăturii, Ceahlău, Tarcău). Se remarcă judeţele Harghita, Neamţ, Suceava, 

care au 28% din suprafaţa totală a pădurilor de molid. 

Pădurile de brad, mai restrânse ca suprafaţă, au o frecvenţă mai 

mare în Suceava, Neamţ şi Bacău, unde se concentrează 44% din suprafaţa 

totală a pădurilor de brad. 

Pădurile de foioase se întind pe cca 4,3 mil. ha, ceea ce 

reprezintă 69% din totalul pădurilor din România. Din acestea se detaşează 

pădurile de fag, care ocupă 43,7% din pădurile de foioase sau 30,2 din totalul 

pădurilor din ţară. O mare concentrare a pădurilor din fag se înregistrează în


judeţele Caraş-Severin, Hunedoara şi Maramureş, care deţin 25% din totalul 

pădurilor ţării. 

Pădurile de stejar deţin 27,1% din suprafaţa de foioase, urmate de 

cele din salcâm (4,7%), de plop, de tei. Speciile de esenţă moale deţin 346,8 

mii ha (5,6% din suprafaţa totală a pădurilor), cele mai întinse fiind cele de 

tei, plantaţiile de plop indigen, de salcie şi de răchită. 

Cantitatea de lemn a României s-a rdus treptat în decursul 

vremurilor. Se apreciază că volumul de masă lemnoasă al pădurilor din ţara 

noastră este de 1.130-1.260 mil.m 3 , iar potenţialul anual de exploatare sub 20 

mil.m 3 creşterea medie la totalul speciilor din România este de 3,40 m 3 /an/ha. 

Industria mobilei reprezintă ramura cu cea mai mare dezvoltare 

în structura tehnică a industriei lemnului. Cele mai mari fabrici s-au construit 

pe structurile unor mari combinate. 

Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate şi 

fibrolemnoase ocupă un loc tot mai însemnat în industria lemnului, datorită 

valorificării superioare a lemnului de calitate, precum şi utilizării tuturor 

deşeurilor din lemn. 

Industria cherestelei ocupă al doilea loc în cadrul industriei de 

prelucrare al lemnului, deşi producţia a crescut continuu. Cele mai mari 

fabrici de cherestea sunt situate în Carpaţii şi Subcarpaţii Moldovei, în 

bazinele râurilor Moldova, Suceava, Bistriţa, Trotuş, Olt, Mureş, Someş. 

Industria binalelor şi parchetelor a fost impulsionată în special, 

de construcţia de locuinţe. Producţia acestora a crescut în perioada 1950- 

1980 de 70 de ori. 

Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare 

diferenţiat dezvoltată. Prima are o pondere mai redusă, în timp ce gama 

produselor din lemn s-a diversificat foarte mult, cuprinzând: instrumente 

muzicale şi articole sportive (Reghin), rechizite şcolare (Timişoara, Sibiu), 

chibrituri (Bucureşti, Brăila, Timişoara), utilaj agricol (Bucureşti, 

Dumbrăveni), traverse (Tileag-judeţul Bacău) etc. 

Repartiţia gegrafică a centrelor de prelucrare a lemnului 

relevă că această ramură este reprezentată în aproape toate judeţele ţării. 

Centrele de prelucrare primară a lemnului sunt amplasate chiar în 

zonele montane şi pe dealuri, acolo unde există masive forestiere 

exploatabile. Marile combinate de prelucrare a lemnului au fost amplasate în 

zonele adiacente Carpaţilor (Suceava, Fălticeni, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, 

Caransebeş, Arad, Satu Mare), în mari centre de consum (Bucureşti, Târgu 

Mureş) şi în oraşe porturi (Constanţa, Brăila).



Funcţia de reglare climatică prin diminuarea radiaţiilor şi a 

extremelor de temperatură. Reducerea evaporaţiei, creşterea umidităţii 

atmosferice, micşorarea vitezei vânturilor se datorează pădurilor. 

Pădurile au o contribuţie esenţială pentru conservarea apei, pentru 

regularizarea scurgerii şi protejarea solurilor. 

Pădurea îndeplineşte un rol major pentru sănătatea omului, pentru 

turism şi recreere. 

Pădurea furnizor de produse speciale pentru mai multe ramuri 

industriale moderne. 

7.7 Teste 

1. Care sunt principalele roluri ale pădurii în viaţa economică şi 

socială a omului? 

2. Care sunt principalele tipuri de pădure şi repartiţia geografică a 

acestora? 

3. Care sunt subramurile industriei de prelucrare a lemnului? 

4. Care sunt principalele subramuri ale industriei lemnulu în 

România şi unde sunt localizate ele?



Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia economică 

mondială, Editura economică, Bucureşti, 1996 

Silviu Negruţ (coordonator), Geografie economică mondială, Editura 


L. Brown (coordonator), Economia, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001; 

Corneliu Tatu, Ionel Muntele, Geografie economică, Editura 

economică, Bucureşti, 2004.

TEMA 8 – MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA 

TEMA 8 

MINEREURILE DE FIER ŞI SIDERURGIA 

Obiective: 

Ne propunem să reliefam rezervele naturale de minereu de fier 

intens folosite în industria siderurgică şi metalurgică, baza 

industriei construcţiilor de maşini şi obiect al unui comerţ 

internaţional amplu 

Conţinut: 

8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier 

8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier 

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei siderurgice 

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din România 


8.6 Teste 


87


8.1 Rezervele şi producţia mondială de minereu de fier 

Minereurile de fier reprezintă una dintre rezervele naturale cele 

mai intens folosite, constituind, totodată, obiectul unor ample schimburi 

internaţionale. Fierul este larg răspândit în natură, reprezentând 5-6% din 

litosferă, şi intră în combinaţia multor minerale care compun scoarţa 

Pământului. Minereurile de fier se găsesc sub diferite combinaţii: oxizi, 

carbonaţi, silicaţi şi sulfaţi de fier. Din categoria oxizilor fac parte magnetitul, 

hematitul şi limonitul, iar din cea a carburanţilor, sideritul. Magnetitul este 

minereul de fier cu conţinutul cel mai bogat în metal (68-72%) şi , totodată 

cel mai pur, dar cu o răspândire oarecum limitată (cca 15% din rezervele 

mondiale); zăcăminte reprezentative există în Munţii Ural (Magnitnaia), 

Suedia (Kiruna), Venezuela (Cerro Bolivar), India (Statele Bihar şi Orissa). 

Hematitul are un conţinut de metal ceva mai redus (de regula sub 70%), dar o 

mai largă răspândire (27% din rezervele cunoscute de minereu de fier); 

asemenea zăcăminte există în Brazilia (Minas Gerais), India (Madhza 

Pradesh, Mysore), S.U.A (zona Lacului Superior), C.S.I (bazinul Krivoi 

Rog), Australia (Australia de Vest). Limonitul şi sideritul au un conţinut de 

metal mai redus (48-63% primul, respectiv 30-48% al doilea), dar o foarte 

largă răspândire, zăcăminte tipice aflându-se în Franţa (Lorena), Spania 

(Bilbao), Marea Britanie, India (Uttar Pradesh). 

Ca urmare a activităţii de prospectare, întreprinsă în regiuni mai 

puţin cercetate din America de Sud, Africa şi Australia, au crescut rezervele 

sigure. 

Potrivit O.N.U., acestea sunt de 850 mld. t (certe şi probabile), din 

care aproximativ jumătate sunt minereuri bogate în conţinut metalic. La 

această rezervă se adaugă concentraţiile feromagnetice ale Oceanului 

Planetar, evaluate la 250 mld. t. Se apreciază că acestea pot să asigure 

consumul mondial pe o perioadă de peste 1000 ani. 

Repartiţia rezervelor de minereu de fier pe continente 

Rezerve totale (miliarde t) % 

Europa (fără C.S.I.) 36 4,0 

C.S.I. 304 36,8 

America anglo-saxonă 225 26,4 

America Latină 140 16,3 

Asia (fără C.S.I) 74 8,7 

Australia şi Oceania 36 4,0 

Africa 33 3,8 

Total Mondial 848 100,0 

Sursa: Images économiques du monde, 2002


Din tabelul de mai sus reiese că cea mai mare parte a rezervelor se 

află în America (42,7%), urmată de Europa inclusiv C.S.I (40,8%), împreună 

deţinând peste 4/5 din totalul mondial. 

Pe ţări, cele mai mari rezerve le posedă C.S.I (304 mld. t), urmată de 

Canada (125 mld. t), S.U.A (105), Brazilia (60), Bolivia (40), Australia (35), 

China (31), India (30), Venezuela. Surse mai recente indică rezerve mai mari 

în cazul unor ţări ca Brazilia, China, Australia şi altele. 

Producţia mondială de minereu de fier a cunoscut un ritm rapid de 

creştere, ca urmare a cerinţelor tot mai mari de produse feroase, de la 127 

mil. t în 1938 la 841 mil. t în 1980 şi 945 mil. t în 1991, ajungând la 1900 

mil. t în 2007. 

Deşi la nivelul globului, există peste 60 de ţări producătoare de 

minereu de fier, numai 10 depăşesc cifra de 10 mil. t anual. În afara unor 

mari producători tradiţionali ca C.S.I. şi S.U.A., s-au impus în ultima vreme 

ca mari producătoare China, Brazilia, Australia, Canada, India, care au 

devenit, totodata, mari exportatoare. 

Ţări 

Principalele ţări producătoare de minereu de fier 

Producţie (mil./t) 

1990 2005 2007 

China - 370,0 600 

Brazilia 103,7 300,0 360 

Australia 71,5 280,0 320 

India 29,4 140,0 160 

Rusia 72,4 95,0 110 

Ucraina - 69,0 76 

SUA 34,9 55,0 52 

Africa de Sud 19,1 40,0 40 

Canada 21,7 30,0 33 

Suedia 12,3 23,0 24 

Sursa: U. S. Geological Survez, 2007 

Minereurile de fier fac obiectul unui intens comerţ, peste 50% 

din producţia mondială fiind exportată. Numai două ţări asigură mai mult de 

2/3 din exporturile mondiale: Brazilia şi Australia, urmate, la mare distanţă 

de India, Canada, Africa de Sud, Suedia. 

Cei mai importanţi importatori de minereu de fier(2006) 

Ţări Mil. $ 

China 4856,2 

Japonia 3311,4 

Germania 1080,3 

Franţa 564,8 

Italia 486,7 

Sursa: U. S. Geological Survez, 2007


Cei mai mari importatori mondiali se regăsesc pe continentul 

asiatic: Japonia (120 mil. t, aproape 1/3 din totalul importurilor în domeniu), 

China, Coreea de Sud, care deţin peste 2/3 din importurile mondiale, urmate 

de ţările Uniunii Europene (îndeosebi Germania, Franţa, Mare Britanie, 

Italia) şi S.U.A. 

8.2 Repartiţia geografică a producţiei de minereu de fier 

C.S.I. se situează pe primul loc în lume, ca rezerve (de peste 300 

mld. t). Producţia sa a cunoscut o creştere continuă, până în 1991, de la 34 

mil. t în 1938 la 200 mil. t, scăzând apoi la 76 mil. t în 1999, atingând 210 

mil. t în 2007. Dispune de exploatări atât în partea europeană, cât şi, începând 

cu cel de-al doilea război mondial, în partea asiatică. Are cca 700 exploatări, 

din care 65 sunt la zi. Minereurile au o concentraţie medie de 35% metal. 

Cele mai importante zăcăminte şi exploatări de minereu de fier se 

află în partea europeană. Cel mai vechi intrat în exploatare este zăcământul 

de la Krivoi Rog, având rezerve apreciate la cca. 20 mld. t. Multă vreme a 

avut o participare de peste 50% în producţia C.S.I., în ultima vreme ponderea 

sa scăzând. Minereul este de bună calitate (50% metal) şi extracţia se face 

mai ales din cariere. Zăcământul are o poziţie geografică favorabilă, fiind în 

apropierea bazinului carbonifer Doneţk, într-o zonă puternic industrializată, 

cu o reţea de transport bine dezvoltată. Acest zăcământ alimentează 

siderurgia sudului european al C.S.I.-ului şi participă cu mari cantităţi la 

export. Un alt zăcământ este cel din Peninsula Kerci, de dimensiuni mai mici 

(rezerve de cca 3 mld. t), care aprovizionează, ca şi Krivoi Rog, siderurgia 

din sudul european al C.S.I.. Dar cel mai mare zăcământ din C.S.I. şi 

totodată, din lume, cu rezerve apreciate la 100 mld. t, este Kursk-Belgorod, 

din regiunea colinelor Voronej. Se desfăşoară pe cca 800 km lungime şi 200- 

250 km lăţime şi dispune de exploatări atât subterane, cât şi în carieră, având 

un conţinut ridicat de metal (peste 60%). Prin puternicul câmp magnetic ce-l 

creează, este cunoscut sub numele de „anomalia magnetică de la Kursk” 

Suedia este al doilea producător european, în ciuda faptului că 

producţia sa a scăzut (24 mil. t în 2007 faţă de 27 mil. t în 1980). Deţine 

rezerve apreciabile, iar minereurile sunt de calitate bună, cu un conţinut 

ridicat de metal. Principalul bazin se află dincolo de Cercul Polar, în Laponia. 

Franţa a fost multă vreme cel mai important producător 

european, dar în ultima vreme producţia sa a scăzut simţitor (de la 30 mil. t în


1980 la numai 2,5 mil. t în 1990 şi respectiv la 0,15 în 1998). Rezervele sunt 

apreciate la peste 8 mld. t, din care 3/4 considerate tehnic şi economic 

exploatabile, dar cu un conţinut de metal modest (30%). Cel mai mare 

zăcământ se află în Lorena (care participă cu 90% la producţie şi deţine 75% 

din rezerve). Alte zăcăminte, de mai mică importanţă se află în vestul ţării, în 

Masivul Armorican, în provinciile Normandia şi Anjou-Bretagne şi în Munţii 

Pirinei. 

În Spania, din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, 

Cordiliera Betică, Munţii Iberici ş.a. s-au extras până în 1990 1,5 mil. t, însă 

producţia a scăzut dramatic. 

AMERICA DE NORD ANGLO-SAXONĂ reprezintă a doua 

mare zonă a lumii ca rezerve de minereu de fier. 

S.U.A. este a şasea producătoare mondială, cu 52 mil. t în 2007; 

are rezerve importante (105 mld. t, locul 3 pe Glob), cu un conţinut ridicat de 

metal. 

Cea mai mare parte a producţiei (cca 2/3) provine din zăcămintele 

din estul S.U.A., localizate în două zone: zona Marilor Lacuri (care are cea 

mai importantă contribuţie) şi cea a Munţilor Apalaşi. 

Exploatarea intensă a zăcămintelor din zona Lacului Superior şi 

din estul S.U.A. a dus la scăderea substanţială a unora dintre acestea, ceea ce 

a determinat deplasarea exploatărilor spre centrul şi vestul ţării. 

S.U.A. nu-şi acoperă necesarul de minereu de fier din producţia 

proprie şi de aceea recurge la importuri masive, mai ales din Canada şi 

America Latină. 

Canada a devenit producătoare de minereu de fier abia începând 

cu anul 1950; dispune de un minereu de fier cu un conţinut metalic ridicat 

(62-65%). Rezervele (125 mld. t) o situează pe locul 2 pe Glob, dar ca 

producţie ocupă numai locul 9(21 mil. t în 1953, 33 mil. t în 2007). 

Canada exportă marea majoritate a producţiei sale, în special în 

S.U.A. 

AMERICA LATINĂ şi-a sporit participarea la producţia 

mondială de la 1,1% în 1938, la cca 20%, îndeosebi graţie aportului Braziliei, 

care a devenit primul producător al lumii, cu şanse de a se menţine şi detaşa 

în ierarhia mondială. Această ţară dispune şi de cele mai mari rezerve din 

America Latină, minereurile fiind de bună calitate (conţinut metalic 66%). 

Zăcămintele din statul Para prezintă un deosebit interes, fiind cu un ridicat 

conţinut metalic (66-67%). Un vast proiect, numit „Carajas”, prevede 

extinderea exploatărilor, amenajarea de căi de transport pentru exportul spre 

Europa, S.U.A. şi Japonia.


Brazilia este cea mai mare exportatoare de minereu de fier a 

planetei. Alte deţinătoare de rezerve de minereu de fier din America Latină 

sunt: Bolivia, Venezuela, Chile, Peru. 

AUSTRALIA deţine locul al doilea pe glob în extracţia de 

minereu de fier (320 mil. t în 2007), producţia sa crescând constant în ultimii 

10 ani. Are rezerve mari, estimate la 40 mld. t, şi sunt caracterizate printr-un 

conţinut mare de metal (55-64%), situate la adâncimi mici, ceea ce permite 

exploatarea lor într-o carieră. 

Cele mai mari rezerve sunt concentrate în statul Australia de Vest, 

care participă cu aproape 90% la producţie, şi în statul insular Tasmania. 

În ASIA, mari producătoare sunt China şi India. 

China cu o producţie de 600 mil. t, ocupă primul loc pe Glob. 

Rezervele certe sunt deosebit de mari (cca 100 mld. t), calitatea lor fiind 

superioară, similară celor din S.U.A. (tip „Lac Superior”). Principalele 

exploatări se află în China de Nord-Est, China de Nord, China Central-Sudică 

şi, de asemenea, în regiunea Mongolia Interioară. 

A doua producătoare din Asia este India, care în 2007 a avut o 

producţie de 160 mil. t. Rezervele sunt foarte mari (30 mld. t), având un mare 

conţinut metalic (60-66%) fiind concentrate în cea mai mare parte în Podişul 

Deccan, în nord-estul ţării, în statele Bihar şi Orissa, cunoscute sub denumirea 

de „Centura de fier a Indiei” şi acestea asigură aproape jumătate din producţia 

ţării. 

AFRICA. Acest continent are o participare încă mică faţă de 

posibilită-ţile de care dispune. Zăcămintele cele mai mari sunt localizate în 

trei zone: nordul Africii, Africa Occidentală şi Africa de Sud. 

În Africa de Nord se evidenţiază zăcămintele din Algeria, Maroc 

şi Tunisia, ţări care au însă producţii restrânse. 

În Africa Occidentală, statele producătoare de minereu de fier 

sunt: Mauritania, Sierra Leone şi Guineea. 

Rezerve mari de minereu de fier deţine Africa de Sud, care este şi 

prima producătoare de pe continent, participând cu 3% la producţia mondială 

(40,0 mil. t în anul 2005). Exploatările se fac în sudul ţării în provincia 

Capului, producţia fiind exportată spre S.U.A., Japonia şi Europa 

Occidentală. Noi rezerve au fost descoperite în nordul Transvaalului. 

ROMÂNIA. În ţara noastră minereurile de fier se găsesc în 

cantităţi relativ reduse şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (20-40%). 

Principalele regiuni de exploatare sunt: Munţii Poiana Ruscă, care furnizează 

60% din producţia ţării, îndeosebi la Telicu Inferior şi Ghelari, dar şi la Vadu 

Dobrii, Alun, Ruşchiţa; partea de nord-est a Munţilor Apuseni (îndeosebi 

Munţii Gilăului) este a doua regiune ca importanţă (participă cu 30% la 

producţia ţării), cu exploatări la Băişoara; Munţii Dognecei, zăcământul fiind


în mai mare măsură epuizat; Munţii Harghitei. Mai există zăcăminte şi în 

Podişul Dobrogei (la Iulia şi Palazu Mare). 

SIDERURGIA. Această ramură se ocupă cu fabricarea fontei, a 

oţelului şi a aliajelor pe bază de oţel. Oţelurile speciale sunt aliate cu mangan, 

crom, wolfram, titan etc., tehnica modernă a prelucrării fierului realizând 

peste 2200 tipuri de oţeluri speciale. Oţelurile se obţin prin mai multe 

procedee, iar dependenţa tot mai mare de fierul vechi a dus la mutaţii 

tehnologice industriale în producţia de oţel, crescând numărul cuptoarelor 

electrice şi al oţelurilor ce folosesc insuflarea cu oxigen. 

Utilizarea fierului vechi prezintă avantajul că este mai uşor de 

transportat, iar procedeele folosite sunt mai puţin energointensive şi poluante. 

Se apreciază că, din producţia mondială anuală de oţel, cca. 50% provine din 

reciclarea fierului vechi. 

Există diferite criterii de amplasare a unităţilor industriei 

siderurgice: 

- în apropierea surselor de materii prime şi a pieţei de 

desfacere (cazul siderurgiei din zona Marilor Lacuri – din S.U.A., 

Munţii Ural şi regiunea Donbas – C.S.I., Ruhr – Germania, Silezia 

Superioară – Polonia. 

- localizarea în porturi pentru ţările care se 

aprovizionează cu materii prime din import (Japonia, Italia) 

- apropierea de sursele de energie electrică ieftină, pentru 

dezvoltarea electrosiderurgiei: centrele siderurgice de pe Nipru 

(C.S.I.), Tenessee (S.U.A.), Alpii Francezi etc. 

8.3 Producţia şi repartiţia geografică a industriei 

siderurgice 

Producţia mondială de oţel, fontă şi feroaliaje a crescut mult mai 

ales după al doilea război mondial, ritmul fiind însă mai lent după 1974, ca 

urmare a crizei energetice. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a producţiei, 

îndeosebi la oţel (de la 786 mil. t în 1989 la 1320 mil. t în 2007). 

Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel- mil. t - 

1938 1950 1960 1980 1989 2005 2007 

Fontă şi aliaje 83 132,3 258 541 542 747 940 

Oţel 110 192 346 749 794 1090 1320 

Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2007 U.S. Geological Survey, 2008


Din tabel rezultă că producţia, în intervalul 1938-2007, a crescut 

de peste 7 ori atât la fontă şi feroaliaje, cât şi la oţel. 

În ceea ce priveşte repartizarea teritoriala a producţiei siderurgice, 

se constată o concentrare în numai câteva zone ale planetei: Europa şi C.S.I., 

America de Nord anglo-saxonă şi Japonia, care, împreună, concentrează cca. 

80% din totalul mondial. Însă, în ultimii 10-15 ani, se constată că, exceptând 

câteva state, între care Marea Britanie, ţările avansate din punct de vedere 

economic au procedat la stagnarea sau micşorarea producţiei siderurgice, 

aceasta crescând mai ales în ţările în curs de dezvoltare (Brazilia, China ş.a.). 

Un grup de ţări în curs de dezvoltare şi-au elaborat proiecte pentru 

realizarea unor obiective siderurgice, iar altele pentru mărirea capacităţilor de 

producţie pe care le au: Brazilia, India, Algeria, Nigeria, Venezuela, Chile, 

Mexic, Iran, Arabia Saudită. 

Nr. 

Crt 

Ţara 

Principalele ţări producătoare de oţel 

2005 2007 

Mil. t % Mil. t % 

1. China 349,0 31,0 482 36,5 

2. Japonia 113,0 10,0 120 9,1 

3. Rusia 95,0 8,0 70 5,3 

4. SUA 66,0 6,0 98 7,4 

5. Coreea de Sud 48,0 4,6 51 3,9 

Sursa: World Steel in Figures, 2006.U.S. Geological Survey, 2008. 

Comunitatea Statelor Independente se situează pe locul patru la 

producţia de oţel, locul cinci la producţia mondială de fontă şi feroaliaje. 

Siderurgia se concentrează în cinci zone: Sudul european, Uralul, regiunea 

Moscovei şi a Petersburgului, Siberia şi Asia Centrală. 

Zona Sudului European este cea mai importantă şi cuprinde sudul 

Ucrainei şi regiunea Rostov pe Don, având o puternică bază de materii prime 

şi combustibili. Aici se găseşte triunghiul siderurgiei Krivoi Rog-Doneţk- 

Kerci. 

A doua zonă este Uralul (în partea centrală şi sudică), dezvoltată 

pe baza marilor zăcăminte locale de minereu de fier şi cărbuni cocsificabili. 

În Regiunea Moscovei şi Sankt Petersburgului este dezvoltată cu 

precădere electrosiderurgia şi producţia de oţeluri speciale. 

Zona siderurgică siberiană s-a dezvoltat într-un ritm rapid pe baza 

zăcămintelor proprii de minereu de fier şi de cărbuni cocsificabili. 

În Asia Centrală, funcţionează marele combinat de la Temir-Tau. 

Al doilea producător european după C.S.I. este Germania (33 mil. 

t oţel şi 31 mil. t în 2007), ţară cu vechi tradiţii în domenii care se bazează pe


cărbuni cocsificabili proprii, de foarte bună calitate, şi pe minereuri de fier 

importate. 

Principala zonă siderurgică o reprezintă bazinul Ruhr, al doilea 

grup de centre este localizat în bazinul carbonifer Saar, iar a treia zonă 

cuprinde marile centre de pe litoralulMării Baltice şi Mării Nordului 

În partea estică, exceptând unele mici unităţi vechi din Turingia, 

care au fost modernizate, siderurgia este de dată mai recentă şi se bazează pe 

importul de cărbuni cocsificabili şi cocs din Polonia şi minereu de fier din 

C.S.I. 

În Suedia (5,7 mil. t oţel şi 3,7 fontă în 2005), cea mai puternică 

concentrare siderurgică o întâlnim în partea centrală, în strânsă legătură cu 

potenţialul hidroenergetic din zonă. 

Siderurgia suedeză este axată pe producţia de oţeluri superioare, 

de foarte bună calitate. Suedia este şi un important exportator de minereu de 

fier. Aderarea la U.E. a avut, desigur, şi o serie de repercusiuni asupra 

siderurgiei suedeze. 

Marea Britanie are o industrie siderurgică cu vechi tradiţii, dar în 

ultima vreme aceasta este în declin. Reprezintă una dintre puţinele ţări cu 

economie dezvoltată a căror producţie siderurgică a cunoscut atât o creştere 

până în 1990, dar şi o un declin constant până în prezent (10 mil t oţel şi 11 

mil. t fontă în 2007). 

Anglia centrală rămâne o regiune marcată de dezvoltarea 

siderurgiei, chiar dacă în ultimele decenii se remarcă o remodelare 

industrială. 

Beneficiind de importante rezerve de cărbune superior 

cocsificabil, sudul Ţării Galilor reprezintă prima zonă siderurgică a Marii 

Britanii, ca producţie cunoaşte însă un declin însemnat în ultima perioadă. 

În Scoţia, în regiunea estuarului Clyde, la Glasgow şi în 

împrejurimi, unde la începutul secolului existau cele mai puternice şantiere 

navale din lume, criza acestor şantiere a marcat şi siderurgia din zonă, 

concomitent cu scăderea exploatărilor de cărbuni. 

Franţa, deşi are rezerve importante de minereu de fier (cca. 8 

mld. t), importă. Se disting 3 mari regiuni siderurgice: Lorena, nord-vestul 

ţării, Masivul Central Francez. 

Belgia, Luxemburgul şi Italia se înscriu, de asemenea, printre 

importantele producătoare din Europa Occidentală. 

Belgia (8,58 mil. t oţel şi 7,5 mil. t fontă în 2006) şi-a dezvoltat 

siderurgia pe baza minereului de fier importat din Luxemburg şi Suedia şi a 

zăcămintelor de huilă locale.


În Luxemburg, siderurgia este localizată în continuarea bazinului 

Lorena din Franţa. Producţia de oţel de aproape 2,2 mil. t duce la ocuparea 

locului al doilea loc pe Glob în privinţa cantităţii de oţel pe locuitor. 

În Olanda întâlnim o siderurgie portuară, deoarece aceasta se 

bazează aproape exclusiv pe importul de materii prime. 

Italia a dezvoltat o puternică industrie siderurgică (21 mil. t oţel, 

locul 9 pe Glob). 

Zonele siderurgice ale Italiei sunt: 

- la poalele Alpilor fiind o electrosiderurgie axată pe 

producţia de oţeluri aliate şi superioare; 

- în nordul industrializat (cea mai mare grupare 

siderurgică din Italia); 

- în porturi datorită importului de materii prime, datorită 

cererii de metal a şantierelor navale ca Genova, La Spezia, Livorno, 

Piombino. 

Capacitatea de prelucrare a industriei siderurgice din Spania este 

mare, de aproximativ 17,8 mil. t oţel şi 4,2 mil. t fontă în 2005, ceea ce face 

ca această ţară să importe 99% din materia primă necesară. Principalele 

centre siderurgice sunt grupate pe litoralul nordic şi litoralul mediteranean. 

Alţi producători siderurgici europeni importanţi sunt: Polonia, 

Cehia şi Slovacia. 

Polonia (10 mil. t oţel şi 5,3 mil. t fontă în 2006) şi-a dezvoltat 

industria siderurgică pe baza rezervelor proprii de cărbune cocsificabil şi a 

minereurilor de fier din import (peste 90% din necesar). Industria siderurgică 

este concentrată în Silezia şi Silezia Inferioară. 

Cehia şi Slovacia au o siderurgie cu vechi tradiţii şi bine 

dezvoltată, bazată pe cărbune cocsificabil propriu şi minereuri de fier 

importate. 

Austria se situează, ca producţie, în apropierea Suediei, pentru 

această ţară fiind reprezentativă siderurgia dunăreană, legată de transportul de 

materii prime pe fluviu (cel mai important centru siderurgic – Linz – este 

situat în amonte de Viena) şi pe afluenţii săi unde se afla mai multe centre 

mici. 

AMERICA ANGLO-SAXONĂ asigură cca. 1/10 din producţia 

mondială de oţel. Dispune de materiile prime necesare (dar în prezent, 

foloseşte şi minereuri din import) acestei industrii, precum şi o mare piaţă de 

desfacere a produselor siderurgice. 

În Statele Unite ale Americii, siderurgia s-a dezvoltat relativ 

târziu (în a doua jumătate a sec. XIX-lea), însă în perioada celui de-al doilea 

război mondial ajunsese să realizeze jumătate din producţia mondială de oţel. 

În prezent ocupă locul al treilea pe Glob la producţia de oţel (98 mil. t) şi al


patrulea la fontă şi laminate (36 mil. t). S.U.A. utilizează mari cantităţi de fier 

vechi şi o deosebită dezvoltare o are electrosiderurgia. 

În S.U.A. există patru zone siderurgice. Principala zonă şi cea mai 

veche este cuprinsă între Lacul Erie şi Munţii Apalaşi, a doua zonă este pe 

coasta de nord-est a Oceanului Atlantic şi sudul Munţilor Apalaşi. 

Siderurgia din Canada (15,3 mil. t în anul 2005, a atins un maxim 

în 1992 cu 26 mil. t; fontă – 8,3 mil. t) este strâns legată de cea din S.U.A., 

cea mai importantă zonă fiind pe ţărmul lacului Ontario şi bazinul fluviului 

Sf. Laurenţiu. 

Mexicul s-a afirmat ca producător, centrele de extracţie fiind în 

jurul oraşului Monterrey – cel mai important centru siderurgic – şi pe 

platourile înalte mexicane. Producţia de oţel a Mexicului este de 16,3 mil. t în 

anul 2006. 

AMERICA LATINĂ, deşi o mare producătoare de minereu de 

fier, are industria siderurgică slab dezvoltată. 

Brazilia, prima producătoare siderurgică din zonă, este ţara cu cea 

mai mare dinamică în domeniu din lume (32 mil. t oţel în 2007 faţă de 10 

mil. t în 1980; 35 mil. t fontă locul 6 pe Glob), siderurgia bazându-se pe 

marile rezerve locale de mienereu de fier, de foarte bună calitate. Cel mai 

mare centru siderurgic este însă Tubarao (pe ţărmul Atlanticului, în statul 

Minas Gerais). Tubarao este şi un important port de export al minereului de 

fier. 

Alţi producători sud-americani sunt Argentina, Venezuela şi 

Chile. 

ASIA participă cu cca. 1/5 la producţia mondială de oţel, 

remarcându-se Japonia, China şi India. 

Japonia a devenit în ultimii ani o mare putere siderurgică 

mondială, producând 120 mil. t oţel şi 87,1 mil. t fontă şi feroaliaje(locul al 

doilea pe Glob, la ambele). Caracteristicile siderurgiei nipone sunt: 

dezvoltarea acesteia aproape în exclusivitate pe bază de materii prime 

importate (98%), ritmul înalt de creştere (cel mai ridicat dintre toate marile 

puteri siderurgice), utilizarea completă a capacităţilor de producţie, cât şi 

faptul că cea mai mare parte din producţia de oţeluri se realizează prin 

insuflare de oxigen. Aceste caracteristici au permis ca preţul să fie mai scăzut 

şi calitatea superioară, Japonia ocupând un loc de frunte pe piaţa mondială a 

oţelului. 

Japonia importă minereu de fier din cca. 30 de ţări ale lumii, mari 

cantităţi de fontă pe care o transformă în oţel. 

Japonia are o industrie siderurgică de tip portuar, pe ţărmul de est 

al insulei Honshu şi în insula Kyushu.


China, care deţine importante resurse de minereuri de fier, 

cărbuni cocsificabili şi alte materii prime necesare siderurgiei, şi-a dezvoltat, 

în ultimele decenii, o puternică industrie în domeniu, şi un ritm înalt de 

creştere chiar şi în ultima vreme: 482 mil. t de oţel în 2007, fiind astfel 

primul producător mondial; la fontă şi feroaliaje, cu o producţie de cca. 465 

mil. t, se plasează pe locul al treilea în lume, devansând în ultimii ani S.U.A. 

Marile centre siderurgice sunt localizate în: China de Nord-Est, 

China de Nord, China Centrală. Alte mari combinate există la Baoshan, Daye 

(în China Centrală) şi Mongolia Interioară (combinatul de la Baotou). 

India are o industrie siderurgică mai recentă, cu o producţie în 

creştere la oţel (43,2 mil. t), principalele centre fiind în partea de nord-est. 

AFRICA se caracterizează printr-o dezvoltare slabă a industriei 

siderurgice, cu excepţia Republicii Africa de Sud, care are o producţie în 

scădere (cca. 9,5 mil. t oţel şi 31,0 mil. t fontă), centrele siderurgice fiind 

concentrate în provinciile Transvaal, Orange, Natal. Alte ţări africane cu 

siderurgie sunt Egiptul, Nigeria şi Algeria. 

AUSTRALIA, a doua producătoare mondială de minereu de fier, 

are o siderurgie încă puţin dezvoltată (cca. 7,9 mil. t oţel şi 6,4 mil. t fontă în 

2006), cu centre în Australia de Sud, Noua Galie de Sud şi statul Queensland. 

8.4 Minereurile de fier şi industria siderurgică din 

România 

Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ 

redusă şi au, în general, un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent, 

principalele exploatări sunt situate în partea de est a masivului Poiana Ruscă, 

furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani sub un milion t), extracţiile 

cele mai însemnate fiind la Ghelari şi Teliuc. 

Producţia de minereu este total insuficientă necesarului industriei 

siderurgice şi, ca urmare, se importă. De o deosebită importanţă sunt, în 

siderurgie, minereurile de mangan, crom, titan, molibden, care se folosesc 

pentru obţinerea oţelurilor şi a fontelor speciale. Cele mai bogate zăcăminte 

de mangan sunt în Suceava, în nordul Carpaţilor Orientali (exploatări la 

Iacobeni, Vatra Dornei, Cârlibaba), care asigură 2/3 din producţia ţării. Alte 

zăcăminte sunt în Munţii Banatului. 

Siderurgia românească străbate o perioadă mai dificilă, de 

readaptare la condiţiile economice noi interne şi internaţionale, ceea ce 

explică scăderile de producţie de după 1990.


Dinamica producţiei siderurgice a României (mii t) 

1938 1960 1980 1989 2005 2006 

Fontă 122 1014 9012 9052 4100 4000 

Oţel 384 1806 13175 14415 6200 6324 

Laminate 319 1642 9319 10263 - - 

În ţara noastră, încă din secolul al XVIII-lea începe să se dezvolte 

o siderurgie modernă: în 1718 se instalează primele cuptoare la Oraviţa, în 

1719 un cuptor la Bocşa Montană, în 1750 sunt puse în funcţiune cuptoarele 

la Topliţa, iar în 1771 cele de la Reşiţa. 

Cele mai importante combinate siderurgice, existente sunt cele de 

la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi. 

Combinatul siderurgic Reşiţa (aici fiind construită prima uzină 

siderurgică din ţară) a fost cel mai mare până în 1950. S-a dezvoltat pornind 

de la minereurile de fier din apropiere (Ocna de Fier, Dognecea), cărbunii 

cocsificabili şi mangan. În strânsă legătură cu siderurgia, în zona Reşiţei s-a 

conturat şi tradiţionala industrie constructoare de maşini. 

Combinatul siderurgic de la Hunedoara a fost cel mai important 

centru siderurgic al ţării în perioada 1956-1975. Construirea sa a fost 

favorizată de existenţa, în apropiere, a celui mai mare zăcământ de minereu 

de fier din ţară (Munţii Poiana Ruscă) şi de relativa apropiere a bazinului 

huilifer Petroşani. 

Combinatul de la Galaţi (SIDEX), construit în perioada 1960- 

1965 este în prezent cel mai mare centru siderurgic din ţară şi unul dintre cele 

mai mari din sud-estul Europei (6 furnale de 3500 m 3 , uzină cocsochimică, 

laminoare pentru tablă şi benzi la rece). Amplasarea sa a fost favorizată de 

Dunăre, pe care se transportă minereul de fier şi huila din import (în special 

din C.S.I.). 

Combinatul siderurgic Călăraşi, amplasat tot în apropierea 

Dunării, pentru facilitarea aprovizionării sale cu materii prime din import 

(cocs, minereu de fier), este parţial intrat în funcţiune, având uzină 

cocsochimică, furnale, oţelării. 

Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte intrat în funcţiune 

cu puţin timp înaintea revoluţiei din 1989, este cel mai modern din toată ţara. 

În prezent este privatizat la fel ca şi SIDEX Galaţi. 

Alte centre au fost: Vlăhiţa (Munţii Hargitei), Călan (fontă 

cenuşie, articole din fontă), Oţelu Roşu, Nădrag (oţel şi laminate din fontă), 

Câmpia Turzii, Buzău (sârmă şi produse din sârmă), Brăila (tablă groasă 

pentru nave), Roman (ţevi sudate şi laminate cu profile uşoare), Tulcea 

(feroaliaje), Bucureşti (oţeluri şi laminate), Zimnicea (ţevi), Beclean (oţel, 

sârmă), Drobeta-Turnu Severin, Focşani (laminate).



Magnetitul este minereul de fier cel mai valoros datorită 

conţinutului ridicat de metal din componenţa sa în proporţie de 68-72%. 

„Anomalia magnetică de la Kursk” reprezintă cel mai mare 

zăcământ de minereu de fier din lume, cu rezerve apreciate la 100 miliarde t, 

situat în regiunea Voronej din C.S.I., unde se creează un câmp magnetic 

puternic. 

Zăcământ de tip „Lac Superior”, conţine minereu de fier de 

calitate superioară, localizat în zona Marilor Lacuri din S.U.A. şi în China, cu 

rezerve deosebit de mari de cca. 100 miliarde t. 

8.6 Teste 

1. Care sunt cele mai mari şi de calitate superioară bazine de minereu 

de fier ? 

2. Cum explicaţi ascensiunea spectaculoasă a unor ţări în industria 

siderurgică şi declinul altora? 

3. Explicaţi sintagma „Anomalia magnetică de la Kursk” 

4. Care sunt cele mai vechi centre siderurgice din România? 

5. Care sunt cele mai importante centre siderurgice contemporane 

din România? 




Popescu Constantin, Industria mondială în era globalizării, Editura 

Oscar Print, Bucureşti, 2001; 


mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005; 

Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar C. Gherasim, Geografia 

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de 

Mâine, Bucureşti, 2004.

TEMA 9 – MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA NEFEROASĂ 

TEMA 9 

MINEREURILE NEFEROASE ŞI METALURGIA 

NEFEROASĂ 

Obiective: 

Diversitatea acestor metale, proprietăţile fizico-chimice variate leau 

făcut de neînlocuit în dezvoltarea unor ramuri industriale de 

vârf: electronică, electrotehnică, construcţii de autovehicule, 

industria aerospaţială şi tehnica de calcul. În prezent ele au un rol 

important în economia mondială. 

Conţinut: 

9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică 

9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică 

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică 

9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în România 


9.6 Teste 


101


9.1 Minereurile neferoase şi repartiţia lor geografică 

Minereurile de metale neferoase sunt cele care nu conţin fier sau 

aliaje ale acestuia. Din această categorie face parte o gamă variată de 

minereuri din care se extrag: cuprul, aluminiul, plumbul, zincul, staniul ş.a., 

la care se adaugă metalele preţioase (aur, argint, metale platinice), metalele 

radioactive şi metalele rare (zirconiu, cadmiu, germaniu, iridiu, taliu etc.). 

Diversitatea acestor metale, proprietăţile fizico-chimice foarte 

variate, întrebuinţările multiple au favorizat includerea lor în numeroase 

clasificări. Deşi aceste metale au fost cunoscute şi folosite, în mare parte, din 

timpuri străvechi, ele au devenit astăzi de neînlocuit în dezvoltarea unor 

ramuri industriale de vârf: electronică, electrotehnică, construcţii de 

autovehicule, industria aerospaţială sau tehnica de calcul. 

CUPRUL a fost cunoscut şi prelucrat încă din mileniul VII î.Hr. 

în Persia, China şi Egipt. În antichitate, minereul de cupru folosit de 

popoarele din bazinul Mediteranei provenea din Asia Mică şi din Cipru, drept 

pentru care grecii l-au numit „chalcos kiprios”, iar romanii „cuprum”. 

În evul mediu erau cunoscute exploatările din minele germane de 

la Rammelsberg şi Mansfred, din Masivul Harz, şi cele din peninsula 

Cornwall din sud-vestul Angliei. 

Cuprul sau arama este un metal de culoare roşiatică, ductil, 

maleabil, bun conducător de căldură şi electricitate (al doilea după argint), iar 

în prezenţa umidităţii şi a bioxidului de carbon formează malachitul, de 

culoare verde. Cuprul a fost întrebuinţat în confecţionarea armelor, uneltelor, 

monedelor sau podoabelor, iar în prezent peste 50% din producţia mondială 

este utilizată în industria electrotehnică, aeronautică, autovehicule, nave, fiind 

folosit în stare pură sau în aliaje (bronz – un aliaj al cuprului cu staniul, 

aluminiul, plumbul etc; alamă – aliaj al cuprului cu zincul; alpaca – aliaj al 

cuprului cu nichelul şi zincul). 

Minereurile de cupru cele mai răspândite se găsesc sub forma 

sulfurilor, formate din calcopirită (CuFeS2), calcozina (Cu2S), covelina (CuS). 

Cuprul se extrage în mod obişnuit din grupa sulfurilor, prin îndepărtarea 

fierului, apoi se rafinează pe cale electrolitică, consumând o mare cantitate de 

energie electrică. Rezervele mondiale de minereuri de cupru sunt evaluate la 

circa 650 mil. t, apreciate a avea o durată de exploatare de 50-100 de ani. 

Primul loc în lume la exploatarea de minereu de cupru îi revine 

statului Chile, care deţine 33% din producţia mondială, cu peste 15 

zăcăminte, cantonate în special în deşertul Atacama. Principalele exploatări


se fac la Chuquicamata, Exotica, Rio Blanco, Sagasco, El Teniente, Tiltil, 

Potrerillos ş.a. Pe continentul sud-american unde sunt cantonate peste 25% 

din rezervele mondiale, minereul de cupru se mai exploatează în Peru la: 

Yauri (în provincia Cuzco, din sudul ţării), Marochoca, Michipuillay, 

Cuajone; în Argentina, în regiunea Uspallata şi la Paranillos Norte; în 

Brazilia, în statele Minas Gerais, Mato Grosso. 

Nr. 

Crt. 

Principalii producători mondiali de minereuri de cupru 

Ţara 

Producţia 

(mii t, 2006) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

(mii t, 2007) 

% 

din totalul 

mondial 

1 Chile 5400 35,0 5700 36,5 

2 S.U.A. 1220 8,0 1190 7,6 

3 Peru 1050 7,0 1200 7,7 

4 Australia 950 6,0 860 5,5 

5 Indonezia 800 5,0 China 920 5,9 

Total 

mondial 

15300 100,0 15600 100,0 

Sursa: US Geological Survey Mineral Program, 2008 

Principalii producători mondiali de cupru „rafinat” 

Nr. 

Crt. 

Ţara 

Producţia 

(mii t, 2006) 

% 

din totalul mondial 

1 Chile 2501 16,2 

2 China 2150 14,0 

3 Japonia 1380 9,0 

4 S.U.A. 1311 8,5 

5 Rusia 870 5,6 

6 Peru 653 4,2 

7 

Total 

mondial 

15406 100 


Pe continentul nord-american se remarcă S.U.A., al treilea 

producător mondial de cupru, cu o pondere de 7,6%. Exploatările sunt 

cantonate în statele din zona vestică a ţării: Utah (Bingham Cooper Mine), 

Arizona (Morenci), Nevada (Ely, Cooper Canion, Sweet Marie), Montana 

(Butte, Heddleston); în zona Marilor Lacuri, în statul Michigan (Hill Creck). 

Exploatări se fac şi în Canada, în provinciile: Columbia Britanică 

(Betlehem, Bronda, Craigmont), Manitoba (Wedusko), Ontario (Willroy); în 

Mexic în statul Sonora (Nacosari) din nord-vestul ţării.


În Africa pe primul loc la exploatarea cuprului se află Zambia, cu 

renumita „centură” a cuprului, unde extracţiile sunt în carieră (Kalengwa) şi 

în subteran (Baluba, River Lode, Mendola, Rhocana); în Africa de Sud 

(provincia Transvaal), Zair, Namibia, Maroc. 

În Asia minereurile de cupru se exploatează în Indonezia, China, 

Papua – Noua Guinee, Filipine (în insulele Luzon, Cebu, Negros), în Iran, 

India, Israel, Turcia. 

Dintre ţările europene producţii notabile au Rusia (cu o pondere 

de 4,7%), Polonia, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Spania. 

Consumul de cupru în multe ramuri industriale a determinat o 

cerere constant ridicată pe piaţa mondială, circa 35% din producţia mondială 

fiind anual comercializată. Principalul consumator, şi în acelaşi timp cel mai 

mare importator de cupru este China urmată de S.U.A. care cumpără cantităţi 

mari din Canada, Chile, Zambia. 

ALUMINIUL a fost obţinut prima dată în anul 1825 de către 

Hans Christian Oerstedt, iar în anul 1886 a fost definitivat procedeul de 

obţinere a lui din minereu de bauxită pe cale electrolitică. Este un metal de 

culoare alb-argintie, uşor, ductil şi maleabil, bun conducător de căldură şi 

electricitate (conductivitatea electrică este egală cu 60% din cea a cuprului). 

Aluminiul şi-a făcut loc mai târziu în sfera industriei, dar s-a 

impus cu repeziciune datorită caracteristicilor sale superioare altor metale 

neferoase: de trei ori mai uşor decât zincul, poate înlocui cuprul în 

electrotehnică, aliajele pot înlocui oţelul şi dispune de o bază largă de materii 

prime. 

Împreună cu aliajele sale, aluminiul este folosit în aeronautică, 

construcţii navale, vagoane şi autoturisme, în tehnica aerospaţială, la 

reactoare nucleare, cabluri electrice de transport, în construcţii înlocuind 

lemnul. În natură aluminiul nu se găseşte sub formă nativă, ci numai în 

combinaţii foarte larg răspândite: peste 30% din rocile care alcătuiesc scoarţa 

terestră. Deşi foarte răspândit, aluminiul industrial se obţine în cea mai mare 

parte din bauxită, o rocă sedimentară, descoperită în anul 1812 la Les Beaux 

Bouche du Rhone, care pentru a putea fi utilizată ca minereu de aluminiu 

trebuie să conţină minim 45% Al2O3 (oxid de aluminiu). 

Rezervele mondiale de bauxită sunt apreciate la circa 25 mld. t, 

ceea ce va asigura consumul timp de 200 de ani. 

Regiunea geografică cu cele mai bogate rezerve o constituie 

Australia, care deţine 30% din rezervele mondiale de bauxită. Această ţară 

este, în acelaşi timp, şi primul producător şi exportator de bauxită pe plan 

mondial. Cel mai bogat zăcământ se află la Weipa, în statul Queensland, 

rezervele de aici sunt estimate la circa 2,5 mld. t.


A doua regiune geografică reprezentativă pentru rezervele şi 

producţia de bauxită este Africa de Vest, unde sunt cantonate aproximativ 

30% din zăcămintele de minereuri. Aici se evidenţiază statele: Guineea, al 

doilea producător mondial, cu 10% din producţia lumii; Sierra Leone, Ghana, 

Africa de Sud, Angola, Congo, Nigeria. 

În zona Mării Caraibilor se află o mare producătoare, a treia din 

lume, respectiv Jamaica (9% din producţia mondială), cu exploatări în nordul 

insulei, urmată de Haiti, Republica Dominicană, Cuba. 

Pe continentul sud-american se impun prin rezerve şi producţii: 

Brazilia, Surinam, Guyana şi Venezuela. 

S.U.A. are rezerve reduse, exploatabile mai ales în statul Arkansas 

(circa 1,5 mil. t). 

Rezerve şi producţii notabile de bauxită se înregistrează şi în ţările 

continentului asiatic: China, care a ajuns al treilea producător mondial, cu 

exploatări în provincia Guangxi; India, cu extracţii în statele Gujarat şi 

Bihar;; Turcia, Indonezia, Malaysia. 

Dintre statele europene se remarcă fosta Iugoslavie, Grecia (în 

Munţii Parnassos, în insula Eleusis, în Atica), Ungaria, Franţa (în regiunea 

Pirineilor), Italia, Polonia. 

Nr. 

Crt. 

Ţara 

Producţia mondială de bauxită 

Producţia 

(mil. t, 2005) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

(mil. t, 2007) 

% 

din totalul 

mondial 

1 Australia 58,0 35,2 64 33,7 

2 Brazilia 18,0 11,0 24 12,6 

3 China 17,0 10,3 32 16,8 

4 Guineea 16,0 9,7 14 7,4 

5 Jamaica 14,1 8,5 14 7,4 

Total 

mondial 

165,0 100,0 190 100,0 

Sursa: ALTECH, 2007; U.S. Geological Survey, 2008. 

În C.S.I. bauxita se exploatează la sud-est de Lacul Ladoga, la sud 

de Smolesk, în zona oraşului Serov din nordul Uralului, la Belov între râurile 

Enisei şi Angara, la vest şi la est de Lacul Baikal, în Rusia, precum şi în 

Kazakhstan. 

Producţia mondială de aluminiu. S.U.A. ţara care produce cea 

mai mare cantitate de energie electrică, având în acelaşi timp şi o industrie 

superdezvoltată, care solicită un consum ridicat de aluminiu, produce în 

prezent 1/10 din totalul mondial de aluminiu.


Alt producător important de aluminiu este şi Rusia, cu o producţie 

de 4 mil. t. Uzinele de producere a aluminiului sunt în Bratsk, Saiansk 

Sushensk, Krasnoiarsk, Novokuzneţk, Kuibîşev şi Sankt Petersburg. 

Canada are o pondere de 1/10 în producţia mondială; are resurse 

modeste de bauxită, însă energie electrică ieftină; renumită pentru prelucrare 

este provincia Quebec. 

Producţii importante de aluminiu mai realizează: Australia, 

Brazilia, Norvegia, Venezuela, Germania. 

PLUMBUL şi ZINCUL sunt metale care, deşi au unele 

proprietăţi chimice şi geochimice diferite, se găsesc în concentraţii de 

minereuri comune. În scoarţa terestră zincul este de zece ori mai răspândit 

decât plumbul. 

Plumbul este un metal greu, foarte maleabil şi puţin ductil, uşor de 

laminat, prezintă conductibilitate termică şi electrică foarte reduse, absoarbe 

radiaţiile penetrante. Datorită proprietăţilor sale, plumbul metalic este 

întrebuinţat în industria chimică, în centralele atomoelectrice, în medicină, în 

industria electrotehnică, în aliaje este utilizat în tipografie. Unele combinaţii 

ale plumbului se folosesc la obţinerea sticlei, a unor pigmenţi pentru vopsele. 

Nr. 

crt. 

Ţara 

Principalii producători de plumb 

Producţia 

(mii t., 2006) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

(mii t., 

2007) 

% 

din totalul 

mondial 

1 China 1050,0 34,0 1320 37,2 

2 Australia 780,0 23,0 640 18,0 

3 S.U.A. 430,0 13,0 430 12,1 

4 Peru 320,0 10,0 330 9,3 

5 Mexic 140,0 4,0 110 3,1 

Total 

mondial 

3360,0 100,0 3550 100,0 

Sursa: Quid, 2002; U.S. Geological Survey, 2008 

Zincul este un metal alb-argintiu care în aer se acoperă cu un strat 

de oxid incolor, acesta împiedicând avansarea oxidării, iar prin încălzire arde 

şi formează oxidul de zinc. El se foloseşte în construcţii sub formă de tablă, 

la acoperirea materialelor din oţel (zincare), în electrotehnică, vopseluri, în 

chimie ca reducător. 

Rezervele de plumb (130 mil. t) şi de zinc (430 mil. t) asigură 

consumul pentru o perioadă de circa 50 de ani şi respectiv 400 ani.


Repartiţia geografică a rezervelor şi a producţiei de plumb şi zinc 

aduce pe primele locuri Australia, al doilea la producţia de plumb. 

Pe continentul nord-american se găsesc mari rezerve de plumb şi 

zinc. Canada, al treilea producător mondial de zinc şi al şaselea la producţia 

de plumb, deţine unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume. 

Statele Unite se află pe locul trei la producţia mondială de plumb 

(12,1%) şi pe locul patru la producţia de zinc. 

În Mexic, peste 80% din producţie se realizează în patru câmpuri 

miniere: Santa Eulalia, San Francisco, Fresnillo şi Sierra Mojada, care produc 

în acelaşi timp şi mari cantităţi de argint. 

Dintre ţările sud-americane se remarcă Peru (locul patru în 

producţia mondială de plumb şi zinc), Bolivia, Brazilia, Columbia. 

Pe continentul asiatic, rezerve şi producţii mari sunt cunoscute în 

China, Coreea de Nord, India, Thailanda. 

În Europa sunt cunoscute exploatările din Suedia, Polonia, 

Irlanda, Spania, Bulgaria. 

Pe continentul african se remarcă Africa de Sud şi Marocul, la 

producţia de zinc şi plumb. 

Printre statele exportatoare de plumb şi zinc se numără Australia, 

Canada, Peru, Africa de Sud, iar cele cu mari importuri: S.U.A., Marea 

Britanie, Japonia, Germania şi Franţa. 

STANIUL (cositorul) este unul dintre primele metale cunoscute şi 

folosite, mai întâi sub formă de aliaj (cupru + staniu = bronz), o îndelungată 

perioadă din istoria omenirii luând numele bronzului. 

Staniul sau cositorul este un metal alb-argintiu, cu duritate mică, 

foarte maleabil şi care se poate lamina în foiţe subţiri (staniol); foarte stabil 

chiar în prezenţa umidităţii, se oxidează extrem de lent. El se aliază uşor cu 

zincul, cuprul, stibiul sau plumbul, formând aliaje utilizate în industria 

construcţiilor de maşini, industria alimentară (la ambalarea alimentelor, fiind 

supranumit „metalul cutiei de conserve”, nefiind toxic în stare pură sau 

aliaje). Mai este folosit la acoperirea anticorozivă a materialelor din oţel, la 

producerea de culori şi emailuri. 

Principalul mineral din care se extrage staniul este casiteritul, 

rezistent la acţiunea agenţilor chimici. 

Rezervele mondiale sunt apreciate la circa 50 mil. t. Cea mai 

importantă regiune metalogenetică de minereu de staniu o reprezintă Asia de 

Sud-Est, începând cu China – provincia Yunnan – şi continuând cu 

Thailanda, Myanmar, Malaysia şi insulele indoneziene (Bangka, Singkep, 

Beltiung, aflate la est de Sumatera). Din regiunea asiatică, principalul


producător mondial de staniu este China (43,3% din producţia mondială), 

urmată de Indonezia (28,3%) şi Malaysia. 

În America de Sud se impune Peru (12,7%), apoi Brazilia, cu o 

producţie importantă (4,0%), urmată de Bolivia, cu exploatări în zonele 

andine, la peste 4.000 m altitudine, unde sunt centrele Oruro şi Potosi, 

Venezuela. 

Resurse deosebite are şi Australia, concentrate mai ales în 

Tasmania (în vestul insulei, Mont Cleveland şi Irvinebank, în est). 

Exploatări de staniu mai sunt în Rusia; în ţările europene: 

Portugalia, Marea Britanie, Spania; africane: Namibia, Rwanda, 

Zimbabwe, Africa de Sud. 

9.2 Metalele preţioase şi repartiţia lor geografică 

În categoria minereurilor neferoase, o grupă deosebită o formează 

minereurile de METALE PREŢIOASE, din care fac parte: aurul, argintul, 

platina şi metalele din grupul acesteia, care se impun prin proprietăţile fizicochimice 

şi prin importanţa economică. 

AURUL se găseşte în natură, adesea în stare nativă (metal pur). 

Întrebuinţările multiple ale metalului galben, mai ales pentru emisiunile 

monetare şi pentru confecţionarea bijuteriilor, au sporit mereu cerinţele în 

antichitate şi evul mediu: romanii au atacat Dacia pentru vestitul ei tezaur 

(150.000 kg aur); alchimiştii l-au căutat cu înfrigurare ani îndelungaţi; 

europenii au descoperit America în căutarea, printre altele, şi a aurului Indiei. 

„Goana după aur”, declanşată în urma descoperirii făcute în California, în 

anul 1848, a dus la cucerirea vestului S.U.A., ţară care timp de 50 de ani după 

acea dată a fost primul producător mondial de aur, fiind depăşită abia în 1903 

de Africa de Sud. Aurul este un metal de culoare galben-strălucitor, prezintă 

cea mai mare maleabilitate şi ductilitate dintre toate metalele, este foarte bun 

conducător de căldură şi electricitate şi mai puţin reactiv din punct de vedere 

chimic (greu atacat de acizi). El este folosit pentru confecţionarea de bijuterii 

şi obiecte de valoare (50% din aurul extras), în industria electronică, în 

tehnica aerospaţială, medicină,chimie etc., precum şi pentru acoperirea 

emisiunilor monetare prin tezaurizare în bănci. În minereu concentraţia de 

metal este de 10 gr./t. 

Producţia mondială de aur fin este asigurată într-o mare măsură de 

Africa de Sud, S.U.A., Australia, Rusia, Canada, China şi Indonezia.


Africa de Sud, primul producător mondial de aur, dar depasit de 

Australia in 2007, dispune de circa 50 de mine principale, unde lucrările 

miniere se desfăşoară în proporţie de 70% la adâncimi cuprinse între 1.500 şi 

3.800 m, iar concentraţia de aur în minereu este de 10-20 gr./t. Cea mai mare 

concentraţie de aur din lume se află în districtul Witwatersrand, zăcământ 

descoperit în anul 1886, situat în sudul provinciei Transval, din nord-estul 

ţării, având o lungime de 280 km şi o lăţime medie de 140 km, cu strate a 

căror grosime medie este de 7-50 m. Conţinutul de 30 gr. aur la tona de 

minereu, conferă minei Free State Geduld renumele de cea mai bogată din 

lume. 

Pe continentul african, resurse aurifere deţin şi Ghana, 

Zimbamwe, Sierra Leone, Kenya, Gabon, Nigeria. 

Principalele mine aurifere din S.U.A. se află în statul Dakota de 

Sud (Homestake, zăcământ descoperit în 1879), urmate de cele din 

California, Alaska, Utah, Arizona, Colorado, Idaho şi Nevada. 

În America de Nord aurul se exploatează şi în Canada, în 

provinciile Ontario, Quebec, Columbia Britanică, şi în Teritoriile de Nord- 

Vest; în Mexic, în statele Chihuahua, Hidalgo, Durango. 

Nr. 

Crt. 

Ţara 

Principalii producători mondiali de aur 

Producţia 

în t (2006) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

în t (2007) 

% 

din totalul 

mondial 

1 

Africa 

de Sud 

275 10,6 270 10,8 

2 S.U.A. 260 10,0 240 9,6 

3 Australia 251 9,7 280 11,2 

4 China 240 9,3 250 10,0 

5 Peru 203 7,9 170 6,8 

Total 

mondial 

2576 100,0 2500 100,0 

Sursa: GOLDSHEET Mining Directorz, 2008; U.S. Geological Survey, 2008. 

În Australia zăcămintele de aur se află situate în statele Victoria, 

Queensland şi New South Wales, state situate în estul şi sud-estul ţării, unde 

se desfăşoară principala catenă muntoasă australiană. 

Rusia deţine întinse terenuri aurifere, principalele exploatări fiind 

concentrate în cinci regiuni: două sunt pe cursul superior al fluviului Lena, 

iar celelalte trei sunt în bazinul mijlociu al Amurului, în Siberia Orientală şi 

la nord de Lacul Aral.


ARGINTUL se găseşte foarte rar în stare nativă, fiind extras din 

minereurile complexe; el se află în unele minereuri împreună cu plumbul, 

cuprul, zincul. Argintul este un metal de culoare alb-argintie, maleabil, ductil 

(imediat după aur) şi ceva mai dur decât aurul. El este utilizat pentru 

confecţionarea unor obiecte de artă, mai ales în India şi China, baterea 

monezilor, tehnică aerospaţială, în industria electrotehnică, chimie aparatură 

de laborator, medicină, materiale fotografice şi cinematografice. 

Producţia mondială de argint este realizată îndeosebi de Peru, 

Mexic, Chile, Canada, S.U.A., Austalia, care împreună au o pondere de 60% 

din totalul mondial. 

Regiunile muntoase ale Cordilierilor fac din ţările continentelor 

americane principalele producătoare de argint. 

În America de Sud producţiile de realizate de Peru( cu peste 

16,5% din productia mondiala) detin primul loc, Chile (locul 5 pe Glob), 

Bolivia, Brazilia, Argentina. 

Pe locul al doilea se afla Mexicul care realizează o producţie de 

argint de circa 15% la nivel mondial, multe dintre mine aflându-se în 

exploatare, fără întrerupere, din secolele XVI – XVIII, cum sunt cele din 

statele Zacatecas (din 1570), San Luis Potosi (1703), Chihuahua (1703), 

Hidalgo (1534), Guanajuato (1548). 

Al treilea producător mondial a ajuns China, cu 13% la producţia 

totală. 

S.U.A. obţine argintul ca subprodus din minereurile aurifere, de 

plumb şi cupru. Cea mai mare mină de argint este Sunshine, care se află la 

Coeur d׳ Alene, în statul Idaho, unde minereul conţine între 850 gr. şi 1.500 

gr. argint la tonă. 

Canada extrage argintul ca pe un subprodus de la prepararea 

minereurilor aurifere sau a sulfurilor polimetalice. Aproximativ 80% din 

producţie este absorbită de piaţa americană. 

În C.S.I. zăcămintele importante se găsesc în regiunea muntoasă a 

Uralului, în Siberia de Est, Armenia şi Kazakhstan. 

Pe teritoriul Australiei argintul se extrage în statele Queensland, 

New South Wales şi Tasmania. 

Producţii notabile de argint mai realizează: în Europa – Polonia, 

Suedia, Spania, Italia, în Asia – China, Coreea de Nord, Japonia, în Africa – 

Maroc, Africa de Sud, Algeria.


Nr. 

Crt. 

Ţara 

Principalii producători mondiali de argint 

Producţia 

(t 2006) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

(t 2007) 

% 

din totalul 

mondial 

1 Peru 3200 16,4 3400 16,6 

2 Mexic 3000 15,4 3000 14,6 

3 China 2550 13,1 2700 13,2 

4 Australia 2150 11,0 2000 9,8 

5 Chile 1400 7,2 1400 6,8 


PLATINA ŞI METALELE PLATINICE (osmiul, iridiul, 

paladiul, rhodiul şi rutheniul) fac parte din categoria metalelor preţioase, au 

culoare alb-cenuşie, luciu puternic, sunt foarte rezistente la acţiunea agenţilor 

chimici, au punctul de topire superior fierului, densitatea mare. 

Platina a fost descoperită în anul 1735, în nisipurile aurifere din 

Columbia. Metalele platinice se pot găsi în scoarţa terestră în stare nativă sau 

aliate cu fierul ori între ele. Conţinutul minim exploatabil al minereurilor de 

platină este de 1-2 gr. la tonă. 

Producţia mondială a crescut lent, iniţial, existând numai doi 

furnizori pe piaţa mondială: Columbia şi Rusia. În prezent, patru ţări, 

respectiv Rusia, Africa de Sud, Canada şi S.U.A., realizează 95% din 

producţia mondială. Principalele utilizări ale platinei şi metalelor platinice 

sunt: în chimie (catalizatori la rafinarea petrolului), electrotehnică, 

electronică, aparatură de laborator şi instrumente medicale, fotografie, 

medicină (stomatologie), confecţionarea de bijuterii, obiecte de artă, peniţe 

de stilou (iridiul), în tehnica aerospaţială. 

Africa de Sud realizează 4/5 din totalul mondial deţine mari 

zăcăminte în zona centrală a provinciei Transvaal, în complexul de zăcăminte 

Bushveld, cu exploatări în apropierea localităţilor Lyndenburg, Rustenburg, 

Pietersburg. 

Rusia, al doilea producător mondial cu 1/10 din cantitatea 

realizată în lume, a valorificat acest metal odată cu descoperirea lui în 1819, 

în Munţii Ural. Rusia a fost până în primul război mondial unicul furnizor pe 

piaţa mondială. 

Canada(locul 3 pe Glob) produce cea mai mare cantitate de 

platină în minele din provinciile Ontario (Sudbury) şi Manitoba (Thompson). 

Columbia, odinioară un mare producător şi furnizor pe piaţa 

mondială, astăzi pe locul patru, extrage platina din zăcămintele aurifere aflate 

în provinciile Choco şi Titiribi.


În S.U.A. exploatările sunt cantonate în zăcămintele aluvionare 

din Alaska (Goodnews Bay). 

Cantităţi mici de platină mai produc: Japonia, Australia, 

Brazilia, Indonezia, Sierra Leone, Filipine şi India. 

9.3 Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor 

geografică 

Metale radioactive şi metale rare şi repartiţia lor geografică 

sunt utilizate în principal ca surse de energie. Din această categorie, cel mai 

important este uraniul, element radioactiv aflat în natură mai ales în 

zăcămintele de pechblendă. Metalul are culoare alb-argintie, uşor oxidabil în 

aer. Cea mai importantă proprietate a sa este radioactivitatea naturală 

(capacitatea de a emite radiaţii alfa, beta şi gama). 

O dată cu descoperirea radioactivitaţii uraniului, el a fost utilizat 

pentru obţinerea unui element nou, radiul (separat în 1898 de soţii Curie). 

Noul metal de culoare alb-argintie, asociat în natură cu uraniul, este de câteva 

mil. de ori mai radioactiv decât acesta, calitate întrebuinţată în medicină, la 

producerea izotopilor artificiali, la producerea culorilor luminiscente pentru 

ceasuri sau alte instrumente. Adevărata vocaţie a uraniului a fost descoperită 

în anul 1938, când savantul german Otto Hahn descoperă proprietatea 

scindării acestui nucleelor acestui metal, fenomen cunoscut ca reacţie de 

dezintegrare nucleară, cu eliberarea unei uriaşe cantităţi de energie (1 kg de 

uraniu degajă 22 mil. kWh, iar 1 kg combustibil convenţional numai 11,6 

kWh). Uraniul este întrebuinţat mai ales în industria de armament, iar după 

1954 şi drept combustibil la centralele nucleare. 

În anul 1828, chimistul suedez J. J. Berzelius descoperă thoriul, 

un metal de culoare albă, greu, ductil, care prin bombardarea cu neutroni 

determină obţinerea izotopului de masă atomică 233 al uraniului, folosit drept 

combustibil în centralele nucleare. 

Thoriul se găseşte concentrat de obicei în rocile granitice, fiind de 

trei ori mai răspândit decât uraniul, extras mai ales din India, Brazilia, 

Australia, Africa de Sud, Rusia, Madagascar. 

În pila atomică a reactoarelor nucleare, formată din uraniu, se 

obţine un element radioactiv, plutoniu, cu masa atomică 244. Izotopul de 

plutoniu este utilizat la obţinerea energiei nucleare prin bombardarea cu 

neutroni.


Uraniul este considerat un combustibil energetic care va asigura în 

viitor energia necesară economiei mondiale, având în vedere că actualele 

resurse energetice – petrol, cărbune, gaze naturale – sunt epuizabile şi 

neregenerabile. Calculele arată că mari rezerve de uraniu se află în apa 

Oceanului Planetar, de circa 4 miliarde t, şi numai 2 mil. t în regiunea 

uscatului continental. 

Nr. 

Crt. 

Ţara 

Principalii producători mondiali de uraniu 

Producţia 

(t 2004) 

% 

din totalul 

mondial 

Producţia 

(t 2006) 

% 

din totalul 

mondial 

1 Canada 11597 28,9 9862 24,4 

2 Australia 8982 22,4 7593 18,7 

3 Kazahstan 3719 9,2 5279 13,0 

4 Namibia 3583 8,9 3067 7,8 

5 Niger 3282 8,2 3434 8,5 

6 Rusia 3200 8,0 3262 8,1 

Total 

mondial 

Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2008. 

40251 100 40500 100 

Rezervele cunoscute de uraniu care sunt în exploatare se află în 

proporţie de 40% în America de Nord, Canada fiind primul producător 

mondial: obţine 30% din total. 

În S.U.A., uraniul se extrage în statele Colorado, California, 

Wyoming, Idaho, Arizona, New Mexico, Pennsylvania şi Alaska. Această 

ţară, deşi are resurse deosebit de bogate, se află pe locul noua la producţie 

deoarece îşi protejează resursele, fiind primul importator mondial. 

A doua regiune importantă ca rezerve de uraniu o constituie 

Africa, cu 20% din cele cunoscute: Niger, Namibia, Africa de Sud, Gabon. 

Australia deţine circa 20% din rezervele mondiale, în statele 

Queensland, South Australia şi New South Wales. 

Producţii mari de uraniu obţin Rusia, Franţa, China, apoi 

Spania, Germania, Belgia, India, Argentina şi Brazilia.


9.4 Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase în 

România 

Extracţia şi prelucrarea minereurilor neferoase au tradiţie pe 

teritoriul ţării noastre. Minereurile neferoase se găsesc în diferite combinaţii 

– cupru, plumb, zinc, aur, argint etc. – cu ponderi diferite, neexistând 

minereuri singulare. 

Cuprul se extrage în mod deosebit din câteva regiuni geografice: 

Carpaţii Orientali, în partea de nord, sectorul Borşa: Gura Băii, Toroiaga (în 

Munţii Maramureşului); sectorul Câmpulung Moldovenesc – Broşteni: Fundu 

Moldovei. Regiunea Carpaţilor Orientali este cea mai importantă pentru 

producţia de minereu de cupru; acesta se mai extrage însă şi din regiunea 

muntoasă a Banatului (Moldova Nouă, Sasca Montană, Ciclova, Oraviţa), din 

Munţii Poiana Ruscă, Munţii Metaliferi, din Munţii Apuseni (Roşia Poieni, 

Bucium) şi din Dobrogea (Altân-Tepe, jud. Tulcea). 

Plumbul şi zincul se exploatează din masivul eruptiv Gutâi pe 

versantul sudic, împreună cu minereurile aurifere, unde se deosebesc două 

sectoare: în vest (Ilba, Handal, Cicârlău, Nistru şi Băiţa) şi în est (Herja, Baia 

Sprie, Cavnic, Roata şi Băiuş). Tot în zona vulcanică exploatări se fac în 

Munţii Ţibleş, Munţii Metaliferi, Munţii Poiana Ruscă. 

Bauxita, minereul din care se obţine aluminiul, este localizată în 

Munţii Pădurea Craiului, într-un areal de circa 700 km². 

Din categoria metalelor preţioase, în România se exploatează 

aurul şi argintul, minereuri aflate de multe ori alături de cupru, plumb şi zinc. 

Principala regiune de exploatare se află în Munţii Metaliferi, pe o suprafaţă 

ce însumează circa 2.500 km², delimitată de localităţile Săcărâmb, Zlatna, 

Baia de Arieş, unde aurul se extrage de peste 2.000 de ani. 

Dintre zăcămintele mai importante existente în regiunea Munţilor 

Metaliferi menţionăm: 

- Brad, cu exploatări în minele Musariu, 

Brădişor, Ruda-Barza, Valea Morii, Valea Arsului. 

- Săcărâmb,cu o suprafaţă de circa 1 km². 

- Haneş, situat la 14 km vest-nord-vest de oraşul 

Zlatna. 

- La 8 km nord-est de Abrud se găseşte 

zăcământul de la Roşia Montană, unde aurul se află atât în stare 

nativă, cât şi în sulfuri. 

- Baia de Arieş, exploatare foarte veche. 

În repartiţia geografică a centrelor metalurgiei neferoase se 

remarcă judeţele din nordul ţării (Maramureş, Suceava, Bistriţa-Năsăud):


Romplumb-Firiza şi Phoenix din Baia Mare prelucrează minereurile din care 

se extrag cuprul, plumbul, zincul şi argintul. 

La Bălan (judeţul Harghita) şi Roşia Poieni (judeţul Alba) se află 

în funcţiune flotaţii pentru concentrate de cupru. 

Pentru obţinerea de aur şi argint funcţionează flotaţiile şi uzinele 

de preparare la Baia de Arieş, Roşia Montană, Zlatna, Certeju de Sus, Deva, 

Criscior şi Gura Barza. 

La Braşov şi Copşa Mică se obţin cupru, plumb şi zinc din 

minereurile complexe şi cuprifere concentrate, iar din 1965 şi municipiul 

Bucureşti a devenit centru al metalurgiei neferoase. 

Aluminiu se obţine la Slatina, utilizând alumină furnizată de 

uzinele de la Oradea şi Tulcea; bauxita extrasă în Munţii Pădurea Craiului 

este prelucrată într-o primă fază la Chiştag şi Dobreşti, de unde este trimisă la 

Oradea. 

Minereurile de neferoase sunt exploatate în numeroase mine, dar 

producţiile de metale sunt reduse; ele nu acoperă consumurile industriale ale 

ţării, fiind necesare importuri la toate categoriile. 


„Centura cuprului” –renumită zonă geografică care se situează pe 

primul loc la exploatarea cuprului, localizată în Zambia. 

Bauxită- rocă sedimentară descoperită în 1812 din care se extrage 

aluminiul, daca acesta se găseşte în proporţie de 45% în minereu. 

Mina Free State Geduld- cea mai bogată mină de aur din lume, 

situată în Africade Sud, unde minreulconţine 30 grame la tonă. 

9.7 Teste 

1. Care este structura minereurilor neferoase şi ce rol au în industria 

modernă? 

2. Care sunt metalele radioactive şi care este principala lor întrebuinţare? 

3. Ce rol joacă metalele preţioase în economia mondială actuală? 

4. Tradiţia, exploatarea şi prelucrarea metalelor neferoase în România?






mondială, Editura economică, Bucureşti, 1996; 

Erdeli George (coordonator), Geografie economică mondială, Editura 

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998; 

Simion P. Teodor, Nicoară Vasile. Geoeconomia Terrei, Editura 

Domino, Târgovişte, 1997.

TEMA 10 – INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE 

TEMA 10 

INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE 

Obiective: 

Energie vitală pentru dezvoltarea economică socială a lumii 

contemporane în toate domeniile de activitate. Producţia şi 

consumul de energie electrică reprezintă un indicator al stadiului 

de dezvoltare economico-socială şi al standardului de viaţă 

Conţinut: 

10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric 

10.2 Structura producţiei de energie electrică 

10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de energie electrică 

10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de energie electrică 


10.6 Teste 


117


10.1 Consideraţii generale şi scurt istoric 

Energia electrică are o importanţă vitală pentru dezvoltarea 

economico-socială a lumii contemporane, consumul de energie electrică 

fiind indispensabil tuturor sectoarelor de activitate. Introducerea 

tehnologiilor moderne nu se poate realiza fără energie electrică. În plus, 

creşterea nivelului vieţii materiale şi spirituale a populaţiei mondiale, a 

nivelului civilizaţiei, fie ea urbană sau rurală, este strâns legată de energia 

electrică, producţia şi consumul în domeniu devenind un indicator al 

aprecierii stadiului dezvoltării economico-sociale şi al standardului de viaţă. 

Spre deosebire de alte forme de energie, cea electrică are o serie 

de calităţi: 

Este convertibilă în alte forme de energie primară 

(luminoasă, mecanică, termică, chimică) 

Se transportă uşor la mari distanţe cu pierderi minime 

(prin creşterea continuă a energiei de transport) 

Este nepoluantă 

Începuturile industriale ale energiei electrice datează de numai 

100 şi ceva de ani. Astfel, în anul 1869 a fost construită prima hidrocentrală 

din lume, cea de la Lancey, în Franţa, reprezentând primul tip de centrală 

electrică din lume. În anul 1882 intră, simultan, în producţie primele 

termocentrale din lume la Londra (Helborn Viaduct) şi New York (Thomas 

Edison). 

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi-au făcut apariţia noi tipuri 

de centrale electrice diferenţiate după tipul de energie primară folosită. 

Astfel, prima centrală geotermică experimentală a fost folosită în Italia la 

Larderello (1904), urmată apoi de altele în Indonezia, Japonia, SUA. Dupa 

cel de-al doilea război mondial are loc o diversificare a centralelor electrice, 

mai întâi apărând cele nuclearoelectrice, primele fiind construite în CSI 

(Ohninsk, lângă Moscova, 1954), Franţa (Mareuil, în Dorogne, 1956), 

Marea Britanie (Calder Hali, în nord-vestul Angliei, 1956), SUA 

(Shipingfort, 1957). Acestora li s-au adăugat centralele mareomotrice: 

Franţa (Rance, 1966), CSI (Kislaia-Guba, în peninsula Kola), iar mai recent, 

cele solare din Italia (Adriano-Sicilia, 1981, Nio, în insula japoneză 

Shikoku, 1981, SUA Solar One în California, 1982) şi cele eoliene din CSI, 

SUA, Suedia, Marea Britanie, Germania ş.a. Mai nou între energiile 

neconvenţionale se înscrie cea furnizată de Oceanul Planetar, prin 

transformarea în energie electrică a diferenţelor de temperatură şi salinitate


dintre orizonturile acvifere, prin utilizarea energiei valurilor marine, a 

hidrogenului, etc. De asemenea, în balanţe energetică a Terrei îşi face din ce 

în ce mai mult loc o nouă sursă – biomasa. 

10.2 Structura producţiei de energie electrică 

În funcţie de sursele primare de energie utilizate se disting mai 

multe tipuri de centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale 

electronucleare, geotermice, mareomotrice, eoliene, solare, termomarine etc. 

Termocentralele folosesc, pentru producerea energiei electrice 

combustibili fosili: cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase. Acest 

tip de centrale au avantajul că pot fi construite rapid, cu investiţii nu prea 

mari şi cu o ritmicitate în funcţionare, ceea ce explică faptul că încă 

predomină în producţia mondială de energie electrică. Repartiţia geografică 

a termo-centralelor este influenţată de tipul de combustibil folosit. De pildă, 

cele bazate pe cărbuni sunt amplasate în apropierea bazinelor de cărbuni 

pentru evitarea transportului şi stocajului, ambele costisitoare; exemple de 

astfel de amplasări sunt în bazinele Moscovei, Rhurului, Sileziei Superioare, 

Motru-Rovinari ş.a. În ţările puternic dependente de piaţa externă a 

combustibilului (Japonia, Franţa, Italia) acestea sunt amplasate în porturi. 

Termocentralele furnizează, de altfel, astăzi încă 65-70% din energia 

electrică a Terrei, cu mari deosebiri în profil regional. Unele ţări îşi asigură 

întreaga producţie de energie electrică pe bază de termocentrale, de regulă 

cele care dispun de resurse de petrol (Bahrain, Kuweit, Libia, Oman, Qatar, 

Arabia Saudită) sau, cea mai mare parte, fie pe bază de petrol, fie pe bază de 

cărbune ori combinat (Algeria, Polonia, Irak, Africa de Sud, Australia, 

Egipt, Indonezia, Marea Britanie, China, India, Mexic, Nigeria, SUA, CSI). 

Hidrocentralele transformă energia hidraulică în energie 

electrică. Această formă primară de energie, regenerabilă (datorată 

circuitului apei în natură), nepoluantă, prezintă o importanţă economică 

deosebită. Deşi costul construcţiei hidrocentralelor este mai ridicat decât al 

termocentralelor, datorită lucrărilor complexe ce trebuie executate şi 

amortizabile în intervale mari de timp, energia electrică produsă este de 3-4 

ori mai ieftină decât cea produsă în termocentrale, datorită cheltuielilor 

ulterioare, de exploatare, reduse; în plus, rentabilitatea amenajărilor 

hidroenergetice creşte prin valorificarea complexă a bazinelor hidrografice: 

prin navigaţie, piscicultură, alimentări cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, 

agrement şi sporturi nautice, regularizarea debitelor etc.


Repartiţia teritorială a potenţialului hidroenergetic mondial este 

foarte inegală, întregul potenţial hidroenergetic al globului fiind evaluat la 

6,2 mil. MW, respectiv 54 224 miliarde KWh anual. Dar potenţialul 

economic amenajabil este, cel puţin în prezent, mult mai redus: cca. 554 000 

MW. 

Sub aspectul reliefului şi al substratului geologic, punctele cele 

mai favorabile pentru captarea energiei hidraulice sunt pragurile, cataractele 

şi cascadele, de origine tectonică sau glaciară, precum şi defileele adânci 

săpate în roca dură, unde construcţia barajelor se poate face cu un minimum 

de efort sau poate fi chiar eliminată. Condiţii deosebit de bune, în acest sens, 

au îndeosebi râurile din Peninsula Scandinavă, Scutul Canadian, Scutul 

Brazilian, Munţii Anzi, Alpii şi Himalaia, China de Sud-Est ş.a. 

În ceea ce priveşte repartiţia pe continente, Asia deţine circa 40% 

din potenţialul teoretic global, fiind urmată de Africa (19%), America de 

Nord (11%) şi America de Sud (10%). Situaţia se modifică în cazul 

potenţialului hidroenergetic economic amenajabil, Asia deţinând 27,5% din 

acesta, America Latină 19,5%, Africa 16,2%, America de Nord 16% şi CSIul 

11,3%. Referitor la state, cele mai mari valori le deţin: CSI (8% din 

potenţialul hidroenergetic al globului), Zairul, SUA şi China, iar dintre fluvii 

se remarcă Zair (45000 MW numai în zona cataractelor Inga), Ienisei, 

Brahmaputra (Tsangpo), Changjiang (Yangtze), Columbia, Parana, Nil, 

Zambezi ş.a. 

Există ţări cu o producţie importantă de energie electrică, în 

context continental şi mondial, care au, totodată, o pondere însemnată a 

hidroenergiei (între 40 şi 90%): Norvegia, Austria, Elveţia şi Suedia (în 

Europa), Brazilia, Columbia, Argentina, Venezuela şi Canada (în America), 

Pakistan şi RPD Koreeana (în Asia), Noua Zeelandă (în Oceania). 

Gradul de utilizare a hidroenergiei pe glob este, în ansamblu, mai 

ridicat în Europa şi America. Alte continente, deşi au un potenţial hidroenergetic 

mai ridicat, dispun încă de un grad redus de utilizare. Se remarcă, 

în acest sens, Africa, deşi pe acest continent există, practic, cele mai multe 

ţări cu o pondere însemnată a hidroenergiei în totalul producţiei: unele 

deţinând chiar peste 95% (Zambia, Congo, Uganda, Ghana, Rwanda, 

Malawi, Zair, Camerun, Burundi). 

În ceea ce priveşte însă producţia propriu-zisă de hidroenergie, în 

afară de unele ţări în care şi ponderea acestei forme de energie este 

importantă (Canada, Brazilia, Norvegia, Suedia), există state (SUA, CSI, 

China, Japonia) care, deşi înregistrează ponderi reduse ale acestei forme de 

energie în ansamblul producţiei, datorită volumului foarte important al 

acesteia din urmă rezultă şi un volum foarte important al hidroenergiei:


Canada peste 320 mld. KWh, SUA şi CSI peste 200 mld. KWh, Brazilia, 

Norvegia, China, şi Japonia peste 100 mld. KWh, Suedia etc. 

Marile hidrocentrale de pe glob 

Ţara Hidrocentrala 

Anul de 

intrare 

în funcţiune 

Puterea 

instalată 

Brazilia- Paraguay Itaipu 1982 12 600 

Venezuela Guri 1986 10 300 

Rusia Saian - Sushensk 1989 6 400 

SUA Grand Coolee 1942 6 200 

Rusia Krasnoiarsk 1968 6 000 

Canada Churchill Falls 1971 5 430 

Canada La Grande 2 1978 5 330 

Rusia Bratsk 1964 4 500 

Rusia Ust - Ilimsk 1977 4 300 

Paraguay- Argentina Yacireta - Apipe 1985 4 050 

Sursa: Quid, 2005 

Deşi în urmă cu 15-20 de ani, se aprecia că până în anul 2000 va 

fi valorificat aproape 2/3 din potenţialul hidroenergetic economic amenajabil 

al planetei, nu s-a reuşit acest lucru decât în proporţie de cca. 1/5. Iar 

ponderea hidroenergiei mondiale abia se apropie de 1/4. În afară de faptul că 

au câştigat teren mai rapid alte forme de energie, între care cea nucleară 

îndeosebi, s-au adăugat şi costurile relativ ridicate şi amortizabile într-un 

timp mai îndelungat. Există însă şi avantaje: electricitatea obţinută în 

hidrocentrale este de 3-4 ori mai ieftină decât cea obţinută în termocentrale; 

amenajările hidroenergetice permit valorificarea integrală şi complexă a 

bazinelor hidrografice în scopul prevenirii inundaţiilor, al irigării unor 

terenuri agricole, crearea de noi căi navigabile, alimentarea cu apă potabilă 

şi industrială. 

AMERICA DE NORD reprezintă regiunea cu cea mai bună 

valorificare a potenţialului hidroenergetic. Numai producţia hidroenergetică 

a celor două state din zonă (Canada şi SUA) reprezintă cca. 28% din totalul 

producţiei mondiale de energie electrică. În SUA, cele mai importante 

amenajări hidroenergetice se află în Munţii Stâncoşi şi în Munţii Cascadelor, 

remarcându-se cele de pe fluviile Columbia (25 din total, dintre care 21 pe 

teritoriul SUA, cea mai mare fiind Grand Coulee, aproape 11 000 MW 

putere instalată în final) şi Colorado, în aval de Marele Canion. Alte lanţuri


de hidrocentrale se află pe fluviile Missouri şi Tennessee, precum şi la 

cascada Niagara. Canada, ţara cu cel mai mare volum al producţiei 

hidroenergetice de pe glob, are amenajări îndeosebi în sud-est, pe fluviul Sf. 

Laurenţiu şi pe afuenţii săi (Saguenay, Manicougan, Outard) şi la cascada 

Niagara. Mai recent a început valorificarea şi a altor fluvii: Churchill 

(hidrocentrala Churchill Falls, 5225 MW putere instalată), Nelson, Yukon 

(ultimul împreună cu SUA). 

În AMERICA LATINĂ, o mai bună valorificare a potenţialului 

hidroenergetic se înregistrează în Brazilia, Argentina, Paraguay şi 

Venezuela. În Brazilia se remarcă hidrocentralele construite pe fluviul 

Parana şi pe afluenţii săi Paranaiba şi Rio Grande, cea mai importantă fiind 

Itaipu, una dintre cele mai mari din lume, având în prezent o putere instalată 

de 8000MW, iar în final de 12600MW. 

Hidrocentralele din EUROPA au de regulă puteri instalate ce nu 

depăşesc 1000-1500MW,cu excepţia celei de pe Dunăre de la Porţile de Fier I. 

CSI, care se situează pe locul al treilea în lume ca volum al 

producţiei hodroenergetice, a valorificat potenţialul unor fluvii din partea 

europeană, între care îndeosebi Volga (13 hidrocentrale, între care Kuibâşev 

şi Volvograd-cu o putere instalată totală de aproape 14000MW) şi Nipru (6 

hidrocentrale). În prezent valorifică imensul potenţial siberian. 

În ASIA potenţialul hidroenergetic este mai bine valorificat în 

China şi Japonia. În China există aproximativ 10000 microhidrocentrale cu 

o putere de cca 0,3MW, în ultima vreme construindu-se mari hidrocentrale 

pe principalele fluvii: Changjiang / Yangtze (Gezhouba 2715MW), Huang 

He (unde se vor construi cca 50 hidrocentrale mai mari). În Japonia există 

numeroase hidrocentrale, dar datorită seismicităţii ridicate, au puteri 

instalate reduse. India valorifică potenţialul energetic pe Indus, Gange şi 

Brahmaputra, Krisna (cea mai mare hidrocentrală indiană-3500MW). 

În AFRICA valorificarea potenţialului energetic este la un nivel 

scăzut. Cel mai mare sistem hidroenergetic este în construcţie pe fluviul Zair 

(Congo), şi anume sistemul Inga, care în final va totaliza 30000MW. 

Centralele nuclearoelectrice pot furniza energie electrică ieftină 

şi în cantităţi mari, aceasta putând fi obţinută pe două căi: fisiunea nucleară 

(utilizată în prezent) şi fusiunea nucleară (procedeu pus la punct în 1991 şi 

care urmează să fie folosit în viitor). Fisiunea nucleară constă în 

fragmentarea atomilor grei de uraniu, plutoniu sau thoriu, proces în urma 

căruia se degajă mari cantităţi de căldură (un gram de uraniu 235 degajă 20 

mil. de Kcal, ceea ce reprezintă echivalentul arderoii a 2500Kg de cărbune 

inferior. 

Costul redus al producţiei (cu 60% mai mic decât în 

termocentrale) fac ca acest tip de energie să fie de mare perspectivă.


La sfârşitul secolului trecut existau pe glob cca 450 centrale 

nuclearoelectrice în 25 de ţări, ce asigură 1/6 din energia electrică mondială, 

prognozându-se ca în 2020 ponderea energiei nucleare să fie de 1/3. 

Centralele geotermice valorifică energia calorică emanată de 

câmpurile geotermice. Fluxul de căldură provine din nucleul central al 

Pământului, valori ridicate ale gradientului geotermic înregistrându-se la 

limita plăcilor tectonice care formează scoarţa terestră şi care se 

caracterizează prin vulcanism şi seismicitate ridicate. În general, fluxurile de 

căldură provin din nucleul central al Pământului, format dintr-un ansamblu 

de roci şi de ape calde situate până la adâncimea de 5000 metri. Chiar dacă 

prima centrală a secolului a fost construită la începutul secolului al XX-lea, 

interesul pentru acest tip de energie s-a remarcat, după criza petrolului din 

1973. Ţări care au implementat acest tip de energie sunt: Italia, SUA, 

Filipine, Noua Zeelandă, Japonia, CSI, Islanda,Mexic. 

Centralele eoliene valorifică energia furnizată de vânt, efectul 

mecanic fiind proporţinal cu viteza. Cele dintâi turbine eoliene au apărut în 

prima jumătate a secolului al XX-lea, dar acestea nu au rezistat concurenţei 

centralelor cu păcură. Centrale eoliene, de putere mică, funcţionează în 

SUA, China, CSI, Marea Britanie, Germania, în cea din urmă funcţionând 

cea mai mare centrală eoliană din lume, la Brunshutel, dată în folosinţă în 

1981. 

Centralele mareomotrice valorifică forţa mareelor cu 

amplitudine medie ridicată, cuprinsă, de regulă, între 5-12 metri. Energia 

mareică prezină avantajul de a fi inepuizabilă, dar fenomenul care o produce 

este discontinuu, iar posibilităţile de utilizare limitate. Condiţii favorabile 

sunt specifice ţărmului răsăritean al Americii de Nord, litoralul sudic al 

peninsulei Alaska, golful California, litoralul atlantic francez, ţărmul Mării 

Chine de Est, al Mării Galbene etc. 

Centrale mareomotrice funcţinează la Rance (Franţa) şi Kislaia- 

Guba în Peninsula Kola, din nordul părţii europene al CSI. 

O altă sursă de energie a viitorului este conversia termomarină 

,diferenţa dintre temperatura dintre orizonturile marine de suprafaţă (0-100 

m) şi cele profunde (900-1000 m), posibilă la diferenţe de temperatură mai 

mare de 18˚C. Acest tip de energie este la îndemâna a cca 100 de state, în 

Cuba, în Golful Matanzas, funcţionând o astfel de centrală încă din 1930. 

Centralele electrice solare au devenit de actualitate după 

creşterea continuă a preţului carburanţilor. Reprezintă o sursă de energie 

reînoibilă, curată, abudentă, disponibilă în toate regiunile lumii. Principalul 

dezavantaj îl constituie caracterul său discontinuu, impropriu unor utilizări 

industriale la scară largă. Israel, Japonia, Australia, SUA, Italia, Franţa 

folosec acest tip de energie la scară mare în instalaţii moderne de încălzire.


O altă sursă energetică de viitor este biomasa, reprezentând 

totalitatea materiei vegetale şi animale susceptibilă de a fi transformată în 

energie: reziduuri agricole, forestiere, plantele acvatice, plantele cultivate 

pentru obţinerea de hidrocarburi (Euphordia, Jojoba, unele specii de alge 

ş.a.). folosirea biomasei în scopuri energetice este, însă, destul de restrânsă, 

exceptând procesele de combustie pentru căldură. 

Hidrogenul, deşi nu poate fi apreciat ca o sursă de energie 

primară, poate avea un rol imortant în energetică. Rezultat din dislocarea 

apei, care se află din abundenţă pe planetă, îndeosebi în Oceanul Planetar, 

reprezintă avantajul de a nu polua mediul înconjurător, de a putea fi produs 

în cantităţi inepuizabile şi de a putea fi stocat sub formă gazoasă sau lichidă 

şi transportat la locul de utilizare în centralele electrice. 

10.3 Repartiţia geografică a producţiei mondiale de 

energie electrică 

Producţia mondială de energie a crescut rapid mai ales după 

desfă-şurarea celui de-al doilea război mondial: 2300mld.KWh în 1960, 

8044 mld. KWh în 1980 şi peste 18900 mld. KWh în 2006. 

Nr. 

crt 

Ţara 

Producţia(mld. KWh) 

1980 2006 

Ponderea din 

totalul mondial 

1 SUA 2354 4274 22,6 

2 China 301 2864 15,1 

3 Japonia 578 1091 5,8 

4 Rusia 1297 944 5,3 

5 India 119 744 3,9 

6 Germania 466 629 3,3 

7 Canada 378 612 3,2 

8 Franţa 246 569 3,0 

9 Brazilia 139 419 2,2 

Sursa: BP Statistical Review of World Energy,2008 

Repartiţia geografică a industriei şi a producţiei de energie 

electrică relevă mari disparităţi, în funcţie, în principal, de nivelul 

dezvoltării economice a diferitelor regiuni şi ţări. Concentrarea cea mai 

mare se află în Europa, America de Nord anglo-saxonă, Japonia şi China, 

celelalte mari regiuni ale globului având o producţie scăzută. Această


repartiţie se regăseşte şi în privinţa consumului de energie electrică pe 

locuitor, indicator folosit tot mai des pentru aprecierea stadiului de 

dezvoltare economico-socială a unei ţări: Norvegia este pe primul loc în 

lume cu un consum de cca 30000 KWh/loc., Suedia, Finlanda, Coreea de 

Sud, SUA, ş.a. cu un consum de peste 10000 KWh/loc., la polul opus 

aflându-se, la mai puţin 50 KWh/loc. Ţări ca Ciad, Burundi, Etiopia, 

Guineea Bissau, Rwanda, Somalia, Uganda ş.a. 

AMERICA DE NORD anglo-saxonă reprezintă zona geografică 

cu cea mai mare producţie de energie electrică, SUA şi Canada realizând 

împreună aproape 1/3 din producţiamondială. 

SUA, primul producător mondial, cu producţie de cca 4000 mld. 

KWh anual, 3100 mld. KWh în 1991, 4274 în 2007 - ceea e înseamnă 1/4 

din producţia mondială, obţine cea mai mare parte a energiei (70%) în 

termocentrale alimentare cu hidrocarburi şi cărbune. Mari termocentrale se 

află în bazinele carbonifere din Virginia de Vest, Kentucky, Tennessee, 

Illinois etc., zonele de extracţie a hidrocarburilor(Golful Mexic, Middle 

Continent), precum şi în apropiere de marile oraşe, mai ales în partea estică. 

Canada se înscrie în categoria ţărilor cu producţie 

hidroenergetică (cca 3/5 din producţia totală fiind asigurată de 

hidrocentrale). Cele mai importante amenajări hidroenergetice se află în sudest, 

pe fluviul Sf. Laurenţiu (Beauharnois 1680 MW) şi afluenţii săi 

(sitemele Saguenay, Manicoagan şi Outard). Au fost construite mari 

hidrocentrale pe fluviile Churchill, Nelson, Saakatchewan ş.a. potenţialul 

Niagarei este valorificat prin 6 hidrocentrale cu o putere totală de peste 2000 

MW. Împreună cu SUA, Canada a început amenajarea fluviului Yucon din 

Alaska. 

Termocentralele, bazate pe cărbuni şi hidrocarburi, dau 1/5 din 

producţia de energie şi sunt situate în sud-estul industrial şi în partea vestică, 

în apropierea surselor de combustibil. 

Energia nuclearoelectrică se dezvoltă din an în an, în prezent 

situându-se la 20% din producţia totală. 

Mexicul are o producţie de cca 245 mld. KWh anual. Cea mai 

mare parte fiind produsă în termocentrale. 

C.S.I. este a doua mare producătoare a lumii, realizând 1700- 

1800 mld. KWh anual, în principal în Rusia (cca 994 mld. KWh) şi Ucraina 

(192 mld. KWh). Predomină termoenergia (2/3), termocentralele fiind 

amplasate în general în bazinele carbonifere şi petroliere, sau în apropierea 

celor mai mari centre industriale sau oraşe. Puternice termocentrale se află 

în bazinul Moscovei (Konakovo, Kostromo), la Dnepropetrovsk şi Zmiev 

(Ucraina), Baku (Azerbaidjan), Nazarovo şi Belovo în Siberia de Vest.


CSI dispune de mari resurse hidroenergetice, peste 80% din 

acestea fiind situate în partea asiatică (Obi cu Irtâş, Ienisei cu Angara, Lena, 

Tunguska Inferioară, Amur, precum şi pe cursurile de apă care coboară din 

Caucaz, Podişul Pamir şi Munţii Tianşan), dar şi în partea europeană, 

importante fiind bazinele fluviilor Nipru, Volga şi Don. 

Centralele nuclearoelectrice sunt localizate în Ural, la Novo- 

Voronej pe Don, Sankt-Petersburg, Smolensk, Kursk, Erevan(Armenia). 

Experimental fucţionează centrala mareomotrică Kislaia-Guba, 

altele fiind în stadiul de construcţie la Marea Albă, precum şi centralele 

geotermice (în Kamceatka), solare şi eoliene. 

Germania se situează pe locul şapte în lume cu o producţie de 

peste 629 mld. KWh, 3/5 din producţie fiind obţinută în termocentrale 

(localizate în marile bazine carbonifere Rurh, Köln, Aachen, Saxono- 

Thuringian, Leipzig-Halle). Hidrocentralele au o importanţă mică, 

hidrocentralele de pe Dunăre, Rhin, Saale producând doar 3% din totalul 

energiei primare. 

Un rol important îl joacă energia nucleară, cu o pondere de 30% 

din totalul energie produse în Germania, cu centrale situate în Saxonia 

Inferioară, regiunea Rhinului mijlociu, Bavaria etc. Germania ocupă locul 

cinci pe glob cu un procent de 9% din producţia mondială de energie 

nucleară. 

Franţa (569 mld. KWh) este unul din statele care datorită lipsei 

de combustibili s-a orientat spre energia nucleară (78,8% din producţia 

energetică a ţări, cea mai ridicată pondere pe glob) şi energia reînoibilă 

(mareomotrică, geotermică, solară). Termocentralele sunt situate în bazinele 

carbonifere (Pas de Calais), în porturile petroliere (Marsilia, Le Havre etc.), 

precum şi în apropierea marilor oraşe. 

Franţa valorifică tot mai mult potenţialul său hidroenergetic prin 

amenajări complexe pe Rhône şi pe afluentul său Durrance, cursul superior 

al Rhinului. Împreună cu Germania, şi unele râuri din Munţii Pirinei. 

În Marea Britanie (363 mld. KW în 2006) termoenergia are o 

pondere de 3/4 din producţia totală, cărbunele fiind principalul combustibil 

(termocentralele din bazinele Scoţiei, Northumberland, Yorkshire), dar şi pe 

bază de petrol şi gaze naturale (în marile porturi şi împrejurimile Londrei). 

Energia atomică ocupă un loc important, 20% din producţia 

totală fiind produsă în centralele din zona Golfului Bristol. Hidrocentralele 

au o pondere scăzută în producţia ţării(cca 1%). 

În Italia (290 mld. KWh în 2006) energia nucleară îşi lărgeşte 

aria de acoperire, în timp ce rolul hidrocentralelor (sub 20% din totalul 

producţiei) scade în permanenţă. Mari termocentrale, ce funcţionează cu 

cărbune, petrol şi gaze naturale, au fost amplasate în apropierea Romei. De


asemenea, se dezvoltă centralele geotermice (la Larderello), solare (în 

Sicilia) şi cele eoliene. 

Norvegia (cca 110 KWh; ocupă locul 1 pe Glob la producţia de 

energie pe locuitor) obţine energia din hidrocentrale (99,0%), iar Suedia şi-a 

limitat ponderea hidrocentralelor (42% în prezent) în favoarea energiei 

nucleare(49%). 

China a devenit primul producător de energie din Asia cu 2864 

mld. KWh în 2007. Dispune de mari rezerve de cărbune şi petrol şi de un 

potenţial energetic imens. Cea mai mare pondere revine termocentralelor 

(cca 80%) construite în preajma marilor bazine carbonifere (Beijing, 

Shenyang, Fushun, Taiyuan). Potenţialul hidrografic este parţial valorificat, 

cele mai importante hidrocentrale fiind realizate pe fluviul Chang Jiang (fost 

Yangtze). Un rol important revine microcentralelor săteşti cu puteri mici 

(200-300 KW), numărul acestora fiind de peste 100000. 

Japonia este pe locul trei în lume cu o producţie de 1091 KWh, 

termoenergia având o pondere de 60% din producţia totală. Termocentralele 

sunt comasate în apropierea marilor oraşe-porturi: Tokyo, Kawasaki, 

Yokohama, Nagoya, Osaka, Kobe. Ponderea hidroenergiei (15%) este 

redusă, datorită seismicităţii ridicate. În utimul timp a crescut importanţa 

energiei nucleare (28%), cele aproximativ 270 mld. KWh reprezentând 1/10 

din producţia mondială. 

India este cea mai mare producătoare de energie electrică din 

Asia de Sud, cu o producţie de peste 744 mld. KWh în 2007, la baza 

producţiei aflându-se energia termică şi hidroenergia. 

AMERICA LATINĂ are o producţie restrânsă de energie 

electrică (sub 5% din producţia mondială), deşi deţine rezerve mari de 

hidrocarburi. Principala producătoare este Brazilia cu o producţie obţinută 

de hidroenergie, cele mai mari hidrocentrale fiind amplasate pe fluviul 

Parana (cu cea mai mare hidrocentrală de pe Terra, Itaipu, în curs de 

finalizare, cu o putere instalată finală de 12600 MW) şi afluenţii săi, 

Paranaiba şi Rio Grande). 

Alte producătoare mai importante sunt Argentina şi Venezuela. 

În AFRICA, în afară de Africa de Sud, Egipt şi Algeria, există şi 

alte ţări în care predomină termoenergia, îndeosebi în cele din Africa de 

Nord sahariană, pe bază de petrol şi, mai recent, gaze naturale. 

OCEANIA are o producţie de energie electrică redusă, mai 

importantă fiind Australia (225 mld. KWh), cu cea mai mare parte a 

producţiei obţinută în termocentrale. În ultima perioadă a crescut ponderea 

hidroenergiei prin amenajările din bazinul hidrografic al fluviului Murray.


10.4 România- repartiţia geografică a producţiei de 

energie electrică 

Ţara noastră se înscrie printre primii producători mondiali de energie 

electrică pe scară industrială. Cea dintâi termocentrală a intrat în funcţiune 

aproape simultan cu primele din lume (1882), la Bucureşti, urmată de cea de la 

Timişoara (1884), Caransebeş (1887). Primele hidrocentrale au fost construite pe 

râurile Sadu (1896) şi Prahova (1899). 

În ultimele decenii au fost construite mari termocentrale, atât în 

zonele de extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. 

Totodată s-a realizat interconectarea sistemului naţional energetic cu cel al 

ţărilor vecine. 

Producţia de energie electrică a scăzut în continuu, de la 55 mld. 

KWh în 1993 (cu 20 mld. KWh mai mică decât în perioada 1985-1989) la 

51,5 mld. KWh, totuşi în ultimii ani producţia a crescut la 54,9 mld. KWh, 

în 2002 si în 2006 la 62,0 mld. KWh. 

Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică. 

Termocentralele sunt prezente în toate regiunile geografice ale ţării, dar 

există câteva concentrări importante: Turceni - 2640MW, Rogojelu - 1760 

MW, Işalniţa - 1000MW, pe baza cărbunilor din Bazinul Motru-Rovinari, 

Paroşeni şi Mintia-Deva pe baza cărbunilor din Bazinul Petroşani, la 

Doiceşti folosind cărbuni din Subcarpaţii Ialomiţei. Importante sunt şi 

termocentralele din zonele petroliere şi gazeifere de la Brazi (805MW), 

Sângeorgiul de Pădure (250MW) şi Iernut (800MW). 

Termocentrale construite pentru mari zone consumatoare: 

Chişcani-Brăila (2500MW), Palas-Constanţa, Iaşi, Suceava, Timişoara, 

Arad, Oradea, Satu Mare. 

În anul 1995 a fost pus în funţiune primul grup al centralei 

nucleare de la Cernavodă (3500 MW putere instalată în final). 

Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier I 

(2100MW) şi II (880 MW) a fost construit împreună cu Iugoslavia 

(actualmente Republica Serbia şi Muntenegru). 

Există mai multe sisteme hidroenergetice, construite pe cursurile 

inferioare: 

1. Sistemul Bistriţa cuprizând hidrocentrala Stejarul-Bicaz (210 

MW) plus 12 microhidrocentrale în aval; 

2. Sistemul Argeş, cu hidrocentrala Vidraru (220MW) plus 14 

microcentrale în aval:


3. Sistemul Olt, ce va avea în final 32 hidrocentrale cu o putere 

de 1800MW, remarcându-se Lotru-Ciunget (510 MW); 

4. Sistemul Someşul Cald, cu hidrocentralele de la Tarniţa. 

Mărişelu (220 MW), Gilău; 

5. Sistemul Sebeş include hidrocentralele de la Gâlceag (150 

MW), Şuşag, Săsciori, Petreşti etc.; 

6. Sistemul Siret, cu o putere instalată de 1500 MW, 

principalele hidrocentrale puse în funcţiune fiind cele de la Galbeni şi 

Răcăciuni; 

7. Sistemul Ialomiţei superioare: hidrocentralele Moreni şi 

Dobreşti. 

Pe viitor rolul cel mai important în obţinerea energiei electrice îl 

vor avea hidrocentralele şi centrala nucleară de la Cernavodă, cu o putere 

instalată de 3500 MW, ce ar putea asigura independenţa României din punct 

de vedere energetic. 


Energia geotermică: provine din nucleul central al pământului, 

îndeosebi cea existentă la limita plăcilor tectonice cea care produce mari 

seisme. 

Biomasa: totalitatea materiei vegetale şi animale susceptibilă de a 

fi transformată în energie. 

Conversia termomarină: diferenţa de temperatură dintre 

orizonturile marine de suprafaţă situate între 0-100 m şi cele de adâncime 

situate între 900-1000 m. Energia se poate obţine la temperatură mai mare de 

18˚C.


10.6 Teste 

1. Ce importanţă are energia electrică pentru dezvoltarea economică şi 

socială în viitor? 

2. Ce caracteristici au hidrocentralele în comparaţie cu celelalte tipuri 

de centrale electrice? 

3. Menţionaţi câteva ţări în care există centrale atomoelectrice? 

4. Cum se prezintă producţia de energie electrică pe continentele 

Terrei? 

5. Care sunt principalele tipuri de energie electrică? 

6. Cum apreciaţi nivelul de electricitate pe cap de locuitor în România? 





Braşov, 2000 



Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar G. Gherasim, Geografia 

economică şi politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, 

Bucureşti, 2005

TEMA 11 – INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI 

TEMA 11 

INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR DE MAŞINI 

Obiective: 

Este una dintre cele mai importante ramuri industriale din lume. 

Ea transformă metalul în produse necesare mai multor domenii de 

activitate şi implicit unele indispensabile omului. A cunoscut şi 

cunoaşte o dinamică importantă, modificând structuri economice 

şi regiuni geografice. 

Conţinut: 

11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial 

11.2 Industria electrotehnică şi electronică 

11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole 

11.4 Industria mijloacelor de transport 

11.5 Industria mijloacelor de transport în România 


11.7 Teste 


131


11.1 Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial 

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor este 

una dintre cele mai importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă 

metalul în produse utile omului şi, în primul rând, în uneltele necesare 

producţiei. 

Volumul şi structura acestei ramuri constituie cel ma reprezentativ 

indice în caracterizarea puterii industriale a unei ţări. 

Prin mecanizarea proceselor de muncă şi automatizarea produţiei, 

industria construcţiilor de maşini joacă un rol hotărtor în asiguarea creşterii 

continuă a productivităţii muncii. 

Ca ramură de bază a industriei grele, are un rol decisiv în întreaga 

economie, pe care o sprijină prin produsele sale - utilaje, echipament 

industrial şi tehnic, maşini unelte, mijloace de transport etc. - impulsionând 

dezvoltarea altor ramuri şi sectoare economice, modificând structuri 

economice sau peisaje şi regiuni geografice. 

Are cea mai ridicată pondere în valoarea totală a producţiei 

inustriale (35-45% în statele dezvoltate) şi cuprinde pe plan mondial, peste 

30% din forţa de muncă ocupată în industrie. 

Primele întreprinderi de prelucrare a metalului apar pe teritoriul 

Marii Britanii, în jurul centrelor siderurgice, la începutul secolului al XVIIIlea. 

Descoperirea maşinilor de filat şi de ţesut, apoi a celor cu aburi au atras 

dezvoltarea producţiei de maşini unelte. Ulterior, această ramură se 

diversifică şi capătă o arie geografică de repartiţie foarte largă. 

Baza de materii prime este formată din produse finite ale celor 

două ramuri ale industriei metalurgice: siderurgia şi metalurgia neferoasă, la 

care se adaugă şi alte metale preţioase şi rare, lemn, cauciuc, iar în ultimul 

timp, înloc. ai metalelor. Principalele produse sunt maşini, utilaje, 

echipamente, mijloace de transport, aparatură electronică, expresie a 

nivelului de dezvoltare industrială actuală a globului, a diferitelor regiuni 

geografice şi ţări. Produsele obţinute sunt grupate în următoarele subramuri: 

utilaje şi echipament tehnic şi industrial, electronică, tractoare şi maşini 

agricole, mijloace de transport. 

Caracterizată printr-o puternică concentrare teritorială, această 

ramură este amplasată în funcţie de următoarele criterii: 

a. apropierea de marile centre siderurgice; 

b. în centre cu tradiţie îndelungată şi care dispun de forţă de 

muncă de înaltă calificare (mecanică fină, optică etc.);


c. în marile centre de consum; 

d. în porturi (şantiere navale) etc. 

Industria de utilaje şi echipament tehnic industrial asigură utilajele 

necesare pentru numeroase ramuri ale industriei: utilaj petrolier şi minier, maşiniunelte, 

utilaj şi echipament industrial pentru dotarea altor ramuri (industria 

siderurgică, chimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului, 

industria textila şi alimentara). 

Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată 

mai ales în marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia, 

Germania, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P. Chineză, care realizează cele 

mai mari producţii. 

O altă particularitate o constituie specializarea în anumite produse, care în 

industria unor ţări constituie o traditie: rulmenţi în Suedia, utilaj minier în Cehia şi 

Slovacia, utilaj petrolier în România, utilaj textil şi alimentar în Polonia şi 

Bulgaria, maşini-unelte în Germania etc. 

În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt 

deţinute, în ordine, de S.U.A., C.S.I., Japonia. 

S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare 

parte în nordul industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei. 

Principalele centre sunt Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago, 

Detroit, New York. Aceste zone şi-au menţinut, în ansamblu, importaniţa, dar au 

aparut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul Pacificului (statele California şi 

Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord), precum şi în Câmpia 

Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita). 

În Rusia această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în 

profil teritorial. Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu 

minier şi maşini-unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele Moscova si 

Sankt-Petersburg (cu împrejurimile), Kiev Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg, 

Kramatorsk şi în centrele amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk, 

Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se adaugă centrele specializate, ca, de exemplu, 

Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj textil) ş.a. În ultimul timp, în amplasarea 

geografică a acestei industrii se remarcă tendinţa de a se construi puternice unităţi în 

republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai ales de-a lungul Transsiberianului. 

Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu 

centrele din jur, realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin 

apropierea de minele de carbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea 

concentrare a forţei de muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport 

şi o mai veche şi valoroasă tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham, 

Glasgow, Londra, Manchester, Coventry, Swansea, Newcastle ş.a. 

Germania produce utilaj şi echipamente industriale mai ales în uzinele 

de pe valea Rhinului şi din bazinul Rhur (Koln, Essen, Diisseldorf, Dortmund,


Duisburg), din marile porturi (Hamburg, specializat în platforme de foraj submarin), 

la care se adaugă şi alte centre importante: Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, 

Berlin, Zwickau, Magdeburg, Chemnitz. 

Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi 

din nord-estul ţării (Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint 

Etienne, zona Marsilia. 

Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege- 

Namur, iar în Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în 

aparatura de înaltă precizie. 

Italia, datorită energiei electrice abundente şi ieftine şi a oţelurilor de 

bună calitate pe care le produce, dispune de o industrie variată, concentrată mai ales 

în nordul ţării (Milano, Torino, Bologna, Genova). 

Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene: 

Elveţia (zona Zurich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plzen, Ostrava), Polonia 

(Wroclaw, Lodz, Varşoyia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a. 

Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează 

printre marii producători şi exportatori în lume. Ea şi-a creat o importanta piaţă în 

sud-estul Asiei şi în estul Afiicii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie 

şi pondere în producţia mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt 

zonele: Tokyo - Yokohama, Kobe-Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu 

împrejurimile. 

În Asia, cu excepţia Japoniei, se remarcă R.P.Chineza, ca mare 

producatoare îndeosebi de maşini-unelte. Producţia chineză acoperă în cea mai mare 

parte necesarul intern, principalele centre fiind: Shanghai, Beijing, Harbin, 

Guangzhou, Lüda (Lushun şi Dalian). 

Această subramură are din ce în ce_mai multe întreprinderi într-o serie 

de ţări în curs de dezvoltare, între care Brazilia (Sao Paulo, Porto Alegre), Turcia 

(Ankara, Adana), Iran (Teheran), Pakistan (Lahore), India (Calcutta, Mumbai, 

Kanpur) ş.a.


11.2 Industria electrotehnică şi electronică 

Această subramură constituie, în prezent, una din pârghiile esenţiale ale 

dezvoltării economiei mondiale. Este specifică în primul rând statelor cu o economie 

avansată, cu un nivel înalt de creştere industrială (S.U.A., Japonia, C.S.I., Germania, 

Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia, Elveţia, Cehia, Slovacia ş.a.). 

Subramură bazată pe tehnica de vârf, influenţează direct introducerea 

automatizării în industrie, agricultură, transporturi. În ultimele decenii a înregistrat 

pe plan mondial cele mai înalte ritmuri de creştere, cuprinzând, în afara utilajului 

electrotehnic, utilajului cibernetice si electronic, calculatoarelor, aparatură de înalta 

precizie şi electromedicală. 

În ce priveşte repartiţia teritorială, în prezent S.U.A., Japonia şi statele 

vest-europene realizează cea mai mare parte a produselor electronice şi 

electrotehnice de pe Terra. 

C.S.I, se impune prin producţia realizată în centrele Moscova, 

Ekaterinburg, Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine 

dezvoltată în republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania 

(München, Stuttgart, Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa 

(Paris, Nancy, Lille, Le Havre, Orleans); Marea Britanie (Londra, Birmingham, 

Manchester); Italia (Ivrea, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht); 

Belgia (Bruxelles, Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia 

(Varşovia, Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing). 

O ramură nou aparută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei 

producţie este concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea 

Britanie (Londra), Japonia (Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I. 

(Kiev, Moscova), Canada ş.a. 

11.3 Industria de tractoare şi maşini agricole 

Produsele acestei industrii găsesc o largă piaţă de desfacere, atât în 

statele înaintate din punct de vedere economic, cât şi ţările în curs de dezvoltare, 

unde, aplicându-se o agrotehnică superioară, a crescut mult nevoia de 

mecanizare şi chiar de automatizare a muncilor agricole.


Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui 

mai activ comerţ international, sunt tractoarele, apoi combinele, după care 

urmează utilajele uşoare. 

Deşi tractoarele se fabrică în primul rând pentru nevoile agriculturii, 

totuşi o bună parte sunt folosite şi pentru scopuri neagricole. Ca o tendinţă 

generală a producţiei de tractoare este dispersarea în cât mai multe ţări şi, mai ales, 

în cele slab industrializate. Marile firme nord-americane au filiale de produs sau 

asamblat tractoare în numeroase ţări de pe glob. 

Cea mai mare producatoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii 

bucăţi anual. Având o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj 

agricol sunt amplasate mai ales în Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, 

Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în 

zonele cu însemnate producţii de metal (Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul 

Taşkent este specializat în fabricarea maşinilor de recoltat bumbac, iar la Rostov 

Saratov se află cele mai mari uzine de combine. 

Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare, cu cele mai 

mari uzine în jurul Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint- 

Paul), precum şi în unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în 

California) sau combine pentru recoltat bumbac, în sud(Atlanta, New 

Orleans). Potenţialul nord-american în acest sector este mult mai mare, dacă 

adăugăm şi companiile americane care produc în alte ţări înca 300 mii de bucăţi. În 

Canada, utilajul agricol este concentrat în proporţie de 95% în provincia Ontario 

şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la Toronto. A treia mare 

producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine de tractoare în 

Campia Tamisei şi în Anglia Centrala (Londra, Coventry, Birmingham, Manchester). 

Exporta 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului. 

Între producătorii mai importanţi se mai înscriu: Italia (peste 160 mii 

de tractoare, cu unităţi importante în Lombardia şi Piemont), Japonia (150 mii de 

bucăţi, cu producţii însemnate obţinute în centrele din insula Honshu), Germania 

(130 mii de bucăţi, principalele uzine fiind amplasate în Hannover, Kassel, Koln, 

Mannheim), Belgia (în apropierea oraşelor Liege şi Charleroi), Polonia (Wroclaw, 

Katowice), R.P.Chineză (Beijing, Tianjin, Liida), Australia, Canada, precum şi tot 

mai multe ţări în curs de dezvoltare (India, Pakistan, Turcia, Argentina, Brazilia, 

Mexic, Egipt, Maroc, Algeria ş.a.). 

În ce priveşte utilajul pentru zootehnie, acesta este produs de un număr 

restrâns de ţări: Suedia (Goteborg, Stockholm), Finlanda (Helsinki, Tampere), 

C.S.I. (Sankt Petersburg), Franţa (Poligny), Elveţia (Berna, Yverdon).


11.4 Industria mijloacelor de transport 

Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe 

ramuri industriale şi cuprinde patru subramuri: producţia de autovehicule 

material feroviar (locomotive, vagoane), nave maritime şi fluviale, aeronave. Cea 

mai răspândită este ramura constructoare de autovehicule, care deţine cea mai mare 

pondere în cadrul industriei mijloacelor de transport, fiind caracteristică şi 

definitorie pentru economia mondială şi, în ansamblu, pentru perioada 

contemporană. 

a) Industria de autovehicule înglobează producţia de automobile, 

de autocamioane şi de autobuze şi se caracterizează printr-un consum important de 

materii prime şi prin marea dispersare a acesteia în profil teritorial. Numai unele 

state posedă unităţi cu ciclu complet de fabricaţie, acestea fiind şi mari 

producatoare de autovehicule; altele nu efectuează decât montajul, piesele, 

aproape în totalitate, fiind livrate de alte întreprinderi. De asemenea, unele ţări 

cum ar fi Spania, India apar drept constructoare de automobile dar, de fapt, cu 

unele excepţii, în aceste ţări nu are loc decât procesul de montaj, motoarele şi o 

bună parte din caroserie fiind fabricate în alte ţări. 

Dezvoltată în secolul XX, industria de autovehicule a înregistrat o 

creştere continuă a producţiei, asigurată în proporţie de peste 3/4 (75,6% în 2007) de 

numai 10 ţări: S.U.A., Japonia, Franţa, Germania, Coreea de Sud, China, Spania, 

Canada, Brazilia şi India. 

Japonia a fost în 2007 cel mai mare producător mondial (11,6 mil. 

autovehicule, din care 9,9 mil. autoturisme). Una din caracteristicile 

producţiei japoneze este litrajul mic şi calitatea superioară a produselor. Cele 

mai mari uzine japoneze sunt concentrate în Tokyo şi împrejurimile sale, 

precum şi litoralul nordic al mediteranei japoneze. Japonia exportă în prezent 

în Asia de Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene. 

Al doilea producător mondial a fost, în 2007, SUA cu 10,8 mil. 

auto-vehicule, din care 3,92 milioane autoturisme. Zona de necontestată 

concentrare a acestei industrii o constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri, 

în triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee. Sunt foarte cunoscute uzinele 

din Detroit, oraş considerat ca leagănul industriei americane de automobile şi un fel de 

metropolă a automobilelor. Producţia de autovehicule în S.U.A. este deţinută de patru 

mari companii (General Motors, Ford, Chrysler şi America Motors), care controlează o 

bună parte a producţiei de automobile din vestul Europei (Marea Britanie, Germania, 

Belgia, Olanda), din Japonia, cât şi din multe ţări în curs de dezvoltare. Dar cele mai 

strânse legături de producţie în industria de autoturisme sunt cu Canada, a cărei producţie


reprezintă 4,9% din totalul mondial şi provine mai ales din uzinele din Windsor (oraş 

Canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto. 

Pe primul loc în Europa şi al patrulea pe Glob este Germania cu 

6,21 mil. bucăţi în anul 2007, din care 5,7 mil. autoturisme, a cărei producţie 

este controlată de patru mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General 

Motors şi Ford. 

Franţa contribuie şi ea la producţia mondială de automobile 

(3,02 mil. bucăţi, primul loc în Europa şi trei în lume, din care 2,55 mil. 

autoturisme) cu două mari firme, Renault şi Citroën. Exportul francez se 

orientează îndeosebi în ţările din Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale 

colonii. 

O altă mare producătoare europeană este Italia cu 1,28 mil. 

bucăţi, din care 0,91 mil. autoturisme, Torino fiind cel mai important centru: 

uzinele Fiat produc, în afară de automobile, motoare diesel, elicoptere, 

motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc. 

Alte ţări vest europene cu producţie însemnată sunt Spania (3 mil. 

bucăţi, din care 2,89 mil. autoturisme), Marea Britanie (1,75 mil. bucăţi), 

Suedia, Olanda. 

În centrul şi estul Europei ies în evidenţă Rusia (1,66 mil. 

autovehicule, din care 1,29 mil. autoturisme) care este cel mai mare 

producător european de camioane şi al treilea în lume. Cele mai importante 

centre sunt la Moscova, Iaroslav, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi Slovacia se 

remarcă prin uzinele „Skoda” de la Praga şi Mlada Boleslav şi producţia de 

camioane şi autocare „Tatra” realizate la Koprivnice şi Plžen. Polonia 

produce automobile la Varşovia, Starachovnice şi Bielsko-Biala, iar Bulgaria 

la Šumen şi Loveci. 

b) Industria de material feroviar, este cea mai veche ramură 

din cadrul industriei mijloacelor de transport pe uscat, a înregistrat o 

dezvolatare deosebită între cele două războaie mondiale, când a fost dată în 

exploatare majoritatea căilor farate ale globului. După al doilea război 

mondial, atât parcul de locomotive, cât şi cel de vagoane au fost supuse 

modernizării, în paralel cu introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte 

din lungimea reţelei feroviare. Numărul ţărilor care fabrică utilaj feroviar 

este relativ mic şi produce în serie mică sau la comandă. Pe plan mondial 

acestă ramură este concentrată mai ales în America de Nord anglo-saxonă şi 

Europa. 

Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de 

locomotive electrice şi 5 000 Diesel). Uzine de vagoane (peste 75 mii de bucăţi) se 

găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava. 

În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de 

locomotive şi peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-


est (Chicago, Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New- York, Philadelphia); în legatură 

cu industria de material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai 

importante la London si Montreal. 

Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, 

Kiel), Marea Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în 

Franţa se impun orasele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse. 

Alţi producători importanti sunt: Polonia (îndeosebi locomotive electrice 

Diesel: Wroclaw, Chrzanow, Ostroviec), Cehia şi Slovacia (Praga, Plžen), 

R.P.Chineză (Lüda), Japonia (Tokyo, Nagoya, Osaka, Kobe), Mexic, Brazilia, India 

ş.a. 

c) Industria construcţiilor navale. Industria producţiei de nave maritime 

este, incontestabil, cea mai veche dintre toate subramurile producţiei mijloacelor de 

transport. În ultima perioadă această ramură cunoaşte mutaţii specifice. Navele de 

pasageri încep să fie din ce în ce mai puţin solicitate, mai ales pentru distante lungi 

(transportul aerian de călători îl concurează puternic pe cel maritim). Creşte însă 

mult influenţa flotei de tancuri petroliere. Astfel, dacă în anul 1900 aceasta reprezenta 

doar 1,5% din întreaga flotă comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în 

prezent a depăşit 50%. 

Construcţia de nave se caracterizează prin puternica ei concentrare în câteva 

ţări, care deţin peste 85% din tonajul vaselor lansate. Pâna în 1956 Marea Britanie se afla 

în fruntea ţărilor constructoare de nave. Japonia ocupă primul loc în lume 

începând cu 1957. În przent pe primul loc (mii tdw) se află Coreea de Sud. Din 

producţia mondială de nave comerciale (43,2 tdw îm 2001), pe primul loc se află 

tancurile petroliere (2/3 din navele lansate la apă), în timp ce navele de călători 

nu deţineau decât 8%. 

Producţia de nave se bazează pe comenzi separate, fiecare vas lansat 

fiind, din anumite puncte de vedere, un unicat. 

Japonia mult timp cea mai mare producătoare de vase, lansând la apă circa 

14 mil tdw (2003), respectiv 28,6% din tonajul mondial. Japonia construieşte şi cele mai 

mari nave din lume, (400 mii tdw), având în proiect construirea unor tancuri petroliere 

cu capacitate şi mai mare, de 500 mii şi chiar de un milion tdw. Peste 70% din 

producţia de nave se exportă, îndeosebi în Europa, S.U.A., dar şi în multe alte ţări. 

Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave, 

realizând circa 14% din producţia mondială. În Suedia principalele şantiere 

navale fiind amplasate în sudul ţării, la Goteborg, alte ţări cu producţie importantă 

fiind Norvegia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Spania, Franţa. De notat că 

statele cu mare potenţial economic S.U.A., C.S.I., R.P.Chineză nu au producţii de 

nave comerciale la nivelul economiei lor, preferând să-şi plaseze comenzile în alte 

ţări. 

d) Industria aeronautică şi aerospaţială este una dintre ramurile de vârf 

ale industriei constructoare de maşini, care cere o tehnică avansată şi investiţii


imense de capital. Ştiinţa şi tehnica progresează atât de rapid încât, aproape 

întotdeauna, între faza de proiectare şi cea de producţie apar elemente noi, astfel încât 

producţia de serie se reduce la un număr limitat de avioane. Construcţia de aeronave 

necesită materii prime scumpe, aparatură de mare precizie, forţă de muncă 

profesional foarte variată şi de înaltă calificare. Datorită nivelului ridicat, a 

investiţiilor mari, a unei pieţe de desfacere relative restrânse, foarte puţine state şi-au 

creat o industrie aeronautică de talie mare şi complexă. Ţări ca Japonia, Germania, 

Italia, ţările scandinave, Canada, nu au o industrie aeronautică proprie sau sunt abia la 

începuturi. Produc în prezent nave aeriene patru state;S.U.A., Rusia, Marea Britanie 

şi Franţa. 

S.U.A. este principalul producător de aeronave din lume, atât pentru 

nevoile proprii, cât şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Centre importante sunt 

la Los Angeles, long Beach, New York, în nord-vestul ţării Seatle cu uzinele Boeing. 

Rusia este a doua mare producătoare de avioane din lume, dezvoltând o 

puter-nică industrie de avioane după al doilea război mondial. Cele mai mari centre 

sunt la Moscva, Harkov şi Kuibîşev. 

Franţa şi Marea Britanie deţin locul trei şi respectiv patru în ierarhia 

mondială. Se mai produc avioane de diferite tipuri dar în număr restrâns în Germania, 

Italia, Suedia, Spania, Olanda, Polonia, Canada, Japonia, Australia, Israel şi România. 

11.5 Industria mijloacelor de transport în România 

Această ramură indus-trială are o însemnătate deosebită în dezvoltarea 

social-economică a ţării noastre. De la faza meşteşugărească mai veche, care în a 

doua jumătate a secolului al XVIII-lea ajunsese să cuprindă ateliere de mari 

dimensiuni, se trece, în prima jumătate a secolului XIX-lea, la industria de fabrică. 

Industria de utilaje şi agregate tehnologice furnizează echipament pentru 

numeroase ramuri ale industriei: 

Utilaj minier, care se produce la Satu Mare, Baia 

Mare, Sibiu, Petroşani, Mediaş, Bocşa, Timişoara, Ploieşti, Tg.Jiu; 

Utilaj petrolier şi de extracţie a gazului metan, 

instalaţii de foraj la mare adâncime şi instalaţii complete de rafinare. 

Unităţi de producţie sunt la Ploieşti (cea mai are din sud-estul Europei), 

Târgovişte, Câmpina, Braşov, Bucureşti, Bacău; 

Utilaje energetice, necesare echipării 

termocentralelor şi hidrocentralelor, care se produc la Reşiţa, Bucureşti, 

Braşov şi Cluj-Napoca;


Pentru industria chimică: s-au produs o gamă de 

utlaje şi instalaţii chimice (la Bucureşti, Reşiţa, Galaţi); 

Utilaje pentru construcţii şi industria materialelor de 

construcţii s-a realizat îndeosebi la întreprnderi din Brăila, Bucureşti, 

Sibiu, Timişoara; 

Utilaje pentru industria uşoară şi industria alimentară 

se produc la Cluj-Napoca, Sighişoara, Sibiu, Satu Mare, Tg.Mureş ş.a.; 

Maşini-unelte: la Bucureşti, Arad, Târgovişte, 

Braşov, Cugir, Râşnov, Roman, Oradea, Reşiţa, Râşnov ş.a. 

Industria electronică şi electrotehnică: de automatizare, aparate 

electronice de masură şi control, centrale telefonice electronice, calculatoare etc. 

Întreprinderile cele mai mari au fost la Bucureşti (Electromagnetica, Automatica, 

Electronica, Întreprinderea de Cinescoape), Craiova, Timişoara, Săcele, Fieni, 

Târgovişte (becuri, lămpi fluoreşcente), Sadu-Gorj şi Găieşti (frigidere), Cugir 

(maşini de cusut electrice). 

Industria de tractoare, maşini şi utilaj agricol. Tractoare s-au produs 

la Braşov, Craiova (tractoare speciale) şi Miercurea Ciuc (tractoare pe şenile). În 

cadrul acestui sector se realizează şi alte maşini agricole, între care: combine de 

diverse tipuri, batoze, secerători, legători, semănători, maşini de recoltat la 

Bucureşti, Craiova, Timişoara, Odorheiu Secuiesc. 

Industria mijloacelor de transport. Construcţia de utilaj feroviar are o 

veche tradiţie, primele locmotive şi vagoane construindu-se la Reşita (1872) şi, apoi 

la Bucureşti. Începând din anul 1957 s-a trecut la producerea locomotivelor Diesel 

şi Diesel-electrice, la făurirea cărora participă Craiova, Reşita şi Bucureşi. În acelaşi 

timp s-a dezvoltat considerabil şi s-a diversificat producţia de vagoane, ramură veche în 

ţara noastră. Principalele uzine producătoare sunt cele de la Arad, specializate în 

producţia vagoanelor de călători şi containere, Bucureşti şi Drobeta-Turnu Severin, 

pentru vagoane de marfă de diverse tipuri, precum şi vagoane cisternă. Alte 

întreprinderi se află în funcţie la Balş, Buzău, Caracal. Tramvaie se produc la 

Bucureşti şi Timişoara, iar vagoane de metrou la Bucuresti şi Arad. 

Transporturile rutiere. Producţia de mijloace auto se dezvoltă după 

1950, când la uzinele din Braşov începe producţia primelor camioane. Tot aici s-a 

trecut, în anii din urmă, la fabricarea de autocamioane cu motor Diesel de 215 CP, 

precum şi de autobasculante (DAC 120) cu tracţiune Diesel - electrică. În 1960 

întreprinderea metalurgica din Câmpulung produce primele autoturisme de teren 

(ARO) fiind cunoscute şi apreciate în peste 60 de ţări. În anii următori a fost 

construită şi dată în funcţiune întreprinderea de autoturisme "Dacia" de la Colibaşi 

(lângî Piteşti) şi cea de la Craiova (Oltcit). Dacă în 1989 România producea 143,5 

de mii autoturisme, de atunci producţia a scăzut continuu: 100,0 în 1990, 84 de mii în 

1991 şi 74 de mii în 1992. Din 1995, la Craiova se produc automobile CIELO, în


colaborare cu firma DAEWOO, din Coreea de Sud. Începând cu 1999 Uzina Dacia- 

Piteşti a fost preluată de Grupul Renault, acesta a începând producţia variantelor 

DACIA SOLENŢA ( în2003) şi DACIA LOGAN (în 2004). În 2002, producţia de 

autoturisme de oraş şi teren a fost de 66 mii de bucăţi. 

Construcţia de nave este o ramură cu tradiţie, şantierul naval de 

la Drobeta-Turnu Severin având o vechime de peste 130 de ani. Se adaugă mai 

târziu, şantierele de la Galaţi, Brăila, Constanţa care s-au ocupat cu repararea 

navelor şi, sporadic, cu construcţia navelor de mic tonaj. Cel mai important 

şantier naval, pe Dunăre, este cel de la Galaţi, unde se produc, alături de vase 

fluviale, şi nave maritime de capacitate până la 30 000 tdw. Tot pe Dunăre, 

şantiere navale se găsesc la: Olteniţa (motonave şi remorchere), Drobeta-Turnu 

Severin (nave fluviale de 2 500 tdw), Brăila (nave de mare tonaj - 7 500 tdw) şi 

Giurgiu (pentru şalupe fluviale). 

România deţinea în 1996 locul 11 în ierarhia mondială a producătorilor 

de nave comerciale, lansând la apă cca. 378,2 mii tdw. 

Şantierul naval de la Constanţa şi-a mărit capacitatea de reparare 

a navelor maritime şi a trecut, în acelaşi timp, la construcţia navelor mineraliere de 

până la 65 mii tdw şi a vaselor petroliere de mare tonaj (până la 200 mii tdw). Un alt 

şantier naval maritim se află la Mangalia. 

Ramura cu tradiţie la noi, industria aeronautica s-a dezvoltat în mod 

deosebit în ultimii ani producând avioane şcoală, avioane utilitare, elicoptere, 

planoare. Acestea se realizează în uzinele de la Bucureşti, Ghimbav (lângă 

Braşov), Bacău şi Craiova. La producerea acestora coopereaza mai multe 

întreprinderi din ţară şi din străinătate. 

La cele mai de sus se pot adauga alte ramuri şi centre care produc utilaje 

pentru diferite activităţi ca: aparate optice şi medicale la Bucureşti (I.O.R.), 

diverse bunuri metalice de uz gospodăresc la Cugir, Mediaş (vase emailate), 

Oradea (maşini de spălat), Satu Mare (maşini de gătit), Bucureşti, Găieşti, Sadu, 

Sibiu, Timişoara, Ploieşti.



Baza de materii prime indispensabilă formată din produsele 

industriei siderurgice şi metalurgia neferoasă. 

Criterii de amplasare în apropierea marilor centre siderurgice, în 

porturi, în marile centre de consum urbane. 

Rolul important în mecanizarea proceselor de muncă, în 

automatizare şi robotizare. 

Ramura constructoare de autovehicule şi importanţa sa în ansablul 

perioadei contemporane. 

Ramură de vârf, industria aeronautică şi aerospaţială necesită 

investiţii mari şi forţă de muncă de înaltă calificare. 

11.7 Teste 

1) Care sunt subramurile industriei de utilaje şi echipament tehnic 

industrial? 

2) Care sunt subramurile industriei mijloacelor de transport? 

3) Cum explicaţi ascensiunea spectaculoasă a unor ţări în 

construcţia de maşini? 

4) Care sunt ţările deţinătoare a industriei electronice şi de tehnică 

de calcul? 

5) Care este situaţia acestei ramuri industriale în România?





Florina Bran, Tamara Simon, Ildiko Ioan, Geografia 

economică mondială, Editura economică, Bucureşti, 2005 



Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Aula, 

Braşov, 2000.

Obiective: 

TEMA 12 – INDUSTRIA CHIMICĂ 

TEMA 12 

INDUSTRIA CHIMICĂ 

Este ramura industrială care a cunoscut cea mai spectculoasă 

dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. Ea valorifică o 

gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri. Produsele ei 

sunt necesare tuturor ramurilor de activitate economică şi celor 

sociale. Este deosebit de dinamică, prezentând mereu noi produse 

pe piaţă. 

Conţinut: 

12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric 

12.2 Îngrăşăminte chimice 

12.3 Industria petrochimică 

12.4 Industria celulozei şi hârtiei 

12.5 Industria de medicamente 

12.6 Industria chimică în România 


12.8 Teste 


145


Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a 

cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La 

aceasta au contribuit mai mulţi factori: 

- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă 

de materii prime, inclusiv deşeuri; 

- produsele pe care le realizează sunt solicitate de 

absolut toate ramurile de activitate, de la domenii industriale până la 

medicină şi cosmetică; 

- progresele în domeniul tehnico-ştiintific, permiţând 

scoaterea în permanenţă de produse noi pe piaţă. 

Industria chimică asigură în prezent circa 1/7 din valoarea producţiei 

industriale mondiale, pondere relativ constantă în ultimii 10-15 ani. În unele ţări, 

îndeosebi în ţările producătoare de petrol, care şi-au dezvoltat şi o tot mai 

însemnată industrie chimică (mai ales petrochimica), ponderea acestei ramuri în 

totalul industriei depăşeşte chiar 75% (Bahrein, Kuwait, Quatar, Emiratele Arabe 

Unite, Indonezia) sau este în jur de 50% (Arabia Saudită, Iraq, Venezuela, 

Bolivia, Gabon). 

Materiile prime folosite în aceasta industrie sunt felurite: 

minereurile şi mineralele din scoarţa terestră, îndeosebi 

hidrocarburi (petrol, gaze naturale), cărbuni, diverse săruri, sulf, 

azotaţi, fosfaţi, calcare); 

azotul şi oxigenul din atmosferă; 

materii prime vegetale şi animale (uleiuri, tananţi, cauciuc, 

lemn, grăsimi, oase); 

apă; 

subproduse şi deşeuri ale altor ramuri industriale. 

Despre această ramură se poate afirma că este „industria care nu cunoaşte 

deşeuri”, întrucât ceea ce poate fi deşeu pentru o ramura de producţie - în special 

pentru industrie şi agricultură - este o valoroasă materie primă pentru industria 

chimică. 

Numeroasele ramuri ale industriei chimice se pot grupa astfel: 

a) produse clorosodice şi acid sulfuric; 

b) îngrăşăminte chimice; 

c) petrochimie; 

d) celuloză şi hârtie; 

e) medicamente; 

f) alte ramuri.


12.1 Produse clorosodice şi acid sulfuric 

Produse clorosodice şi acid sulfuric (soda caustică, soda calcinată, clor şi 

acid clorhidric) se fabrică din sarea gemă. Sarea gemă se găseşte în cantităţi mari pe 

planetă: cca 40 mil. de miliarde t, din care cca un mil. de miliarde de t se află în 

zăcăminte terestre, iar restul se află dizolvată în apa Oceanului Planetar. Mari zăcminte 

se află în Germania, Marea Britanie, Franţa, Polonia, Spania, România, C.S.I., America 

de Nord şi de Sud, Asia. Aceste ţări se înscriu între marii producători în domeniu. 

Exploatarea sării marine se ptactică pe scară industrială mai ales în bazinul 

Mării Mediterane, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în China, India, Japonia, C.S.I., 

precum şi în unele ţări latino-americane (Peru, Chile, Bolivia, Mexic). Producţia 

mondială de sare este în prezent de aproape 250 mil. t, principalii producători fiind, în 

mil. t, China (56), S.U.A. (43,8), Germania (18), India (15,5), Canada (15), Australia 

(12,4), Franţa, Mexic, Marea Britanie şi Brazilia ( cate 7-8 mil. t), Italia, Chile, Olanda, 

Spania (cate 3-6 mil. t); România – 2,5 mil.t. 

Produsele clorosodice se folosesc la fabricarea săpunurilor, coloranţilor, 

celulozei, la „mercerizarea bumbacului”, la purificarea petrolului şi în mari cantităţi în 

industria aluminei. 

Acidul sulfuric, produs cu largi întrebuinţări în industria îngrăşămintelor 

chimice, a coloranţilor, rafinarea petrolului, metalurgia neferoasă foloseşte ca materii 

prime de bază sulful şi piritele cuprifere. 

Zăcămintele de sulf cunosc rezerve însemnate şi o largă răspândirebpe 

globul pământesc. 

Pirita este o sulfură metalică asociată zăcămintelor de cupru, zăcăminte 

mai importante găsindu-se în C.S.I., China, Spania, Italia, Portugalia, Cipru, S.U.A., 

Canada. 

În ceea ce priveşte acidul sulfuric (140 - 150mil. t anual), cele mai mari 

producătoare sunt de regulă ţările cu economie dezvoltată care dispun de importante 

rezerve de sulf şi pirite: C.S.I., China. Spania, Italia, Polonia, Cipru, S.U.A., Canada, 

România, Germania.


12.2 Îngrăşăminte chimice 

Această ramură produce mai multe tipuri de îngrăşăminte chimce 

(azotoase, fosfatice, potasice, complexe), fiecare pe baza unor materii prime 

proprii. 

1. Îngrăşămintele azotoase, foarte solicitate în agricultură datorită azotului, 

constau fie din azotaţi naturali, fie din substanţe chimice obţinute din gaz metan şi azot 

atmosferic. Producţia mondială este de 110 mil. t anual. Jumătate din această cantitate 

este asigurată de patru ţări: Rusia (6,0 mil. t), S.U.A. (5,8 mil. t), China (27,4 mil. t) şi 

India (10,6 mil. t). Alţi producători sunt în primul rând state dezvoltate (Franţa, 

Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia) dar şi în unele ţări în curs de dezvoltare 

(Indonezia, Egipt, Iran, Iraq). 

2. Îngrăşămintele fosfatice se obţin din fosfaţi naturali, care se găsesc sub 

formă de guano, fosforite şi apatite. 

Guanul este o rocă sedimentară organogenă fosfatică provenită din transformarea, 

în condiţiile unui climat arid, a unor resturi de organisme. Se întâlnesc sub 

formă de depozite pe ţărmul atlantic sud-vestic (Namibia) şi pe cel pacific sudamerican 

(Peru, Chile), precum şi în unele insule din Oceanul Pacific (Nauru, 

Christmas şi altele). 

Fosforitele reprezintă acumulări sedimentare de substanţe organice pe 

fundul mărilor şi oceanelor. Zăcăminte importante se găsesc îndeosebi în Africa de 

Nord (Maroc, Tunisia, Algeria, Egipt), Orientul Apropiat (Israel, Iordania, Siria) şi 

Mijlociu (Arabia Saudită, Iraq), C.S.I., S.U.A., Australia, India, Mexic, Peru etc. 

Principalii producători mondiali de fosfaţi naturali sunt China(35 mil. t), 

S.U.A. (cca 30 mil. t anual), Maroc (cca 28 mil. t) , Rusia (cca 11 mil. t anual) ş.a. 

3. Îngrăşămintele potasice se obţin pe baza sărurilor de potasiu, care, deşi 

însumează rezerve apreciabile, cca 100 miliarde t, sunt totuşi mici în raport cu cele de 

sare gemă. Zăcăminte se găsesc în Germania, Spania, Italia, Marea Britanie, C.S.I., 

Canada, S.U.A., China. 

Potasiul se obţine şi din apa marină, prin evaporare, în ţări ca Israel 

şi Iordania (din Marea Moartă), Etiopia (Marea Roşie), Italia (Marea Mediterană), 

Australia, Japonia şi altele. 

Jumătate din producţia mondială de îngrăşăminte potasice este 

realizată de doua ţări (C.S.I şi Canada), alţi producători mari importanti fiind 

Germania, Franţa, Israel, China, Congo şi altele.


12.3 Industria petrochimică 

Este ramura cea mai importană şi mai dinamică a industriei chimice, 

valorificând în cel mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă 

variată de produse: materiale plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre 

sintetice, solvenţti, coloranţi, medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., 

Marea Britanie şi Canada, celelalte ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat 

petrochimia în totalitate sau în cea mai mare parte pe bază de materii prime din 

import. 

1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot 

mai largă a produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul): 

- pentru ambalaje; 

- în agricultura pentru solarii; 

- în industria constructoare de maşini pentru 

caroserii, subansamble pentru avioane şi trenuri, motoare destinate 

centralelor eoliene. 

Principalii producători mondiali în domeniu sunt: S.U.A., 

Germania, Japonia, C.S.I., Italia, Olanda, Marea Britanie, Franţa. Cu cele circa 

0,65 mil.t. realizate anual, România se înscrie în rândul statelor cu o producţie 

apreciabilă. 

2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt 

cele poliesterice, poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub 

denumirea de "lână artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii 

(ajungând la circa 12 mil.t în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei 

mondiale şi, în acest context, insuficienţa producţiei de fire naturale. De altfel, 

utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte mult, de la numai câteva procente în 

anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Ceilalţi importanţi producatori 

mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor plastice, 

modificându-se doar poziţia în ierarhie. 

3. Industria cauciucului sintetic constituie ramura industriei chimice care 

a evoluat în directă relaţie cu producţia mondială de autovehicule, cauciucul 

sintetic (obţinut din hidrocarburi) contribuind, în prezent, în cea mai mare parte la 

fabricarea anvelopelor. Astfel, dacă în 1948 cauciucul sintetic reprezenta doar 

10% din producţia mondială de cauciuc (restul fiind asigurat de cauciucul 

natural), în prezent ponderea sa este de aproape nouă zecimi. 

La producerea cauciucului sintetic se foloseşte şi negru de fum, obţinut pe 

bază de gaz metan, cele mai mari producţii realizându-se în S.U.A., Japonia, C.S.I. 

Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil. t 

în 1955 la cca.11 mil.t în 2002, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în 

perioada crizei din deceniul al optulea.


Circa 1/5 din producţia mondială este asigurată de S.U.A., cu 2.1 

mil. t. Alţi producători importanţi sunt: Japonia (1,5 mil. t), China (1,1 mil. t), 

Rusia (0,9 mil. t), Germania (0,8 mil. t). 

Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie 

primă în industria anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători 

importanţi: Germania, Japonia, Italia, Marea Britanie, C.S.I., Olanda, S.U.A. 

Ca repartiţie geografică a industriei petrochimice, pe cuprinsul planetei se 

disting două categorii de producători importanţi: pe bază de resurse proprii (Marea 

Britanie, C.S.I., S.U.A., Canada) şi pe bază de materii prime din import (Japonia, Italia, 

Franţa, Belgia, Olanda). 

Cel mai mare producator mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre 

grupate în două mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent, dar şi Canada şi 

C.S.I. 

În state importatoare de petrol petrochimia s-a dezvoltat în porturi 

(Japonia, Italia, Franţa, Olanda). 

Principalii producători de cauciuc sintetic 

Nr. 

Ţara Producţia (mil. t 

Crt. 

2002) 

1 SUA 2153 

2 Japonia 1522 

3 China 1132 

4 Rusia 919 

5 Germania 869 

6 Franţa 681 

7 Coreea de Sud 678 

8 Brazilia 343 

9 Marea Britanie 281 

10 Italia 250 

TOTAL 10850 

Sursa: Images economiques du monde, 2004 

12.4 Industria celulozei şi hârtiei 

Deşi materia prima de bază utilizată în producerea celulozei şi hârtiei este 

lemnul, procesele tehnologice sunt de natură chimică.


Dacă, iniţial, hârtia se fabrica din deşeuri textile, treptat s-a trecut la 

utilizarea lemnului de răşinoase şi de foioase, folosindu-se în continuare şi 

deşeuri textile, dar în mici proporţii, precum şi paie (îndeosebi în ţările 

europene), stuf (România, Ungaria şi altele), papirus (Egipt), bambus ( mai ales în 

India, dar şi în China, Thailanda, Pakistan, Brazilia şi altele), iuta (India, 

Bangladesh), trestie de zahăr etc. 

În prezent, o parte tot mai importantă din masa lemnoasă exploatată în 

scopuri industriale este destinată fabricarii celulozei şi hârtiei. 

Producţia de hârtie este obţinută atât în state cu întinse suprafeţe 

forestiere şi un important volum de masă lemnoasă, cum sunt S.U.A., Canada, 

C.S.I., China, Finlanda şi altele, cât şi în ţări care importă lemn sau celuloză 

pentru hârtie (Japonia, Germania, Italia, Franţa, Spania şi altele). 

Producţia mondială de hârtie a crescut de la mai putin de 30 mil.t 

în 1950), la circa 150 mil.t în anii '70 şi la peste 354,5 mil.t în 2005. Principalii 

producători sunt aceiaşi ca şi în cazul celulozei, dar cu unele schimbari în 

ierahii şi ca pondere în volumul total al producţiei: S.U.A. (1/4 din producţie), 

China (15%), Japonia (peste 1/10), Canada, Germania, C.S.I., Finlanda, Franţa, 

Italia, Brazilia ş.a. 

Cei mai mari exportatori mondiali, atât de celuloză cât şi de hârtie sunt: 

Canada, Finlanda, Suedia, C.S.I. 

12.5 Industria de medicamente 

Este o ramură importantă a industriei chimice bazată pe o foarte 

generoasă ofertă în privinţa resurselor naturale. Fondul forestier oferă resurse 

bogate de palmier de ulei, palisandru, arbori de chinină, pin, afin, nuc, 

măslin, migdal, lămâi, rozmarin, răşinoase, etc. 

Multe alte plante sunt folosite pentru obţinerea produselor 

necesare vindecării unor boli. Alte materii prime pentru industria de 

medicamente provin din agricultură şi industria alimentară, din mediul marin. 

Industria chimică produce medicamente pe bază de sinteză 

chimică, reacţii chimice, primordiale în fabricarea acestora. 

În ultimii ani, în componenţa medicamentelor, substanţele active 

naturale dobândesc o preponderenţă tot mai mare. 

Diversificarea acestei industrii s-a accentuat şi ea în ultimile 

decenii, odată cu apariţia unor noi boli. Căutările cercetătorilor sunt din ce în 

ce mai intense în descoperirea de noi medicamente necesare noilor provocări 

cu care se confruntă viaţa oamenilor.


Principalii producători de medicamente sunt: SUA (firmele 

Shering, Plough, Lilly, Pfhizer, Marek), Germania (J,G,Farben, Tad Farma, 

Berlin Chemie, Wörwag Pharma), Elveţia (Sandoz, Ciba-Gegy), Suedia 

(Astral), Franţa (Servier), Italia, China, ş.a. 

12.6 Industria chimică în România 

Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care 

utilizează în bună măsură materii prime din resurse interne. 

Industria de produse clorosodice, având tradiţie în Europa, s-a dezvoltat 

pe baza rezervelor însemnate de sare, cu exploatări în zona marginală a Podişului 

Transilvaniei (la Praid, Ocna Mureş, Ocna Dej) şi Subcarpaţi (Slănic Prahova, cu cele 

mai mari saline, Ocnele Mari, Ocniţa, Târgu Ocna, Cacica ş.a.) şi în 

Depresiunea Maramureş (la Coştiui, Ocna Şugatag). Producţia de sare se menţine în 

jurul a 3 mil. t anual. 

Fabricarea produselor clorosodice se realizează la Ocna Mureş, Turda, 

(unde se produce şi acid clorhidric), Târnăveni, Govora, Borzeşti, Giuigiu. 

Acidul sulfuric (0,4 mil. t), folosit în cea mai mare parte la 

producerea îngrăşămintelor chimice, precum şi în industria de prelucrare a 

lemnului şi a fibrelor celulozice, în metalurgia feroasă şi neferoasă, industria 

uşoara etc., se obţine pe baza de pirite cuprifere la Copşa Mică, Baia Mare, 

Zlatna, Valea Călugărească, Turnu Măgurele, Câmpina, Năvodari ş.a. 

Ingraşămintele chimice. Îngraşămintele azotoase se obţin din gaz metan şi 

azot atmosferic. Ele se produc la Roznov, Târgu Mureş, Victoria, Făgăraş, Craiova, 

Slobozia, Bacău. La Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi la Arad s-a trecut la producţia 

de îngrăşăminte chimice concentrate complexe ce conţin azot, fosfor şi potasiu. 

Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol 

şi cauciuc natural, ultimul exclusiv din import, produce în principal cauciuc 

sintetic, materiale plastice, fire şi fibre sintetice. 

Cauciucul sintetic se fabrică în cadrul combinatului petrochimic de la 

Borzeşti şi de la combinatul de la Brazi (Ploieşti). Articole tehnice din cauciuc se 

fac la Bucureşti (Jilava), Braşov, Botoşani. 

Industria celulozei şi hârtiei este o ramură cu tradiţie în ţara 

noastră, "mori de hârtie" apărând încă din secolul al XVI-lea (în Moldova şi 

Transilvania), iar în 1768 o fabrica de hârtie, la Prundu Bârgăului. Dacă în 

trecutul mai îndepărtat se foloseau cârpele drept materie primă, spre sfârşitul 

secolului trecut s-a trecut la lemnul de răşinoase, iar după 1960 s-au adăugat ca 

materii prime: stuful şi paiele în scopul economisirii lemnului. Combinatul de


celuloza şi hârtie de la Brăila (Chişcani) foloseşte ca materie primă stuful. Pe baza 

lemnului de răşinoase funcţionează întreprinderi de celuloză la Zarneşti şi Piatra 

Neamţ, iar la Constanşa şi Călăraşi există întreprinderi de celuloză pe bază de 

paie. Întreprinderi mai însemnate pentru producţia de hârtie sunt la Bacău, 

Piatra-Neamţ, Buşteni, Petreşti (judeţul Alba) şi altele. Combinate de celuloză şi 

hârtie au mai fost construite începând din anul 1960 la Suceava, Dej, Drobeta 

Turnu-Severin, fiecare cu profil specific. 

Din celuloză se fabrică fibre artificiale (de unde şi denumirea lor de 

"celofibră"), a căror producţie a început la Bucureşti (Popeşti-Leordeni) şi 

Lupeni, iar ulterior la Brăila (Chişcani). 

Legată de industria hârtiei prin materia prima folosită este industria 

poligrafică, cu numeroase întreprinderi, între care cele mai mari se află la 

Bucureşti, Timişoara, Oradea, Cluj-Napoca, Sibiu etc. 

Industria de produse farmaceutice şi cosmetice. Fabricile sunt 

localizate la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, iar produsele cosmetice se realizează la 

Bucureşti, Cluj-Napoca şi Braşov. 

Alte ramuri ale industriei chimice: faţă de cele enumerate anterior se mai 

poate aminti coloranţi (Codlea), vopsele (Bucureşti), lacuri (Oradea), tananţi vegetali 

(Piteşti) şi altele. 


Guano: resursă formată în regiunile aride din resturi de organisme, în 

special de către păsări. 

„Lână artificială”: fire şi fibre sintetice utilizate în industria textilă 

fabricate din ptrol şi gaze naturale. 

„Negru de fum” necesar la fabricarea cauciucului sinteti, obţinut pe bază 

de gaz metan. 

Celofibră: fibre artificiale, fabricate din celuloză, folosite în industria 

textilă. 

Fosforitele: acumulări sedimentare de substanţe organice îndeosebi 

schelete de peşti şi cochilii pe fundul mărilor şi oceanelor.

12.8 Teste 


1. Care sunt materiile prime utilizate în industria chimică? 

2. Care sunt materiile prime necesare indutriei celulozei şi hârtiei? 

3. Care sunt subramurile industriei chimice? 

4. Care este evoluţia fabricării cauciucului sintetic şi a folosirii lui în 

industria autovehiculelor? 

5. Care este situaţia actuală a industriei chimice din România? 











Braşov, 2000

Obiective: 

TEMA 13 – TURISMUL 

TEMA 13 

TURISMUL 

Turismul ca activitate social-culturală şi economică de mare 

importanţă a înregistrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea o 

adevărată explozie, devenind o sursă importantă de venituri pentru 

numeroase ţări. Turismul este rezultatul colaborării mai multor ramuri 

economice care asigură infrastructura sa. Potenţialul turistic şi baza de 

servire a solicitanţilor au dus la organizarea mai multor forme de 

turism. 

Conţinut: 

13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii 

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică mondială 

13.3 Resursele turistice şi forme de turism 

13.4 Marile zone turistice ale Terrei 

13.5 Turismul în România 


13.7 Teste 


155


13.1 Scurt istoric, concepte şi definiţii 

Activitatea turistică se înscrie între fenomenele ce s-au impus în mod 

deosebit pe plan mondial, dezvoltarea sa spectaculoasă constituind una dintre 

trăsăturile caracteristice ale secolului al XX-lea şi în special a celei de a doua jumătăţi a 

acestuia. Ca mijloc de utilizare în mod plăcut şi în condiţii de confort a timpului liber, 

turismul a devenit în zilele noastre o activitate social-culturală şi economică de 

mare importanţă, în multe cazuri fiind un factor esenţial în balanţa de venituri a 

ţărilor respective. De pildă, în ţări ca Spania, Elveţia, San Marino ş.a., turismul 

constituie una dintre cele mai importante ramuri economice, dacă se au în vedere 

veniturile anuale, iar în Italia, Franta, Austria, Danemarca veniturile obţinute din 

turism se situeaza printre ramurile econornice de frunte. Totodată, turismul oferă 

locuri de muncă pentru cei care se ocupă cu organizarea, transportul, cazarea şi alte 

forme de deservire a turiştilor. 

Mutaţiile intervenite în viaţa social-economică a lumii dupa cel de al 

doilea război mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a 

produc-tivităţii muncii, cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii, între 

care: creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, sporirea duratei timpului liber prin 

reducerea zilei şi a săptămânii de lucru, prin mărirea concediilor, creşterea 

speranţei medii de viaţă etc. Iar acestea, la care se adaugă diversificarea şi 

modernizarea mijlocelor de informare, rapida dezvoltare a mijlocelor de transport 

etc., au favorizat desprinderea omului de mediul său cotidian, obişnuit, şi formarea 

deprinderii de a călătorii. 

În concepţia actuală a Organizaţiei Mondiale a Turismului 

(O.M.T.), "turismul cuprinde activităţile unei persoane care călătoreşte în afara 

mediului său obişnuit, pentru mai puţin de o perioadă specificată de timp şi al 

cărei scop este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul de vizitare", 

unde: 

- termenul "mediu obişnuit" are menirea să 

excludă călătoriile în interiorul locului de reşedinta şi călătoriile de 

rutină (locul de muncă etc.); 

- termenul "mai puţin de o perioadă specificată de 

timp" are menirea să excludă migrarea pe termen lung; 

- termenul "exercitarea unei activităţi remunerate 

la locul vizitat" are menirea să excludă migrarea pentru angajare 

temporară. 

Aşadar, prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul activităţilor 

prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a


vizita oameni şi locuri, monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele 

generale, pentru a se distra şi a face sport, pentru odihnă sau tratament etc., iar în 

al doilea rând, industria de bunuri şi servicii creată pentru satisfacerea dorinţelor, 

prefe-rinţelor sau motivaţiilor solicitate de turişti în locul de destinaţie. Numărul 

turiştilor internaţionali - deci care călătoresc într-o altă ţara decât cea în care îşi au 

domiciliul - a crescut de la 30 000 în 1880 la 285 mil. în 1980, în prezent 

înregistrându-se aproape 600 şi 800 mil. (842 mil. în anul 2006). Încasările din 

turismul internaţional, care se apropie de 500 şi 700 miliarde de dolari (735 

miliarde $ în anul 2006) reprezintă între 10-15% din exporturilor mondiale şi cel 

mai important capitol al comerţului invizibil. 

În ultimii ani, în privinţa primelor patru ţări, atât ca fluxuri de turişti 

cât şi ca venituri, lucrurile nu s-au schimbat esenţial (doar locurile s-au 

modificat în unii ani): 

- ca număr de turişti internaţionali (mil. persoane în anul 

2006); 

Franţa (79,1), SUA (51,1), Spania (58,5), 

Italia (41,1), China(41,8); 

- ca venituri obţinute din turism (miliarde $ în anul 2006); 

SUA (85,7), Spania (51,1), Franţa (42,9), 

Italia (38,1), China (33,9). 

În ultima vreme se remarcă o serie de modificari spectaculoase în 

ierarhia mondiala, între care ascensiunea Chinei între primele patru tari ale 

lumii atât ca număr de turişti, cât şi ca venituri obtinute, apoi a Mexicului 

(21,4 mil. turişti, 12,2 miliarde $), Turciei (18,9 mil. turişti, 16,9 miliarde $), 

Malaysiei(17,5 mil. turişti, 9,6 miliarde $), Rusiei, Australiei,s.a. 

13.2 Rolul şi locul turismului în geografia economică 

mondială 

La nivelul impus de rolul şi funcţiile sale, turismul rezultă din efectul 

conjugat şi combinat al mai multor ramuri. Unele dintre acestea - construcţiile, 

energia electrică şi termică, construcţiile de maşini, electronică şi electrotehnică, 

industria lemnului şi textilă, agricultura şi industria alimentară ş.a. - se află în 

situaţia de ramuri furnizoare, iar furnizările lor se înglobează fie în baza 

materială a turismului, fie în producţia oferită de unităţile de alimentaţie 

publică. Altele - transporturile, comerţul, comunicaţiile, cultura, asistenţa 

medicală etc. - concură independent la satisfacerea diverselor părţi ale cererii 

turiştilor. Numărul mare de ramuri care concură la efectuarea de prestaţii


turistice indică faptul că "produsul" turistic nu poate fi de calitate superioară 

decât în masură în care toate aceste ramuri intră în structura sa cu elemente de 

calitate ridicată. 

Rolul turismului în economia unei ţări poate fi definit prin: 

aportul la venitul naţional, valorificarea superioară a resurselor în profil 

territorial, ridicarea economică a unor zone lipsite de bogăţii de sol sau subsol, 

stabilizarea forţei de muncă, asigurarea unei circulaţii băneşti normale, element 

dinamizator al sistemului economic global, mijloc de diversificare a structurilor 

economice, factor de instruire şi educaţie, regulator al balanţei de plăţi externe, 

vocaţie ecologică. 

13.3 Resursele turistice şi forme de turism 

Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme 

de relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice, 

realizate de om (monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective 

etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se 

armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare 

turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice. 

În funcţie de potenţialul turistic şi de bază de servire se cunosc diferite 

forme de turism: 

1. turismul balneo-maritim, practicat pentru cura 

heliomarina, băi de mare şi uneori de nămol terapeutic etc.; 

2. turismul montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă, 

cuprinzând: drumeţia, turismul climateric, cel de sporturi de iarnă etc.; 

3. turismul de cură balneară, legal de staţiunile cu izvoare 

minerale, termominerale şi termale cunoscute prin puterea tămăduitoare a 

apelor; 

4. turismul de vânătoare şi pescuit; o formă aparte o reprezintă 

safari, cu o mai mare răspândire în Africa, în ultima vreme cu accent pe 

foto-safari, cine-safari, respectiv vizitarea şi fotografierea sau filmarea unor 

zone bogate în vânat; 

5. turismul cultural (sau cultural-istoric), legat de vizitarea 

monumentelor istorice, arhitectonice şi de artă, a muzeelor şi caselor 

memoriale, a altor obiective realizate de om; 

6. turismul comercial - expoziţional, legat de marile târguri şi 

expoziţii;


7. turismul festivalier, legat de centrele în care au loc 

festivalurile cultural-artistice, naţionale şi internaţionale; 

8. turismul „sportive”, legat mai ales de manifesţările 

sportive de anvergură (olimpiadele, atât de vară, cât şi de iarnă, 

campionatele mondiale sau continentale din diferite sporturi); 

9. turismul de reuniuni şi congrese, legat de marile manifestari 

ştiinţifice, culturale, artistice etc.; 

10. turismul de afaceri; 

11. turismul religios 

12. agroturismul; 

13. turismul cosmic. 

13.4 Marile zone turistice ale Terrei 

În funcţie de o serie de criterii generale- între care potenţialul turistic 

(natural şi cultural-istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia 

turistică, poziţia geografică, calitatea mediului înconjurator, reţeaua de aşezări 

rurale şi urbane etc., - Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni 

turistice, care înglobează aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, 

Americile, Asia de Est şi Pacific, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud. 

Abordarea turismului prin prisma geografiei economice mondiale ne-a 

permis identificarea, tot la nivelul planetei, de data aceasta cuprinzând întreaga ei 

suprafaţă, a urmatoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone 

turistice). 

1. LITORALUL MEDITERANEI EUROPENE ŞI AL ATLAN- 

TICULUI DE EST, zona care concentrează circa o treime din circulaţia turistică 

internaţională a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntreruptă, 

staţiuni de litoral ce se succed una dupa alta - fiecare porţiune de teren fiind eficient 

exploatată, diversitatea formelor de cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile de cinci 

stele, marea varietate a unitaţilor de alimentaţie publică şi mai ales a celor de agrement 

- divertisment (de la terenurile de sport la salile de jocuri de noroc). Forma 

dominantă de turism este sejurul pentru odihnă şi tratament. 

1.1. Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est 

(Spania, Italia, Franţa). 

- În Spania, ţărmul mediteraneean este presărat cu o mulţime de staţiuni 

balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu 

Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal 

Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurata între Valencia şi Alicante,


Costa del Sol, între Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi 

statiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se adaugă 

Insulele Baleare, cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Seller, Port 

Mahon, Ibiza ş.a. 

- Riviera mediteraneeană franceză este renumită prin staţiunile de pe Cote 

d'Azur (Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.). 

- Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiana (Riviera 

di Ponente şi Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul 

Marii Ligurice), desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San 

Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Marii Adriatice, între 

Venetia şi Rimini (Venezia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful 

Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana 

în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia. 

Ţările din aceasta subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu 

numai pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu 

centrele Granada, Sevilla, Cordoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu 

Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin 

bogaţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa -Parisul şi 

împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea Loirei, 

cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord ş.a.); în 

Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona, Padova ş.a., cu 

vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele, palate, fântâni, statui 

etc.), dar şi din antichitate. 

1.2. Ţările balcanice, remarcându-se: 

- Litoralul românesc al Marii Negre şi celelalte areale turistice din 

interior (tratate separat). 

- Litoralul croat şi sloven al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, 

Potoroz, Dubrovnik ş.a.), la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst 

cu peştera Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb, Ljubljana ş.a.). 

- Litoralul bulgar al Marii Negre (staţiunile Zlatni Piasaci, 

Albena, Drujba, Varna, Burgas ş.a.); în interior, Sofia şi împrejurimile (Vitosa, 

Borovet), Valea Trandafirilor ş.a. 

- Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres, 

Vlore, Tirana ş.a.). 

- În Grecia, ţară turistică prin excelentă, se remarcă Atena şi 

împrejurimile (Capul Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea 

Vouliagmeni), bisericile şi mănăstirile de la Meteora, Peloponezul (cu Epidaurus, 

Olympia, Corint, Vasse - templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ciclade 

(Milos, Lesbas, Delas ş.a.), Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos ş.a.). 

- În Turcia există mai multe areale turistice: litoralul 

mediteraneean (Antalya, statiunea balneara Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun,


Atakya - vechea Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul 

Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine si otomane), Efes ş.a. 

1.3. Litoralul nord-african al Mediteranei, de la strâmtoarea Gibraltar 

până la Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având un peisaj în general 

atrăgător: 

- În Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el 

Kebir, Larache ş.a.), Tetouan, Al Hoceima, Nadar ş.a. 

- În Algeria, coasta mediteraneeană cuprinde capitala (Alger), oraşele 

Bejai'a, Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), 

staţiunile balneare Tipassa, Cote Turquoise ş.a. 

- În Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde exista o îmbinare 

a peisajului montan cu cel marin, capitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase 

monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina, de pildă) şi romane, staţiunile Sidi 

Bou Sid, Jebel Oust, Zeghouan, Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare 

Hammanet, Sousse/Susah (cel mai important centru turistic tunisian), Kairouan, 

Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi oraşul-staţiune de pe continent). 

- În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, 

Leptis Magna, Cyrene). 

- În Egipt se remarcă Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar 

în interior Cairo şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh - Kheops, Kefren, 

Mykerinos - şi Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza 

El Faiyum ş.a.). 

1.4. Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu 

obiective turistice în: 

- Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente, 

frumoase plaje la punctul de întalnire al munţilor cu oceanul). 

- Portugalia: "Riviera Portugheza" (cu staţiunile balneare Estoril, 

Cascais, Oeiras), oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de 

artă), statiunile atlantice Viano do Castelo, Figueindo Foz ş.a. 

- Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San 

Sebastian); Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul 

Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Ingles, 

Guatizo, Corralejo ş.a. 

- Franţa: staţiunile balneare de pe Cote d'Argent (Biarritz) şi din 

Normandia (Mont Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur). 

- Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est), cu staţiunile Whitley 

Bay, South Shilds, Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud), cu 

staşiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică 

a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjuratoare, având ca axă valea 

Tamisei.


2. EUROPA CENTRAL-NORDICA, zona care concentrează circa un 

sfert din circulaţia turistică internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o 

activitate turistică neîntreruptă, formele dominante de turism fiind turismul montan şi 

sporturile de iarnă (graţie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpaţi), 

turismul cultural (legat de bogăţia obiectivelor cultural-istorice) şi sejurul pentru 

odihnă şi tratament (datorită numeroaselor staţiuni balneoclimaterice). 

2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), 

care polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată, 

mondial, în special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine 

dezvoltată (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, 

trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, 

Chamonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo, Vale 

d'Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe 

malul lacurilor Maggiore - Baveno, Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como, 

Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, 

Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania 

(Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austria 

(Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein). 

2.2. Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltică, în care durata 

sejurului în staţiunile de pe literal este scurtă, dar se remarcă îndeosebi prin 

existenţa unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: "oraşele-de artă" Bruxelles, 

Anvers, Brügges, Gand, Tournai (în Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem, 

Utrecht (în Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lübeck, Rostock (în Germania), 

Gdansk, Gdynia, Szczecin (în Polonia), statiunile balneare Knokk-Heist, Ostende 

(Belgia), Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijk (Olanda), Westerland (pe insula 

Sylt),. Warnemtinde (Germania), Sopot, Miedzyzdroje (Polonia). 

2.3. Ţările scandinave, cu potenţialul turistic dat de frumuseţea şi 

diversitatea cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de artă. 

Principalele obiective turistice sunt: 

- În Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg 

(tabăra fortificată a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); 

peninsula Iutlanda, cu pietrele runice de la Jeling, Alborg; insula Bornholm, cu 

staţiunile Sandvig şi Allinge; 

- În Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de 

iarnă), Turku, Savonnlina, Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia; 

- În Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite 

Nurmark, cu numeroasele lacuri, Holmenkollen - centru de schi), alte staţiuni de 

sporturi de iarnă (între care Lillehammer), fiordurile, cel mai renumit tur al 

fiordurilor fiind Stavanger-Bergen;


- În Suedia: Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, 

Ystad, Folkenberg, oraşele cu rezonanţă istorica Goteborg, Lund, Malmo, 

Uppsala, Helsingborg. 

2.4. Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se 

prin turismul de tranzit şi de cură balneară: 

- În Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogaţie de monumente 

istorice şi de artă, valea Vltavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din 

Cehia de Vest (Karlovy Vary, Marianske Lazne); 

- În Slovacia, capitala Bratislava, masivul Tatra, cu numeroase staţiuni 

montane (Strbske Pleso, Tatranska Polianka); 

- în Ungaria: Budapesta, cu o mulţime de monumente istorice şi de artă, 

Lacul Balaton, cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod ş.a.), oraşe şi cetăţi vechi; 

3. AMERICA DE NORD, care concentrează cca 15% din 

circulaţia turistică internaţională, se caracterizează prin circulaţia turistică 

inter-continentală, mai ales de tranzit şi, într-o proporţie mai mică, de sejur 

pentru odihnă în staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic. 

Cuprinde trei subzone care se suprapun celor trei ţări din America de Nord. 

3.1. SUA cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston, 

Philadelphia, Washington, New York), peninsula Florida (Miami Beach, 

Palm Beach, Key West), coasta californiană (San Francisco-Los Angele-San 

Diego), zona Marilor Lacuri, parcurile naţionale (Yellowstone, Grand 

Canyon ş.a.). 

3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin 

atracţiile naturale (peisaje alpine, preeri, canioane, cascade etc.) plus o faună 

foarte bogată. Se mai adaugă oraşele: Montreal, Québec, Toronto, Halifax, 

Vancouver ş.a. 

3.3. Mexicul, cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor 

precolumbiene (aztece, toltece, mayaşe), cu oraşele bogate în monumente din 

perioada colonială (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, 

Toluca ş.a.), cu staţiunile balneare de pe coasta pacifică (Acalulco, 

Zihuatenejo, Manzanillo, Mazatlan ş.a.) şi cele de pe coasta Golfului Maxic 

(Tampico), peninsula Baja California. 

4. CSI, de intindere intercontinentală, cu o circulaţie turistică 

inter-naţională tot mai intensă, caraterizându-se îndeobebi prin turismul 

cultural, legat de monumentele istorice şi de artă, muzee, de turismul balnear, 

şi cuprinde următoarele subzone: 

4.1. Moscova şi împrejurimile sale, cu numeroase monumente, 

atât istorice şi de artă, cât şi moderne, valoroase muzee, etc. 

4.2. Sankt Petersburg, cu o mulţime de monumente istorice 

(Palatul de Iarnă, astăzi Muzeul Ermitaj).


4.3. Ucraina, cu vechi oraşe pline de monumente (în special 

Kievul). 

4.4. Caucazul, cu turism montan (vf. Elbrus), oraşe vechi (Tbilisi, 

Baku, Erevan ş.a.), staţiuni balneare (Piatigorsk, Kislovodsk, Essentuki ş.a.). 

4.5. Litoralul Mării Negre, cu staţiunile din Crimeea (Ialta, 

Alupka, Simeiz, Aluska) şi de la poalele Caucazului (Soci, Suhumi, Batumi); 

4.6. Asia Centrală, bogata în monumente istorice (Samarkand, Buhara, 

Hiva, Taskent ş.a.); 

4.7. Siberia, cu peisaje naturale şi localităţi pitoreşti pe Amur şi de-a 

lungul Transsiberianului. 

5. CHINA ŞI INDOCHINA, zonă turistică în care predomină turismul 

cultural legat de bogaţia monumentelor istorice şi arhitectonice din diferite 

perioade istorice, plus arta, tradiţiile şi obiceiurile; din ce în ce mai mult un motiv de 

atracţie îl constituie pitorescul cadrului natural şi ascensiunile în Himalaya şi în 

Tibet. Reprezintă una dintre zonele ruristice cele mai bogate în monumente 

istorice, arhitectonice şi de artă (vestigii ale unor oraşe vechi, pagode, temple, 

palate, statui etc.), remarcându-se Marele Zid Chinezesc, oraşele Xian, Beijing, 

Chengdu, Jinan, Guangzhou, Kaifeng, Louyang, Nanjing, Yangzhou, Jingdezhen 

("oraşul portelanului"), Yixing (centru al ceramicii şi porţelanului), toate în 

China, zonele Yangon-Pegu şi Mandalay-Pagan (ultimul cu peste 5 000 de 

monumente) în Myanmar (fosta Birmanie), Bangkok, Ayuttaya, Sukhotai, Chiang Mai 

în Thailanda, complexul arhitectonic Angkor în Cambodgia ş.a. 

6. AMERICA CENTRALA ŞI DE SUD se caracterizeaza prin varietatea 

atracţiilor turistice naturale şi antropice, dar forma dominantă o constituie turismul de 

odihnă şi tratament în staţiunile balneare de pe litoral. Se remarcă, prin circulaţia 

turistică, America Centrală (istmică şi insulară), mult căutată de turişti cu venituri 

ridicate din America de Nord (S.U.A. şi Canada) şi Europa Occidentală. 

6.1. Antilele Mari şi Bahamas, respectiv Cuba (în principal oraşele 

Havana şi Santiago de Cuba, cu monumente istorice şi de artă, fiind, totodată, 

renumite staţiuni balneare), Jamaica (ţărmul nordic şi staţiunile balneare Montego 

Bay, Ocho Rios, Port Antonio), Haiti, Republica Dominicana, Puerto Rico 

(îndeosebi cu peisaje naturale, staţiuni balneare), insulele Bahamas (cu 

numeroase staţiuni balneare: Nassau, Paradise Island, Lucaya Beach ş.a.). 

6.2. Antilele Mici: aproape toate, dar mai ales Grenada, Barbados, 

Dominica, Saint Cristopher, Antigua, cu plaje foarte bune şi arhitectură colonială. 

6.3. America Centrală Istmică, remarcându-se prin vestigii arheologice 

ale civilizaţiilor precolumbiene maya (Tikal, Piedras Negras, Quirigua ş.a. în 

Guatemala, Copan, Travesia ş.a. în Honduras, Tehuacan în El Salvador) şi 

arhitectura colonială. 

6.4. America de Sud, cu vestigii arheologice ale civilizaţiilor 

precolumbiene, îndeosebi cea incaşă (în Peru, la Cuzco şi împrejurimi, Machu


Picchu, Cajamarca, Ayacucho), arhitectura colonială (în Brazilia, la Belo Horizonte, 

Ouro Preto, Congonas de Campo ş.a.; în Argentina, la Jujuy, Salto, San Miguel 

de Tucuman ş.a.; în Peru, la Cuzco, Lima, Arequipa ş.a.; în Columbia la Bogota şi 

Villa de Leyvi; în Ecuador, la Quito ş.a.; în Venezuela, la Cumana, Valencia ş.a.; în Chile, 

la Santiago etc.), staţiuni balneoclimaterice (Vifia del Mar, Mar del Plata, Playas, 

Salinas, Valparaiso, Rio de Janeiro ş.a.), obiective naturale de excepţie (fluviile 

Amazon si Orinoco, cascade spectaculoase, ca Angel, Iguacu ş.a., piscuri andine, 

precum Aconcagua, Chimhorazo etc.). 

7. INDIA ŞI ŢĂRILE DIN REGIUNEA GOLFULUI, zonă în care 

predomină turismul cultural şi religios, legat de bogăţia vestigiilor istorice şi 

arhitectonice; în unele subzone se remarcă şi natura locurilor, prezenţa staţiunilor 

balneare sau montane. 

7.1. India si Sri Lanka, având o mare bogăţie de monumente istorice şi 

de artă (palate, temple, moschei, cetati etc.), cum sunt cele din Delhi, Combay, 

Agra - inclusiv renumitul Taj Mahal -, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad, 

Varanasi ş.a. în India, cele din Anuradhapura, Polonnaruwa, Sigiriya, Kandy, 

Colombo ş.a. în Sri Lanka - staţiuni montane (Simla, Darjceling ş.a. în Himalaya) şi 

balneare (pe ţărmul Golfului Bengal - îndeosebi Puri - şi al Marii Arabiei, mai ales în 

apropiere de Mumbai), parcuri naţionale şi rezervaţii naturale. 

7.2. Pakistan, în principal cu turismul cultural: aşezările preistorice 

(Mohenjo-Daro, Harappa, necropolele Thatta), monumente istorice şi de artă 

(îndeosebi din epoca împăraţilor Moguli) în oraşele Lahore, Rawalpindi, 

Peshawar, Taxila ş.a. 

7.3. Bangladesh, unde se îmbină turismul cultural (capitala Dacca, 

bogată în moschei, vestigiile preislamice, îndeosebi mănăstiri budiste, din 

districtele Rajshahi şi Bogra) cu cel natural (plaja Cox's Bazar, staţiunile montane 

Rangamati şi Kaptai, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale). 

7.4. Iran, cu un remarcabil tezaur cultural: vestigii antice, îndeosebi 

persane (Persepolis, Susa, Isfahan, Hamadan ş.a.), monumente postsasanide 

(Kermanshah, Mashhad, Shiraz, Tabriz, Isfahan ş.a.); se adaugă ţărmul Marii 

Caspice şi zona din apropiere, cu staţiuni balneoclimaterice şi de sporturi de 

iarnă. 

7.5. Iraq, având valoroase vestigii şi monumente istorice şi arhitectonice 

ale civilizatiilor antice, îndeosebi asiriană (Ninive, Assour, Ur, Eridu, Lagash, 

Babylon ş.a.), monumente istorice (îndeosebi în Bagdad şi Samarra). 

7.6. Peninsula Arabia, care se remarcă prin monumente istorice şi 

arhitectonice islamice, îndeosebi cele din Arabia Saudita (oraşele Mecca - cu 

moscheea în care se afla Ka'ba, "piatra sfântă" a musulmanilor - şi Medina, locul de 

refugiu al lui Mohamed). 

8. EXTREMUL ORIENT. Include insulele şi peninsulele din estul Asiei, 

cu vegetaţie luxuriantă şi bogate vestigii istorice şi monumente arhitectonice.


Predomină turismul cultural şi, în ultima vreme, se afirmă turismul de afaceri şi cel de 

congrese. Această regiune turistică include, în principal, Coreea, Japonia, 

Filipine, Indonezia. În Coreea, principalele concentrări de monumente istorice şi de artă 

(temple, palate, statui, muzee etc.) se află în zona oraşelor Kyongdschu, Puyo, Tagu, 

Tschongdschu, la care se adaugă insula Chejudo, staţiunile baneoclimaterice Wonsan, 

Madjeun, Waou, Kyeunseung ş.a. Japonia se remarcă prin bogaţia monumentelor 

istorice şi arhitectonice din vechile capitale Nara şi Kyoto (ultima cu peste 200 de 

temple), oraşele Osaka ("Veneţia Japoniei") şi Nikko, marile metropole 

(Tokyo, Yokohama, Nagoya ş.a.), staţiunile de sporturi de iarnă şi 

balneoclimaterice (Sapporo, Karuizawa, Sugadaira, Beppu, Takarazuka ş.a.). În 

Indonezia există renumite temple în insulele Java (între care cel budist de la 

Borobudur şi cel Hindus de la Parambanam), Bali (Pejeng, Tampaksiring ş.a.), iar 

Filipine se remarcă prin arhitectura colonială, manifestările folclorice, plaje 

frumoase, vulcani etc. 

9. INSULELE OCEANIEI, regiune a planetei în care atracţiile 

principale sunt vegetaţia luxuriantă, aspectul exotic şi misterul populaţiilor 

băştinaşe. Caracteristic este turismul de sejur. Se remarcă arhipelagul Hawaii, 

insulele Tahiti, Noua Caledonie, Samoa, Fiji. 

10. AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ primesc, anual, 

împreună, peste 1,5 mil. turişti străini, din care mai mult de trei pătrimi sunt 

europeni, îndeosebi britanici. Se remarcă prin potenţialul natural, cu peisaje 

frumoase şi o floră şi faună specifice. Formele de turism particulare zonei sunt 

turismul de afaceri, sejurul la rude, turismul de circulaţie. Activitatea turistică este 

concentrată şi, apoi, dirijată de marile centre urbane: Canberra, Sydney, Melbourne, 

Perth (în Australia), Auckland, Wellington (în Noua Zeelanda). Printre cele mai 

importante obiective turistice se înscriu, în Australia, marile metropole Sydney şi 

Melbourne, plajele de la ţărmul Pacificului, monoliţii Ayers Rock şi Mount Olga, 

Snowy Mountains (turism hivernal), Marea Bariera de Corali ş.a., iar în Noua 

Zeelandă, oraşele Auckland şi Christchurch, aria vulcanică şi termală din partea 

centrală a Insulei Nordice (cu staţiunile Rotorua, Taupo, Wairakei ş.a., aşezări maori 

etc.), zonele de sporturi de iarnă Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook ş.a. 

11. AFRICA CENTRALA ŞI DE SUD, intrată mai recent în 

circuitul turistic internaţional, atrage îndeosebi prin potenţialul natural (misterul 

pădurii tropicale şi al savanei, bogăţia şi originalitatea faunei etc.), care este admirată 

mai ales în parcurile naţionale, foarte variate, unele înscriindu-se printre cele mai mari 

de pe Glob (Serengeti, Krüger, Mount Kenya ş.a.), la care se adaugă artă 

populară şi etnografia africană. Predomină turismul de circulaţie, safari-urile 

(expediţiile de vânătoare, dar, mai recent, îndeosebi pentru a vedea, fotografia şi 

filma, respectiv foto şi cine-safari -uri). Circulaţia turistică nu depăşeşte, în ţările din 

zonă, 100-200 de mii de vizitatori străini, însă numărul acestora este în


creştere. S-au individualizat câteva subzone turistice: Golful Guineii, bazinul 

fluviului Congo, Litoralul est-african, subzona Lacurilor, Africa de Sud. 

12. ARCTICA ŞI ANTARCTICA, regiuni ale planetei care până nu 

de mult au constituit doar ţinta unor expediţii ştiinţifice, tind să devină zone turistice 

de sine stătătoare, aceasta depinzând în principal de modernizarea căilor şi 

mijloacelor de transport şi cazare. Ca forme de turism se remarcă sporturile de 

iarnă, excursiile cu sănii motorizate sau trase de câini, reni etc., pescuitul şi 

vânătoarea sportivă. Mai ales pe criterii geografice, se individualizează subzonele: 

Alaska, Groenlanda, Insulele Antarctice, Antarctida. 

13.5 Turismul în România 

Varietatea peisajului, bogaţia monumentelor istorice şi de artă, 

originalitatea folclorului şi artei populare, litoralul Marii Negre, amenajările 

balneoclimaterice şi posibilitatea practicării sporturilor de iarnă, plus alţi factori au 

favorizat dezvoltarea turismului intern şi internaţional în Romania. Numărul 

unităţilor de cazare turistică, de odihnă şi tratament balnear este de peste 2 900, cu 

circa 300 000 de locuri. În 2006 numărul turiştilor străini a fost de 2,2 milioane, iar 

veniturile obţinute s-au apropiat de un miliard de dolari. 

Principalele zone turistice ale ţării sunt urmatoarele: 

* Capitala (Bucureşti) şi împrejurimile, cu monumente istorice şi de artă 

(ansamblul Curtea Veche - curtea domnească, numeroase biserici, între care 

Mihai Voda, Colţea, Kreţulescu, Stavropoleos, Patriarhia ş.a., palate ca Ghica Tei, 

Ştirbei, Suţu, Palatul Regal, Palatul Poştelor ş.a., alte edificii monumentale, între care 

Ateneul Roman, Televiziunea Română, Hotelul Intercontinental ş.a.), muzee (peste 

50), case memoriale; împrejurimile sale cu păduri şi lacuri ce se constituie în locuri 

de agrement (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Pustnicul ş.a.). 

* Litoralul Marii Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un 

cadru adecvat atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70 

km se desfăşoară o adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia, 

Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu 

Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn) şi Mangalia. În apropierea 

litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric şi arheologic (printre care 

vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum şi renumitele 

podgorii de la Murfatlar.


* Delta Dunarii, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape 

nealterate, oferă iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi 

posibilităţi de pescuit. 

* Nordul Moldovei, cu centrul de dispersie oraşul Suceava (capitala 

Moldovei în secolele XIV-XVI), care conservă numeroase monumente de artă 

feudală (printre care şi cele cinci mănăstiri cu fresce exterioare: Voroneţ, Humor, 

Arbore, Moldoviţa şi Sucevita), fiind, totodată, una dintre cele mai originale zone 

etnograftce şi folclorice ale ţării. Tot în Moldova, în partea centrală, valea râului Bicaz 

constituie o atracţie deosebită pentru frumuseţea peisajului montan (masivul Ceahlău cu 

spectaculoase forme de relief, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, lacul de acumulare Izvoru 

Muntelui). Deosebit de valoroase şi atractive sunt aici mănăstirile nemţene - Neamţ, 

Agapia, Văratec, Bistriţa, Sihla, Secu, Sihăstria etc. - ca şi oraşele Piatra Neamţ şi 

Târgu Neamţ, cu cetatea lui Ştefan. 

* Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată, 

cu masivul Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu 

forme spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane, 

staţiunile turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Busteni, Poiana 

Ţapului, Azuga, Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea Braşovului 

(Poiana Braşov), monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi. 

* Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba 

lulia, Blaj, Sighişoara, Mediaş, Fagaraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de 

artă, muzee etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar 

cetatea în întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele mai 

multe cetăţi ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov, 

Codlea, Răşinari ş.a.), care păstrează între incintele lor adevarate comori de artă. 

* Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, 

Bistriţa, Dej ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale. 

* Ţara Haţegului şi imprejurimile, respectiv depresiunea cu acelaşi 

nume şi rama montană înconjuratoare, cu vestigii ale cetăţilor dacice din Munţii 

Orăştiei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădistea de Munte ş.a.), ale capitalei 

statului dac, Sarmizegetusa Regia, şi ale centrului politic, economic şi religios al 

Daciei Romane, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; se 

adaugă monumentele istorice din oraşele Deva şi Hunedoara şi sate ca 

Santamaria-Orlea, Densuş ş.a. 

* Munţii Apuseni, zonă cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu 

numeroase peşteri (Peştera Vantului - având peste 35 km lungime, Meziad, 

Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe 

carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu 

spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt de la Detunatele ş.a.). 

* Nordul Olteniei este o regiune cu numeroase staţiuni balneare (Baile 

Govora, Calimanesti, Caciulata, Baile Olăneşti, Ocnele Mari, Ocniţa etc.),


renumită şi prin monumentele sale arhitectonice (mănastiri ca Tismana, Horezu, 

Cozia, Arnota ş.a.) şi de artă populară (sculptură în lemn, ceramică populară - 

vestită fiind cea de Horezu şi cea de Oboga). Oraşul Târgu Jiu evocă numele 

celui mai mare sculptor roman, Constantin Brâncuşi, care a creat aici celebrul 

ansamblu sculptural în aer liber format din Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi 

Masa Tăcerii. 

* Maramureşul (o depresiune înconjurată de munţi) reprezintă o 

adevărată comoară etnografică, în special în privinţa bisericilor din lemn (unele 

vechi de peste 500 de ani, cum este cea din Cuhea; toate cu turnuri svelte şi 

înalte, cel al bisericii din Surdesti atingând 53 m) şi a porţilor şi obiectelor de 

lemn sculptat. 

* Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fostă capitală a Moldovei, cu numeroase 

monumente istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei lerarhi, Golia, 

Galata, Cetăţuia, Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino- 

Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.), muzee şi case memoriale. 

* Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate 

tradiţii culturale şi posedând importante monumente istorice şi arhitectonice 

(castele, palate, catedrale, biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case 

memoriale). În plus, în România există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice 

(printre care Băile Herculane, Băile Felix, Băile Tusnad, Sovata, Praid, Bazna, 

Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Slănic Prahova, Băile 

Govora, Băile Olanesti, Călimaneşti, Căciulata ş.a.) şi climaterice (cele de pe 

Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltinis, Semenic, Stâna de Vale, Lacu Roşu ş.a.), 

care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic. 


Turismul: activitate în care o persoană călătoreşte în afara 

mediului obişnuit pe o perioadă determinată de timp, fără a exercita o muncă 

remunerată. 

Potenţialul turistic: existenţa obiectivelor naturale, de relief, râuri, 

lacuri, ţărmuri masive, faună, vegetaţie şi cele antropice, realizate de om care 

concură la atragerea turiştilor. 

Agroturism: formă de turism organizată în mediul rural care oferă 

servicii specifice zonei şi posibilitatea vizitării obiectivelor naturale şi 

antropice locale. 

Turism cosmic: inaugurat în ultimii ani dezvoltă iniţiative 

interesante şi de mare perspectiva pentru viitor.


Safarii: turism de vânătoare care a provocat mari daune faunei, s-a 

transformat în ultimii ani în cine-safarii, respectiv în vizitarea, filmarea şi 

fotografierea unor zone bogate în vânat. 

13.7 Teste 

1. Care sunt formele de turism practicate în prezent? 

2. Care este aportul turismului la comerţul internaţional? 

3. Care sunt marile zone turistice ale lumii? 

4. Care sunt principalele zone turistice ale României? 

5. Ce iniţiative ar fi posibile pentru dezvoltarea turismului în 

România? 








Gabriela Stănculescu, Managementul turismului durabil în 

centrele urbane, Editura Meronia, Bucureşti, 2005 

Horia C. Matei, Silviu Negruţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor 

lumii, Ediţia a X-a, Editura Economică, 2005

TEMA 14 – PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI 

ÎNCONJURĂTOR 

TEMA 14 

PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA MEDIULUI 


Obiective: 

Protecţia mediului este o problemă globală, întrucât poluarea nu 

cunoaşte frontiere, ca atare problema cere o cooperare mai intensă 

la nivel internaţional. Rezolvarea acestei probleme presupune 

totodată ca fiecare ţară să aibă propria preocupare şi să contribuie 

la protecţia şi conservarea mediului înconjurător. 

Conţinut: 

14.1 Mediul înconjurător 

14.2 Poluarea 

14.3 Ramuri economice-surse de poluare 

14.4 Medii naturale poluate 

14.5 Ecodezvoltarea 

14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător, problemă globală 

a omenirii 


14.8 Teste 


171



14.1 Mediul înconjurător 

Mediul înconjurător poate fi definit drept totalitatea factorilor naturali şi 

a celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea 

echilibrului ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea 

societăţii. Se diferenţiază, aşadar, de mediul natural, care reprezintă totalitatea 

condiţiilor (relief, climă, celelalte fiinţe vii etc.) în care trăiesc organismele sau, 

altfel spus, complexul teritorial în care se îmbină elementele de relief, structura 

geologică şi resursele de subsol, apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi 

fauna şi care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii 

omeneşti. Termeni sinonimi sunt environnement (de origine franceză, preluat ca 

atare şi în limba engleză, precum şi în alte limbi ale lumii), în prezent 

cvasigeneralizat pe plan internaţional, şi mediu ambiant, acesta având însă un 

înţeles ceva mai larg, putând cuprinde şi semnificaţii de ordin psihologic, artistic, 

social. 

Mediul înconjurător are două tipuri de componente: naturale - 

incluzând elementele abiotice (aerul, apa, substratul geologic, relieful, solul) 

şi biotice (vegetaţia şi animalele) - şi antropice, introduse de om prin activităţile 

sale. Este utilizat, în unele lucrări, şi termenul de componentă socială, 

pornindu-se de la faptul că omul, deşi element al naturii organice, îşi depăşeşte 

condiţia naturală prin acţiunea sa conştientă, mijlocind, reglementând şi 

controlând schimbul de materie dintre el şi natură. Această calitate diferită a 

omului de orice alt element natural face ca societatea să nu aibă numai caracterul 

de component al mediului, ci şi pe acela de "nucleu" de comandă al acestuia. 

Aşadar, omul, acţionând prin prisma intereselor sale, dă un scop proceselor 

naturale, le stabileşte finalităţi. 

Probleme şi întrebări legate de mediul înconjurător au existat din cele 

mai vechi timpuri, însă preocupările au apărut şi au crescut o dată cu 

intensificarea activităţilor umane pe Terra. Este, de pildă, arhicunoscut faptul 

că, în ultimele câteva secole, mediul natural al planetei n-a suferit decât 

modificări spontane minime, dar a cunoscut, în schimb, modificări importante 

datorită intensificării activităţii umane. Ca urmare a acesteia, uneori necontrolată 

şi nechibzuită, alteori firească, impusă de necesitatea dezvoltarii economice şi 

sociale, planeta noastră a cunoscut în anumite regiuni sau zone o degradare 

accentuată. Dezvoltarea necontrolată a activităţii umane pe Terra a 

determinat unele deteriorări ale factorilor de mediu, uneori chiar catastrofe cu 

consecinţe incalculabile pentru om şi pentru sfera vieţii în general. Este suficient 

de menţionat că, numai în ultima sută şi ceva de ani, au dispărut aproape două



miliarde de hectare de pădure, prin tăiere, cel mai adesea, excesivă şi haotică; au 

devenit marginale sau improprii unei exploatări regulate circa o şesime din 

suprafeţele agricole ale Terrei, iar mai mult de o treime şi-au pierdut cel puţin 

jumătate din humus; au dispărut câteva sute de specii de vieţuitoare dintre cele 

mai importante şi mai multe se află în pericol de extincţie; s-au acumulat mari 

cantităţi de deşeuri şi reziduri -existând, încă, posibilităţi în general reduse de 

a le distruge, transforma sau metaboliza; cantităţi tot mai mari de emanaţii 

toxice (fum şi gaze), pesticide şi alte substanţe chimice au invadat mediul 

ambiant. Poluanţii mediului, îndeosebi cei din zonele industrial, se răspândesc 

pe toată întinderea Pământului, ca urmare a circulaţiei naturale a maselor de aer 

şi apă, ajungând chiar şi în regiunile arctică şi antarctică, în stratosfera şi în adâncul 

oceanelor. 

14.2 Poluarea 

În linii mari, poluarea înseamnă impurificarea aerului, apei şi solului 

cu particule, vapori sau gaze produse artificial, cu ape uzate menajere, 

industriale etc. Adeseori esenţa procesului de poluare este definită ca pătrunderea 

în mediul înconjurator a unor substanţe dăunătoare pentru om şi care îl 

împiedică să folosească eficient propriul său mediu de viaţă. 

Dar, în afară de poluare, există şi alte forme de degradare a mediului 

înconjurator: degradarea solului, a terenurilor în general, prin eroziune, defrişări, 

lateritizarea solurilor, distrugerea unor specii vegetale şi animale etc. 

Necesităţile de consum din ce în ce mai mari ale unei populaţii aflate ea 

însăşi într-o crestere rapida (2,5 miliarde de loc. în 1950, peste 6 miliarde în 1999), 

precum şi posibilităţi tehnologice, din ce în ce mai extinse şi mai 

perfecţionate, de satisfacere a acestor nevoi, au determinat, în perioada care s-a scurs 

după cel de al doilea razboi mondial, o creştere spectaculoasă, "explozivă", a extracţiei 

de minerale, minereuri şi roci şi a celei de produse industriale finite. 

Dezvoltarea economică accelerată a dus, pe de o parte, la un consum 

exagerat de resurse naturale - punând pe unele dintre acestea în pericol de 

epuizare în viitorii zeci de ani -, pe de altă parte a provocat, prin modul de 

desfăşurare a proceselor industriale, de transport, de construcţii, agricole etc., o 

degradare a mediului înconjurător. În ultimele trei-patru decenii omenirea a fost 

pusă în situaţia de a vedea accentuându-se consecinţele negative ale proceselor de 

producţie şi consum, consecinţe care, într-un fel sau altul, au însoţit din totdeauna 

activitatea omului, dar au ajuns la praguri critice abia în zilele noastre. Arderea 

combustibililor fosili, a căror producţie actuală este de ordinul a aproape nouă



miliarde de t de cărbune şi petrol, la un loc, şi peste 2 500 miliarde m 3 de gaze 

naturale, duce la degajarea unor cantităţi însemnate de substanţe poluante, 

îndeosebi gaze (între care un loc important ocupă oxidul de carbon şi cel de sulf) şi 

impurităţi solide, care afectează peisajul din zonele respective, inclusiv vegetaţia şi 

fauna, precum şi sănătatea sau viaţa oamenilor. Probleme asemănătoare creează şi 

alte industrii (îndeosebi chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de maşini, 

industria alimentară) şi circulaţia automobilistică, datorită substanţelor poluante 

evacuate în urma arderii benzinei. Apoi reziduurile activităţii industriale, atât 

extractive cât şi prelucratoare, ale producţiei agricole (îndeosebi din sectorul 

zootehnic), din industria construcţiilor etc. La care trebuie adăugate reziduurile 

"consumului" final, întrucât acesta nu presupune dispariţia materială completă a tot 

ceea ce îi pune la dispoziţie producţia. Toate acestea se manifestă, desigur, atunci când 

nu se au în vedere măsuri de preîntâmpinare - uneori destul de costisitoare, de altfel - a 

consecinţelor negative. 

14.3 Ramuri economice-surse de poluare 

Industria produce mari modificări în peisajul geografic, în primul rând 

prin chiar construcţiile industriale, care, practic, aproape desfiinţează natura din 

amplasamentele respective. Lucrurile se complică atunci când, în anumite areale, se 

îmbină exploatări miniere (în principal de cărbune şi minereu de fier), de regulă 

la zi, cu haldele de steril (rezultat din prepararea acestora), cu tot felul de 

întreprinderi industriale (termocentrale, fabrici sau combinate metalurgice, 

constructoare de maşini, chimice etc.), fiecare din acestea scoţând terenuri din 

circuit, producând reziduuri, având emanaţii de pulberi, gaze etc. Sunt de 

menţionat, în acest sens, concentrările industriale axate pe bazine huilifere, cum 

sunt, printre altele, Ruhr (Germania), Silezia Superioară (Polonia), Anglia 

Centrală şi Ţara Galilor (Marea Britanie), Donbas (Ucraina), nordul Munţilor 

Apalaşi, îndeosebi Pennsylvania (S.U.A.), Petroşani (în ţara noastră) ş.a., care au 

avut, şi unele, parţial, încă au probleme legate de poluare. 

Cele mai intens poluante sunt termocentralele, furnalele şi 

oţelăriile, fabricile de ciment şi multe tipuri de întreprinderi chimice. 

Transporturile. Dezvoltarea spectaculoasă a mijlocelor de transport, în 

strânsă corelaţie cu creşterea populaţiei Terrei, cu dezvoltarea economico-socială, 

cu ridicarea nivelului de trai etc., a impus construirea de noi şi noi căi de comunicaţie 

(căi ferate şi rutiere), care, cel mai adesea, s-au dezvoltat în dauna terenurilor arabile, 

a pădurilor etc., au dus la deteriorarea unor peisaje naturale. De exemplu, unele 

şosele (între care şi Transamazonianul) construite în zona pădurii tropicale au dus la



instalarea aridităţii de-a lungul lor. În plus, cu excepţia mijloacelor de transport 

electrice, aproape toate celelalte, şi îndeosebi autovehiculele, sunt în bună măsură 

poluante. Or, în prezent, pe soselele planetei circulă aproape 848 mil. de autovehicule, 

care reprezintă o importantă sursă de poluare, dacă luăm în considerare faptul că, la un 

drum de 1 000 km, un singur autoturism consumă oxigenul necesar unei familii de 4 

persoane timp de un an şi, în plus, elimină mari cantităţi de gaze de eşapament 

compuse din oxid de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi parţial nearse, mici cantităţi de 

plumb etc. 

Agricultura. Şi în domeniul agricol se manifestă o serie de 

consecinţe negative ale modului în care s-a desfăşurat activitatea umană. Eroziunea 

terenurilor şi scăderea conţinutului în humus, datorită practicării unor metode 

agricole inadecvate, apoi salinizarea şi excesul de apă, ca urmare a irigaţiilor practicate 

fără a se ţine seama de condiţiile specifice locale, excesul de îngrăşăminte chimice şi 

pesticide, deşeurile agricole (îndeosebi cele zootehnice), păşunatul excesiv etc., au dus 

la scoaterea din uzul agricol a sute de mil. de hectare. Fapt care a contracarat, 

într-o anumită măsură, acţiunea omului de a obţine, la nivelul planetar, prin folosirea pe 

scară din ce în ce mai largă a ştiinţei şi tehnicii, de producţii din ce în ce mai mari, care 

să satisfacă în condiţii mai bune necesarul de produse agricole şi alimentare ale unei 

populaţii în creştere rapidă. 

14.4 Medii naturale poluate 

Poluarea apei. Dacă în urmă cu un secol şi ceva, ciclul generat de 

utilizarea apei pentru nevoile umane era neglijabil cantitativ faţă de proporţiile 

circuitului natural, astăzi circuitul artificial tinde să depăşeasca ritmul spontan de 

regenerare a calităţii. 

Apele continentale sunt supuse unui proces de degradare care îl 

depăşeşte mult pe cel caracteristic mărilor. Aproape nu mai există ţară în care 

râurile şi lacurile să nu fie poluate. 

Apele marine. În ultimele decenii s-a constatat o poluare tot mai 

accentuată a Oceanului Planetar, care acoperă peste 70% din întinderea planetei 

noastre. Poluarea sa a avut şi are loc fie indirect, prin intermediul fluviilor şi 

râurilor ce debuşează în el, fie direct, datorită apei reziduale ale centrelor urbane 

şi industriale înşirate de-a lungul ţărmurilor, activităţilor industriale din zona 

platformei litorale, transporturilor maritime etc. Pe lângă cantităţile şi tipurile de 

poluanţi introduşi în Ocean, un rol important în infectarea concretă şi variată a 

mediului marin îl joacă factorii fizico-geografici, cum sunt, printre alţii, forma şi



adâncimea zonelor acvatice respective, zonele climaterice, proprietăţile fizicochimice 

ale apelor (temperatura, salinitatea, presiunea etc.) şi, mai ales, dinamica 

apelor la suprafaţă şi în adâncime. De exemplu, mările continentale, care comunică 

cu oceanul prin strâmtori relativ înguste şi puţin adânci şi care sunt aproape lipsite 

de curenţi (ori aceştia sunt foarte slabi), îşi reînnoiesc mai greu apele şi sunt 

supuse mai uşor poluării; este cazul concret al Mării Mediterane, Mării Baltice 

şi Golfului Persic, care se înscriu printre cele mai poluate zone marine de pe glob. 

Principalul agent poluant al apei marine îl reprezintă, în prezent, 

hidrocarburile. Fiind rezistente la acţiunea bacteriilor, persistă timp îndelungat în 

regiunile infectate, formând o peliculă specifică (întrucât au o densitate mai mică 

decât apa), care impiedică difuzarea oxigenului în apă. Cele mai masive poluări sunt 

provocate de transporturile maritime, descărcarea apelor de lest, evacuarea 

reziduurilor de la motoare şi mai ales spălările cisternelor după fiecare călătorie, 

trimiţându-se astfel în mări şi oceane însemnate cantităţi de ţiţei (între 10-15 mil. 

t anual) şi reziduuri petroliere. O maximă calamitate o constituie naufragiile 

marilor petroliere şi accidentele de la sondele submarine: Or, în prezent, peste 

60% din producţia petrolieră mondială (ce depăşeşte anual 3 miliarde t) este 

transportată pe calea apei, iar platformele continentale au o pondere din ce în ce mai 

mare în producţia mondială totală. 

În ultimele două-trei decenii au fost frecvente aşa-numitele 

"maree negre", respectiv valuri marine infestate cu produse petroliere pierdute 

din neglijenţă sau în urma unor accidente în apele oceanelor, care se abat asupra 

ţărmurilor urâţind peisajul, distrugând flora şi fauna. 

În afară de hidrocarburi, oceanul este poluat şi de o serie de deşeuri 

metalice (mai periculoase fiind cele de mercur şi plumb), deşeuri radioactive 

(depuse în recipiente pe fundul marilor şi oceanelor), apele reziduale ale 

aşezărilor şi întreprinderilor de pe ţărmuri, deşeurile industriale etc. 

Poluarea aerului. Una dintre condiţiile fundamentale ale existenţei 

vieţii pe Pământ o constituie echilibrul calitativ şi cantitătiv al componenţilor aerului. 

Or, acest echilibru este încalcat, pe de o parte printr-o impurificare naturală 

(datorită exploziilor vulcanice, cutremurelor, uraganelor etc.), pe de altă parte, prin 

impurificarea artificială, datorată activităţii umane. Dintre sursele artificiale de 

poluare atmosferică cele mai importante sunt industria, mijloacele de transport, 

arderile de reziduuri (crematoriile de bloc, cartier şi oraş), sursele casnice (sistemele 

de încălzire individuală şi colectivă). 

Industria elimină în atmosferă o cantitate de gaze nebănuit de 

mare, precum şi impurităţi solide sub forma unor particule fine care, rămânând 

în suspensie, pot pătrunde în căile respiratorii ale omului şi animalelor sau se pot 

depune pe plante, construcţii, sol la distanţe variabile. Paralel cu consumul de 

materii prime şi combustibili şi cu ieşirea pe porţile uzinelor a unor cantităţi din ce 

în ce mai mari şi mai variate de produse, a crescut şi s-a diversificat şi gama şi volumul



poluanţilor. Principalele industrii poluante sunt: energetica (termocentralele în 

primul rând), siderurgia, metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţii 

(fabricile de ciment, gips, azbest, cărămida, sticla etc.), chimică (îndeosebi 

produse organice, uzine de celuloză şi hârtie etc.), alimentară. 

Focul, principalul generator de energie, constituie cea mai importantă cauză a 

poluării aerului. Din arderea completă rezultă dioxidul de carbon, iar din cea 

incompletă - impurităţi, fum, cenuşă, sulf. Se apreciază că, în ultimii 50 de ani, 

concentraţia de dioxid de carbon din atmosfera planetei a crescut cu 10%, focul 

având o contribuţie substanţială. Dintre mijloacele de transport, autovehiculele 

reprezintă, atât în prezent, cât şi în perspectivă, cele mai importante surse de 

impurificare a aerului. Se apreciază că, în marile aglomeraţii urbane, poluarea 

provocată de automobile o depăşeşte cu mult pe cea datorată industriei. Maşinile 

consumă oxigenul şi, concomitent, evacuează prin eşapamente mari cantităţi de 

hidrocarburi, oxid de carbon, oxizi de azot, plumb, etilenă etc. 

Poluarea atmosferică poate influenţa chiar modificarea climei planetei 

noastre. În linii mari, aspectele privind contribuţia poluării atmosferice, iniţial la 

încălzirea şi, apoi, la răcirea climei sunt urmatoarele: îndeosebi dioxidul de carbon, 

eliminat în atmosferă de industrie, ca urmare, în principal, a folosirii combustibililor 

fosili, dar şi metanul, oxidul de azot şi alte gaze permit radiaţiei solare să patrundă 

prin atmosferă, dar împiedică sau micşorează radiaţia de caldură dinspre Pământ - 

provocând aşa-numitul-"efect de seră", datorită căruia clima devine "mai caldă"; 

poluarea creează însă, cu timpul, un strat de particule în atmosferă care, împreună 

cu cenuşile şi praful vulcanic, împiedică din ce în ce mai mult energia solară să 

pătrundă spre Pământ - drept urmare climă "se răceşte". În prezent planeta noastră se 

afla într-un proces de încălzire: temperatura medie a crescut cu 0,3°C în perioada 

1976-1994, comparativ cu perioada 1951-19 80. 

Poluarea şi degradarea solului este rezultatul unei multitudini de 

factori. Astăzi solul a devenit locul de întâlnire al tuturor poluanţilor: pulberile din 

aer şi gazele toxice dizolvate de precipitaţii în atmosferă se întorc la sol; apele de 

infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenându-i spre adâncime; râurile 

infestează suprafeţe inundate sau irigate. 

Degradarea solului nu apare numai prin poluare dar şi prin intervenţia 

omului care a defrişat, desţelenit şi desecat mari întinderi de teren pe care a practicat 

mai apoi monocultura. 

Un prim aspect al poluării solului îl constituie reziduurile solide 

industriale. Se apreciază că aproape jumătate din cantitatea de materii prime 

industriale ajung sub formă de deşeuri sau reziduuri; din acestea aproape o treime 

pot fi considerate ca nocive sau toxice. 

Substanţele chimice şi pesticidele au şi ele un rol important între 

poluanţii solului, fiind adevărate otrăvuri, transportate de apele de ploaie, pătrunzând 

în sol, în rădăcinile şi ţesuturile plantelor, şi în final ajungând în hrana omului.



S-a constatat că şi îngrăşămintele chimice pot avea acţiune vătămătoare 

asupra solului. Excesul de fertilizare în agricultură a dus la acumularea acestor 

substanţe chimice în sol şi antrenarea lor în sursele de apă învecinate. 

Solul este contaminat şi prin substanţe radioactive, respectiv praful 

radioactiv, rezultat din exploziile nucleare şi depus la suprafaţa solului, precum şi din 

deşeurile radioactive lichide sau solide, evacuate de întreprinderile industriale sau 

instalaţiile care prepară sau folosesc asemenea substanţe. 

14.5 Ecodezvoltarea 

De aproape patru mil. de ani - poate chiar de mai multă vreme, dacă noi 

descoperiri vor împinge tot mai mult în timp începuturile devenirii fiinţei umane - 

oamenii transformă, prin intermediul muncii, "elementele" oferite de natură în 

produse sociale: obiecte de consum, îmbrăcăminte, locuinţe, mijloace de transport 

etc. Nu trebuie uitat însă faptul că transformarea naturii, care în prezent se 

realizează aproape numai prin intermediul tehnicii, a puternicelor mijloace 

oferite de aceasta, are un caracter ambivalent - satisfacerea nevoilor umane fiind 

însoţită deseori de degradarea mediului înconjurator. În dorinţa de a "stăpâni natura" 

s-a uitat faptul că prin însăşi natura planetei noastre - finită şi mai ales "mică" în 

raport cu alte planete - resursele sunt limitate. Prea adesea omul uită ca este doar o 

piesă într-un angrenaj complex. 

Afectarea mediului înconjurător îşi are rădăcini tocmai într-un 

anumit mod de concepere a „stăpânirii naturii”, nerespectându-i legile. Printre 

altele, cele trei legi ale ecologiei, atât de sugestiv exprimate de omul de ştiinţă 

Barry Commoner în lucrarea „Cercul care se închide”: 

1.Toate sunt legate de toate (reflectând existenţa unei reţele de 

legături reciproce în ecosferă); 

2.Totul trebuie să ducă undeva (subliniind faptul că în natură nu 

există „deşeuri”); 

3.Natura se pricepe cel mai bine (stabilind probabilitatea că orice 

schimbare majoră introdusă de om într-un sistem natural este nocivă pentru 

respectivul sistem).



Omenirea de astazi nu poate fi, desigur, concepută în afara dezvolţării 

unei game variate de industrii extractive şi prelucrătoare, a unei adevărate reţele de 

căi de comunicaţie şi mijloace de transport, a concentrării populaţiei în mii de centre 

urbane şi sute de mii de aşezări rurale. Toate acestea au presupus şi presupun, 

în mod firesc, acţiunea omului asupra mediului înconjurator, acţiune care s-a 

intensificat însă paralel cu creşterea demografică, cu dezvoltarea economică, cu 

revoluţia tehnico-stiinţifică etc. 

În condiţiile actualului nivel de dezvoltare economică şi tehnico-stiinţifică 

atins pe plan mondial, probleme ca exploatarea raţională şi înalta valorificare a 

resurselor naturale, precum şi protecţia mediului înconjurator de degradare devin 

centrale. În plus, nu trebuie neglijat faptul că poluarea şi alte fenomene de 

degradare a mediului nu "recunosc" graniţe statale şi, ca urmare, nu se menţin în 

limitele spaţiului ţărilor care le-au generat, afectând şi regiunile mai mult sau mai 

puţin apropiate şi, în unele cazuri, întreaga planetă (este îndeosebi cazul poluanţilor 

atmosferici). De asemenea, afectarea unei componente a naturii într-un anumit loc de pe 

planetă poate avea consecinţe şi în alte locuri sau chiar la nivel planetar (de exemplu 

despăduririle masive din Amazonia, experienţele nucleare etc.). 

„Ecodezvoltarea - se arată în "Declaraţia Uniunii Internaţionale privind 

Conservarea Naturii şi a Resurselor Sale asupra Habitatului”(Vancouver, 1976): 

adică punerea în valoare a fiecărui loc, tragând cel mai potrivit folos al resurselor 

fizice, biologice şi culturale, ne permite să sperăm că vom ajunge să împăcăm 

necesitatea de a elimina sărăcia şi de a pune la dispoziţia populaţiilor rurale 

serviciile pe care le caută (dar rar le găsesc în oraş) şi necesitatea de a conserva 

maximum de specii şi habitate". În fond, în spatele fiecarui eşec ecologic al 

tehnologiei moderne se află una şi aceeaşi greşeală: acordarea atenţiei unei singure faţete 

a ceea ce în natură este un întreg complex. Ecosistemul nu poate fi divizat în părţi uşor 

de rezolvat - ca un ansamblu de autoturism sau un utilaj - pentru că proprietăţile 

sale rezidă în întreg, în legăturile dintre părţi. Supravietuirea ecologică nu înseamnă, 

prin urmare, abandonarea tehnologiei, ci, mai degrabă, ea cere ca tehnologia să 

rezulte dintr-o analiză ştiintifică aflată în concordanţă cu lumea naturală în care 

tehnologia intervine. Deci punerea progresului tehnico-stiintific în concordanţă cu 

posibilităţile obiective ale biosferei. 

Concluzionând asupra celor prezentate, se poate spune ca ecodezvoltarea 

este un concept operaţional care presupune redefinirea strategiilor, atât în ţările 

dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare. De altfel, amenajarea teritoriului - concept atât 

de uzitat - presupune tocmai acea armonizare a relaţiilor om - mediu, despre care se 

vorbeşte atât de mult. Respectiv studierea atentă a ansamblului unei anumite 

regiuni şi, în funcţie de aptitudinile principalelor ei componente, să se hotarască ce 

utilităţi să dobândească: folosinţe agricole, industriale, urbane etc. sau pădure, 

păşune ori altă asociaţie vegetală necesară păstrării echilibrului om-natură.



14.6 Protecţia şi conservarea mediului înconjurător, 

problemă globală a omenirii 

Deşi s-au aflat, sub o formă sau alta, în atenţie de mai multă vreme, 

protecţia şi conservarea mediului înconjurător au devenit una dintre problemele 

globale ale omenirii abia în ultimele decenii, când s-a constatat o degradare 

accentuată a mediului ambiant, cu consecinţe deja în prezent şi, mai ales, în 

viitor. A devenit, aşadar, una dintre acele probleme care influenţează toate 

domeniile vieţii sociale şi fără a caror rezolvare nu este posibilă abordarea altora, 

probleme care, de regulă, se manifestă la nivel mondial şi, ca urmare, 

soluţionarea lor nu poate fi asigurată decât la nivel global, planetar. 

Protecţia şi conservarea mediului înconjurator s-au conturat ca problemă 

globală a omenirii, ca şi alte asemenea probleme, în strânsă legatură cu 

mondializarea vieţii economice, creşterea spectaculoasă a producţiei mondiale - a 

celei industrial îndeosebi, dar şi a celei agricole - graţie progreselor fără precedent din 

domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care a dus la adâncirea diviziunii mondiale a 

muncii, la extinderea relaţiilor şi schimburilor economice internaţionale, 

accentuând interdependenţa la scară planetară. Toate acestea fiind corelate cu 

creşterea populaţiei, extinderea procesului de industrializare şi urbanizare şi, 

respectiv, cu sporirea cerinţelor de energie, de materii prime şi de hrană - procese care 

au intrat în conflict direct cu resursele limitate ale planetei noastre. 


Mediul natural: totalitatea condiţiilor de relief, climă, faună, floră, structuri 

geologice, resurse de subsol care constituie cadrul antural de desfăşurare a vieţii umane. 

Mediul înconjurător: totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin 

activităţi umane care, împreună determină condiţiile de viaţă şi activitate pentru om. 

Mediul ambiant: totalitatea factorilor aparţinând mediului natural plus 

semnificaţii de ordin psihologic, artistic, social. 

Ecodezvoltarea: presupune punerea în valoare a fiecărui loc, a fiecărei 

zone prin punerea progresului tenico-ştiinţific în concordanţă cu posibilităţile obiective 

ale Terrei.



14.8 Teste 

1. De ce consideraţi că protecţia mediului înconjurător este o problemă 

globală a omenirii? 

2. Care sunt ţările mari poluatoare ale mediului, cele dezvoltate sau 

mai puţin dezvoltate? 

3. Care sunt cele mai poluate zone şi localităţi din România, 

precizând şi eventualii vinovaţi? 

4. Cum consideraţi că legislaţia din România şi de pe plan internaţional 

corespunde necesităţii protecţiei mediului înconjurător? 









Braşov, 2000

CURS 1 - Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir - Brasov

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?