Geografie Urbana - Profu' de geogra'

1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI
FORMELE SALE DE CONCENTRARE
1.1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE
Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizică şi geografia umană, la care
unii autori adaugă, pe bună dreptate, geografia regională. Primele două au evident
obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce pune, în mod firesc, o
întrebare fundamentală: dacă geografia este o ştiinţă, atunci este naturală sau
socială? Sau ambele la un loc? Şcoala vidaliană plasa geografia ca o ştiinţă a
sintezei celor două aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie plasează
geografia fizică într-o poziţie subsidiară. Ultimele cercetări întreprinse demonstrează
că răspunsul la această dilemă a geografiei vine din partea spaţiului geografic.
Acesta trebuie conceput ca un co-produs al proceselor sociale şi naturale plasate în
poziţii simetrice. Putem admite în aceste condiţii că producţia de spaţiu geografic
este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992) .
Geografia regională este percepută în două moduri total diferite: unii geografi când
discută de geografie regională se referă la regiuni diferite ale planetei, ale unei ţări
sau ale unui spaţiu de o anumită extindere, iar alţii la analiza intercorelativă a
componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune. În primul caz,
adesea regiunile analizate sunt unităţi administrative, unităţi de relief sau regiuni
economice, iar analizele se fac într-un stil precumpănitor monografic. În cel de-al
doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca entităţi spaţiale, iar
analizele au în vedere depistarea unor factori determinanţi, a unor efecte regionale,
ca urmare a relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente de
organizare a spaţiului la aceste nivele.
Geografia umană studiază omul şi activităţile sale în relaţii reciproce şi cu mediul
geografic cu care interacţionează. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane
activităţile economico-sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la
geografia populaţiei şi aşezărilor. Acest punct de vedere este însă foarte îngust şi
contravine caracterului antropic al activităţilor menţionate, care cunosc variaţii
teritoriale în strânsă dependenţă cu factorul uman.
Geografia umană cuprinde ca subramuri distincte geografia economică (ce se ocupă
cu studiul geografic al fenomenelor economice), geodemografia (geografia
populaţiei), geografia socială, geografia culturală, geografia comportamentală şi
geografia aşezărilor umane. Această ultimă subramură are un caracter integrator la
nivelul geografiei umane, deoarece analiza aşezărilor rurale şi a aşezărilor urbane
presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umană.
Geografia aşezărilor urbane sau geografia urbană reprezintă una dintre cele mai
sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei, în general.
Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului, raportul
său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul oraşelor
în structurarea spaţiului. Oraşul reprezintă, deci, principalul său obiect de studiu, la

care se adaugă alte categorii de aşezări urbane (aşezări de tip urban, comune
urbane, comune suburbane, localităţi rurale asimilate urbanului ş.a.m.d.), inclusiv
aşezările rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa directă. Mai
general vorbind, geografia urbană se ocupă cu analiza dimensiunilor spaţiale ale
fenomenului urban (distribuţie, structură şi proces).
Oraşul, însă, nu reprezintă entitatea teritorială aflată exclusiv în studiul geografiei
urbane. In egală măsură acesta constituie obiectul de studiu al altor discipline
precum urbanismul, arhitectura, sociologia urbană, economia urbană, ecologia
urbană. Toate acestea analizează oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai
mult sau mai puţin la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate
tot mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de altfel şi
asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de mari interferenţe
ştiinţifice.
Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant, complex şi foarte
dinamic în ciuda marii sale stabilităţi. Oferta sa ca laborator de studiu a trezit
interesul unor ştiinţe fundamentale generale, precum fizica, matematica şi biologia.
Pe de o parte acesta oferă elemente noi care ajută aceste ştiinţe să-şi fundamenteze
teoriile de bază, iar pe de altă parte acesta constituie un cadru ideal de validare a
altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în
analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de cercetare specifică,
dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele intime care se petrec în organismele
urbane.
Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizică şi biologie, alături de
formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane determină sporirea şanselor de dialog cu
parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidă a cercetărilor lor
fundamentale.
Geografii urbanişti au fost de acord cu trei puncte de vedere asupra fenomenului
urban: descriptivist, interpretativ şi explicativ Acestea au coexistat de-a lungul
timpului, dar accentul s-a schimbat de la o etapă la alta, ceea ce a condus la
transformarea geografiei urbane într-o veritabilă disciplină ştiinţifică.
1.2. EVOLUŢIA GÂNDIRII ÎN GEOGRAFIA URBANĂ
Geografia urbană actuală şi disciplinele apropiate au o istorie lungă a modelelor şi
teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a proceselor de urbanizare, în general.
Primele lucrări de geografie urbană apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici
şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere sistematică de
geografie urbană a fost Elisee Reclus, într-un studiu asupra oraşelor mari din Franţa.
În general, este unanim recunoscută apariţia geografiei urbane odată cu lucrarea lui
Raoul Blanchard întreprinsă asupra oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul
manual de geografie urbană este scris, însă, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist
francez, Pierre Lavedan.
În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape
distincte, care au avut o contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi
metodologică a acestui domeniu. Cu evidente continuităţi şi interferenţe această
divizare temporală a evoluţiei gândirii se bazează pe dominanţa unor concepţii şi
2

metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite
de următoarele. Ca urmare se disting următoarele principale etape:
Etapa descriptivistă şi explicativă, ce a dominat cercetările efectuate asupra
oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi introduse în principal şcolile
germană, franceză şi Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica
şi a interpreta unele dintre formele îmbrăcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile
regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordări sistematice timpurii un loc
important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi morfologie urbană.
Studiile de la începutul sec.XX au privit în principal caracteristicile fizice (sit şi
situaţie), ca factor determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane. Acest
punct de vedere a fost implicat în multe abordări istorice atât în studii asupra
aşezărilor rurale, cât şi asupra oraşelor care au crescut ca mărime şi complexitate.
Factorii de localizare iniţială au tins să fie ascunse de scara urbanizării subsecvente
sau şi-au pierdut din importanţă întrucât arealele urbane s-au schimbat ca formă şi
funcţie. Morfologia urbană a fost o direcţie importantă a geografiei urbane pentru acel
timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universităţile germane la începutul
sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivă pentru a înţelege dezvoltarea urbană prin
examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane.
Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentată în prima jumătate a
sec.XX şi în special în perioada dintre cele două războaie mondiale. Condiţiile care
au favorizat translaţia gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei
spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente importante şi anume:
dezvoltarea şi efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul vesteuropean;
rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin amenajarea
primei unităţi regionale, Tennessee Valley Authority (1933), rezultatele obţinute de
fosta URSS în domeniul dezvoltării planificate şi importanţa pe care o acorda Hitler
infrastructurii, ca factor de dezvoltare economică. În acest ultim caz, trebuie subliniat
faptul că Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltării teritoriale,
aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia, a fundamentat teoria locurilor
centrale, rămasă celebră în literatura dedicată oraşului. Alături de această teorie,
apar altele la fel de interesante pentru geografia urbană, precum teoria atracţiei
urbane sau teoria bazei economice urbane.
Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscută ca etapa "Noii geografii".
Contextul ştiinţific se modifică radical, încercându-se transpunerea în domeniul social
sau al dezvoltării teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în
perioada războiului, în domenii tehnice de vârf.
Ştiinţa postbelică are suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese
semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnică militară în domenii economice,
dezvoltării urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie specialistul în
hidraulică J.W.Forrester, care a scris printre nenumărate lucrări economice, lucrări
asupra viitorului etc. şi o lucrare monumentală asupra fenomenului urban. Progresul
cunoaşterii sistemelor oscilante face să se înţeleagă importanţa buclelor de
retroacţiune (feed-backs), care asigură reglarea evoluţiei sistemelor, în general. Era
absolut firesc ca astfel de idei să încerce a fi aplicate şi în domeniile economice,
sociale, urbane.
3

La acestea mai trebuie adăugată contribuţia deosebită a lui Ludwig von Bertalanffy
la dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi va fascina
pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai
puţin viabile pe baza acestei teorii.
În această perioadă se redescoperă modelele clasice de localizare a activităţilor
economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activităţilor agricole, al lui
Weber pentru localizarea activităţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch
pentru localizarea activităţilor terţiare.
Redescoperirea economiei spaţiale orientează cercetările de geografie urbană
în două direcţii bine individualizate:
- aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi adaptarea lor la
specificul cercetării geografice. Această cale este urmată în special de
geografii francezi, care continuă demersurile tradiţionale, cu adânci rădăcini în
şcoala vidaliană, adăugându-le o mai bună structurare (George Chabot,
J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.);
- experimentarea sistematică a modelelor elaborate în vederea generalizării lor
şi a unei implicări directe în fundamentarea unor decizii de ordin practic. In
această direcţie se regăşeşte, în primul rând, şcoala americană de geografie
urbană, respectiv Şcoala de la Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În
jurul său s-a dezvoltat o adevărată pleiadă de geografi care vor deveni
exponenţi de bază ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael
Dacey, William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii
americani învaţă să utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativă a
fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu,
teoria grafelor şi altele, prin care încearcă validarea modelelor clasice. La
începutul anilor '60, centrul de greutate al cercetărilor în geografia urbană se
deplasează spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde
absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective,
crează adevărate şcoli.
Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizează apropierea dintre
geografii englezi, nordici şi americani, care continuă calea deschisă de Scoala de la
Seattle. Apar în forţă două personalităţi ale geografiei mondiale, reprezentate de
Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii
de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul că bilanţul Noii Geografii
Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumărate concepte şi metode de cercetare,
cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei discipline geografice.
Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bază dispariţia accentului
pus pe expansiunea economică şi apariţia altor priorităţi în cercetările de geografie
urbană. Una dintre acestea a fost cea reieşită din curentul dominant al anilor
respectivi, referitor la critica societăţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent
radical, acesta se referă mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând
inegalităţile din cadrul lor, procesele de segregare etnică şi socială. Pentru
reprezentanţii acestui curent raportul centru-periferie la nivel urban reflectă
dezvoltarea inegală a oraşului.
4

Influenţa neo-marxistă asupra ştiinţelor sociale, în general, datează din ultima parte a
anilor 1960. În acel timp a fost o chemare generală pentru geografie de a deveni mai
relevantă, de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta
a fost promptă la reacţiile militante, la aspecte precum războiul din Vietnam, mişcările
studenţeşti din Franţa lui De Gaulle, sărăcia urbană, inegalitatea rasială şi creşterea
nivelurilor datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare. S-a simţit că geografia cantitativă,
pozitivistă nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativă a fost acuzată de
ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi a producţiei
de inegalitate.
Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, în ciuda
derivării din aceeaşi poziţie ideologică, ci au continuat să-şi exprime individual ideile.
Geografia urbană neo-marxistă s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe
lucrări de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Două figuri de geografi celebri
au influenţat geografia urbană neo-marxistă: Manuel Castells şi David Harvey.
Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupările exclusiv cantitative promovate
de "Noua Geografie" şi diminuarea atenţiei acordate omului, modului în care acesta
percepe spaţiul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Reprezentanţii săi critică
geografia nomotetică (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de legităţi),
arătând rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de
principii elementare, ci de motivaţii individuale complexe. Ei propun să se plece de la
indivizi şi de la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine
legităţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistă a curentului umanist de gândire
în geografia urbană.
Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbană. Noţiunea de post-modernism
apare la începutul sec.XX, dar abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un
nou stil de arhitectură faţă de arhitectura internaţională a anilor 1930. Ideea de fond a
fost aceea că s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub
nici-o formă, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-au desfăşurat în
arhitectură au avut la bază schimbări profunde din domeniul economico-social şi
cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se
transformă în luptă pentru prestigiu şi acces la cultură. Acestea fac ca rolul spaţiului
să crească foarte mult, iar geograful să aibă o excelentă oportunitate pentru
manifestare. In tot acest timp geografia radicală sprijină prelungirea geografiei
cantitative, după care cunoaşte un declin tot mai accentuat, până la sfârşitul
deceniului IX.
Teoria urbană actuală pare a se afla într-un stadiu de incertitudine, datorită faptului
că nici-o perspectivă filosofică nu este dominantă. Într-adevăr una din puţinele poziţii
ale geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizării teoriilor urbane. O
consecinţă negativă a acestei neangajări a fost tendinţa geografilor urbanişti de a se
angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic
de bază a determinat geografia urbană să treacă la aplicarea unei abordări eclectice
a perspectivelor. "Citirea" oraşului este o perspectivă derivată mai mult din teoria
literară, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanaliză, decât una reieşită
dintr-o analiză modernă, bazată pe simulări şi prelucrări de informaţii complexe.
5

Acest spirit de analiză eclectic în cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei
intuiţii că teoriile urbane sunt capabile să furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale
asupra oraşului. Între timp noi forţe afectează din plin dezvoltarea oraşelor, printre
acestea numărându-se noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de
guvernare şi noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante a
generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a determinat o
importantă dezvoltare intelectuală a geografiei urbane. Dacă pe parcursul a circa trei
decenii din secolul XX o mare parte din preocupările de geografie urbană s-au
concentrat pe oraşul industrial, la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în
secolul următor, teoriile urbane se focalizează asupra oraşului electronic şi a oraşului
durabil. În ciuda acestei schimbări de fond există totuşi o continuitate indiscutabilă a
problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care reies în primul rând din
concentrarea de populaţie.
În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internaţionale de Geografie,
respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbană şi Viaţă Urbană" promovează cercetări de
vârf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan.
Această comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei
urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologică şi aplicativă
deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii
dintre cei mai importanţi geografi ai domeniuluiÎ K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier,
L.S. Bourne sau Denise Pumain.
În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupările geografilor urbanişti actuali
se orientează spre câteva probleme de mare actualitate. Printre acestea se
detaşează reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care
asigură dinamica acestora.
Una dintre priorităţi o constituie descrierea şi modelarea sistemelor urbane, în care
trebuie incluse procesele de creare şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor
urbane la schimbările intervenite în viaţa economcă şi socială a concentrărilor
urbane. O întrebare esenţială, astăzi, o constituie modul în care oraşul şi sistemul
urban va răspunde la creşterea internaţionalizării economiilor şi societăţilor, a
schimbărilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin schimbări drastice ale
organizării spaţiale? Va evolua spre structuri concentrate sau descentralizate la
diferite scări de observaţie? Se îndreaptă oraşul spre modele de omogenizare sau
heterogenitate social-culturală? În căutarea variantelor de dezvoltare viitoare,
dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunităţii geografilor
urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se orientează pe descifrarea proceselor
de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu politicile de dezvoltare regională, pe
analiza reţelelor globale şi pe fragmentarea sistemelor urbane.
Un alt set de probleme este reprezentat de schimbările structurale, care se petrec la
nivelul activităţilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de
restructurare economică urbană, de sectorul informal, tot mai important la nivelul
metropolelor din ţările în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban.
O atenţie sporită se acordă oraşului ca entitate teritorială şi socială, nenumărate
lucrări fiind axate pe creşterea polarizării sociale, care este tot mai evidentă în
structura internă a oraşelor. Efectele sărăciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi
6

etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane spaţiale. Astăzi aplicarea postmodernismului
în geografia urbană rămâne încă problematică fiind necesară
adoptarea relativismului în ştiinţă. Post-modernismul ar trebui să fie punctul final întro
evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este oare adevărat? S-a ajuns în ştiinţă la
acest nivel peste care nu mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa
post-modernistă în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privită ca
una temporară, impropriu denumită, întrucât progresele deja înregistrate până în
prezent, demonstrează că schimbările viitoare vor fi de-a dreptul uluitoare.
Evoluţia urbană contemporană duce la o creştere a puterii de control urban asupra
activităţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilităţii oraşelor şi sistemelor
urbane. Evident că această vulnerabilitate trebuie tratată prin prisma dezvoltării
durabile a oraşului, în general.
1.3. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE GEOGRAFIE URBANĂ
Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbană se regăsesc la începutul secolului
XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicată în exclusivitate analizei oraşului
(Mihăilescu V., Bucureştii, din punct de vedere etnografic, 1915)..
Tinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului XX, de aportul individual
al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care
s-au detaşat prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupări
importante.
A. Tipologia aşezărilor urbane constituie una dintre preocupările predilecte ale
geografilor români, fie că a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai
multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de
clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de
structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletă întreagă de
aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinută prin
utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de bază structura populaţiei
active pe cele trei sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P.,
Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire
Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuată
la două recensăminte succesive aceasta poate arăta şi sensul schimbărilor majore
care se petrec într-o reţea urbană. De altfel, această lucrare este citată în cea de-a
doua ediţie a primului tratat de geografie urbană, elaborat de reputaţii geografi
francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de
geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).
B. Individualizarea şi analiza zonelor periurbane (preorăşeneşti) a reprezentat o
preocupare la modă în perioada anilor '60-'70, materializată în elaborarea mai multor
teze de doctorat, axate pe această problematică. De altfel, se reiau preocupările mai
vechi în acest domeniu din perioada interbelică. În acest sens amintim studiul
întreprins de V. Mihăilescu încă din anul 1922 asupra oraşului Călăraşi, unde
individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin concentrice. O idee interesantă
în sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion
Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi economice cu mult mai
7

întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în
geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).
Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea zonelor periurbane şi
caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existenţei marilor oraşe, iar
altele mai reduse numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise.
Din prima categorie fac parte tezele de doctorat întreprinse asupra oraşelor Ploieşti
(Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D. Oancea),
Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a doua categorie teza întreprinsă
asupra zonei periurbane a Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările
asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin
lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi (Barbu N.,
Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi,
1987).
C. Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie relativ nouă, sub
formele sistematice de abordare, valorificând o parte din tradiţiile şcolii româneşti în
domeniu, dar şi experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu
impact asupra analizei de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea
profesorului V. Cucu axată pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele
României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Ulterior, se accentuează preocupările în
studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan
mondial, un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane
l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în cadrul UIG, după
Congresul de la Moscova (1976).
Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt remarcabil aplicate la
realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu
(Ungureanu Al., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit.
Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de
cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra întregului sistem
urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de
geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987),
fie asupra unor sisteme urbane regionale.
In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de bază: ierarhizarea şi
centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind
obţinute prin analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate
ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi
determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban. Acestea vor
conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale,
precum şi la sublinierea particularităţilor acestora.
Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare oraş şi mediul său,
constituie un subiect predilect al cercetărilor de după anul 1980. Prin studii
individuale sunt subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura
spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale
suprapuse, asupra spaţiului geografic.
8

D. Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra dispunerii
principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o
direcţie de cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană românească.
Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central
stabilirea structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în
creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor structuri,
generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se modele de organizare a
spaţiului urban. Alte studii au relevat rupturile funcţionale intra-urbane, determinate
de procesele de industrializare şi sistematizare dominante în perioada anterioară
anului 1990.
E. Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare
având la bază teoria sistemică, prin care oraşul este introdus în ecuaţia analizelor
geografice tot mai mult ca un sistem termodinalic şi informaţional optimal deschis, cu
structuri disipative şi cu o mare capacitate de auto-organizare. Progresele realizate
în sinergetică şi în alte ştiinţe permit trecerea la analogii, care să releve dinamica
individuală a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul dintre
potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a unui oraş de a valorifica acest
potenţial, proiectat pe coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de
evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvată
a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oraş într-un
sistem urban la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate
la nivelul comisiei de specialitate a UIG.
Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului urban românesc în
ansamblul său îşi pun amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază
supercentralizată de dezvoltare urbană se trece la una relativ haotică, în care
procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de
control a dezvoltării urbane prin intervenţia societătii civile, a comunităţilor implicate
şi a specialiştilor accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane
regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au relevat raporturile dintre
diferitele tipuri de ierarhii, distorsiunile la nivel regional şi naţional, presiunile care se
exercită asupra funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional.
E. Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca direcţie de cercetare,
paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului, în general. Parte integrantă a unor
sisteme teritoriale, cu o dominantă antientropică evidentă, impusă de încărcătura
umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii acesteia, oraşele sunt
supuse riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal. Diversificarea
riscurilor şi, mai ales, a celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi
trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a probabilităţii producerii
acestora. Geografia urbană românească a realizat studii secvenţiale asupra calităţii
mediului în oraşe, iar, uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După o încercare de
fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor legate de riscurile în oraşe,
preocupările se accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat
având astfel de subiecte, axate pe studii de caz.
1.4. DEFINIŢIA ŞI CRITERIILE DE INDIVIDUALIZARE A ORAŞULUI
9

O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui spaţiu este legată de
definirea oraşului. Populaţia recunoaşte uşor caracterele unui oraş, dar este dificil
în a-l defini în termeni precişi şi comparabili la nivel naţional, continental sau
planetar. În ciuda recunoaşterii sale intuitive de către majoritatea locuitorilor acestei
planete, oraşul rămâne unul dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept
dovadă, există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de geografie urbană, care
evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei oraşului şi în care autorii trec direct la
analiza procesului de urbanizare.
Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită dinamicii extraordinare a
oraşului de la o etapă la alta (cel de acum 100 de ani se deosebeşte mult de cel de
astăzi!), iar pe de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta, de la
un continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniază absenţa criteriilor
universale susceptibile de a defini oraşul, de a vedea în acesta un loc de interacţiuni
foarte diverse care-l fac să se nască şi să se dezvolte.
Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul rural,
care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin
funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte faţă
de sat datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul
dens şi extins pe verticală (prin străzi şi nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri
monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existenţa unui spaţiu
de tranziţie spre periferie
Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării şI a periurbanizării a modificat
limitele dintre oraş şi sat. Din punct de vedere demografic se distinge printr-un
anumit volum de populaţie, prin densităţi ale populaţiei superioare satului, printr-o
participare slabă a populaţiei la muncă în sectorul primar. Prin tradiţie, oraşul
prestează servicii şi funcţii specifice pentru o arie vastă din jurul său, în care îşi
manifestă rolul coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale.
Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori
foarte complicate, care ţin de segregare socială şi etnică, de circulaţie, de poluare,
de nivelul şi gradul de echipare edilitară, de modul în care este conectat atât cu
oraşele de rang superior, cât şi cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel de
probleme sunt extrem de rar întâlnite în cazul satelor şi numai ca aspecte individuale.
Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o preocupare permanentă a
geografilor, chiar înainte de apariţia geografiei urbane. Astfel, este cunoscută
definiţia pe care a dat-o Fr. Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând oraşul ca
fiind determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită formă de activitate profesională
(definiţia fiind dată în perioada preindustrială, această activitate era considerată a fi
comerţul s.n.), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim de locuitori”
(Garnier J.B., Chabot, Geografie urbană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34).
În totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind valabile, demonstrând
profunzimea ideilor exprimate în urmă cu 100 de ani. Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen,
W. Christaller, M.Aurousseau şi R. Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia oraşului
activităţile legate de cultura plantelor (uneori activităţile agricole, în ansamblul lor),
arătând importanţa celor comerciale şi industriale.
10

O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le consideră “grupări de
clădiri şi de oameni, provocate de circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia
mărfurilor şi a oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă,
Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că această definiţie este mult
mai complexă, fiind vorba pe de o parte de concentrare de populaţie şi o anumită
densitate de clădiri, iar pe de altă parte de rolul circumstanţelor regionale, care le-au
generat, respectiv al fluxurilor materiale şi de populaţie.
Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit să întrunească
unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi, de consum, spaţiul urban amenajat şi
supraîncărcat de un ansamblu de astfel de activităţi se constituie într-o unitate
extrem de complexă. Între componentele sale există nenumărate interacţiuni şi
interrelaţii, care fac interpretabil spaţiul pe care se proiectează acestea. În plus, satul
a evoluat aşa de mult încât diferenţierile tradiţionale între acesta şi oraş au dispărut,
iar noile tipuri de activităţi crează diferenţieri mai mari chiar între oraşe, decât între
acestea şi sate.
Criterii de individualizare a oraşului. Teoretic, această individualizare este simplă,
întrucât există foarte mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o
aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş.
Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea populaţiei, numărul
şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate.
Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural şi urban rămâne
descriptivă. Utilizarea acestor indicatori permite descrierea caracteristicilor, care sunt
prezente într-un anumit spaţiu, dar nu sunt în măsură să identifice şi să definească
oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în nenumărate cazuri statutul de oraş este unul
administrativ, care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor rurale capabile de
a transla în categoria urbanului este deseori arbitrară, rămânând la aprecierea
decidenţilor politici sau legislativi, care în anumite situaţii se abat de la realitatea
teritorială.
În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai există deosebiri
de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea
populaţiei ocupate în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei
poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face
pe diferenţierea gradului de dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de
regulă sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar printr-o decizie umană
se poate conferi statutul de oraş, decizie, care să recunoaştem este în fond o opinie
umană luată la un moment dat, pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin
complete şi relevante.
Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia complexităţii definiţiilor şi
apoi modul în care sunt folosite criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot
distinge patru tipuri de criterii.
A. Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În definirea oraşului,
documentele ONU, arată o mare variaţie a numărului minim de locuitori de la o ţară
la alta, pe un ecart care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca)
11

şi 50.000 locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au încercat să introducă o standardizare
în domeniu şi au cerut guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime
comune. În acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca prag minim. La acest
prag minim se mai adaugă în unele ţări criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre
clădiri (care nu trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită acet
prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina, Germania, Portugalia, Cehia,
Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim demografic sunt introduse în mod
obligatoriu şi alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de 15.000
locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 1000 persoane/milă
pătrată (390 loc/kmp), pronunţate caracteristici urbane (aici intervine din nou factorul
subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă masculină să lucreze în alte domenii
decât agricultură.
În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (în primul caz, sa
văzut că cifra minimă generală este de 2.000 locuitori) dacă localitatea dispune de
alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane. În SUA
şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar în Malaysia, Canada şi Scoţia numai
1.000 locuitori. Numeroase ţări europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind
10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda).
B. Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de hotărârile
legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări rurale în categoria
oraşelor. Acest criteriu este foarte răspândit în mai multe ţări: România, Anglia,
Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Sri Lanka ş.a.m.d. În
alte ţări din America Latină toate localităţile cu funcţii administrative devin automat
oraşe (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.).
C. Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în agricultură. În
unele cazuri aceasta trebuie să nu depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova),
în altele mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă).
D. Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu măsurabil, fiind
reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel de criteriu este foarte clar
definit în Cehia, dar destul de vag în cazul altor state, ca de exemplu Honduras (în
afara numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să aibă în
mod “esenţial caracteristici urbane” (Carter H., Urban and rural settlements,
Longman, London and New York, 1991, p.7).
Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de altă parte un focar
de ameninţări. În antichitate, când se vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi
cultură, pentru ca revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres tehnic şi
dezvoltare economică. A doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile
istorice valori universale. Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi
cele din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a progresului şi a
libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea productivă, oraşul o multiplică prin resursele
de inovaţii, informaţionale şi de comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale,
reprezentate de activităţile politice şi de cultură, pe care perioada industrială le
estompase. Oraşul redevine un mic univers al valorilor umane (Burgel G., La ville
aujourd’hui, Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul întregii istorii a
12

umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul este civilizaţie, respectiv sursa
bogăţiilor materiale şi culturale ale omenirii.
1.5. FORME DE CONCENTRARE URBANĂ
Oraşul a încetat să fie privit ca o aşezare izolată, ci ca una care întreţine relaţii
intense de natură economică, demografică, socială şi culturală cu alte aşezări rurale
sau urbane. Se constituie adesea structuri similare sistemelor locale, regionale,
naţionale sau internaţionale de aşezări şi care reprezintă diverse forme de
concentrare urbană.
Cea mai elementară formă de concentrare urbană o reprezintă oraşul însuşi. Pornind
de la acesta, în geografia urbană, au fost definite mai multe forme de concentrare pe
care le vom defini în cele ce urmează.
Aglomeraţia urbană este caracteristică oraşelor mijlocii, mari şi foarte mari,
constituindu-se ca un ansamblu urban ce a luat fiinţă în urma dezvoltării relaţiilor
complexe între oraşul respective şi aria înconjurătoare. Dezvoltarea oraşului a dus la
lărgirea zonelor sale suburbane, cu profil rezidenţial şi industrial, recum şi la apariţia
unei categorii de localităţi, care cu timpul au devenit oraşe-satelit.
În urul unui oraş, acolo unde activităţile sunt dictate de cerinţele acestuia, se crează
o zonă de mărime variabilă, care împreună cu oraşul respective a fost denumită de
geografii americani Standard Metropolitan Area (SMA). Se precizează că această
entitate teritorială trebuie să aibă cel puţin 100.000 de locuitori, din care peste 50%
trebuie să locuiască într-un singur oraş, iar populaţia ocupată în ramurile agricole să
fie sub 35%.
Gruparea urbană reprezintă un sistem territorial alcătuit dintr-un număr variabil de
oraşe, apărute independent, situate la o relativă apropiere şi cu relaţii dominate de
elementul distanţă. Pentru gruparea urbană, scara de analiză este extrem de
importantă, întrucât la scări mici creşte gradul de incertitudine în definirea grupărilor
urbane, care pot rămâne doar corecte la nivelul analizelor de laborator. În condiţii
specifice, gruparea urbană poate să ia forme diferite, dezvoltându-se şi ajungând la o
adevărată zonă urbanizată.
Conurbaţia constituie o entitate teritorială născută din accentuarea relaţiilor dintre
două sau mai multe oraşe, situate la distanţe apropiate şi dezvoltate independent.
Diferenţa dintre conurbaţie şi aglomeraţie este dificil a fi sesizată mai ales atunci
când acestea coincid spaţial. Aglomeraţia presupune o dependenţă mai accentuată a
unor oraşe de unul principal, pe când în conurbaţie oraşele îşi menţin personalitatea,
deşi sunt incluse în acelaşi sistem urban.
Rezultă, deci, că o conurbaţie apare în condiţiile unei interferenţe a oraşelor şi a
zonelor de iunfluenţă apropiată a acestora, după cea evoluaseră separate.
Ierarhizarea în ceea ce priveşte supremaţia a apărut ulterior datorită dinamicii
diferenţiate.
13

Termenul de conurbaţie a fost introdus în literature de specialitate de către biologul şi
sociologul britanic Patrick Geddes, fiind ulterior reluat şi interpretat de alţi specialişti
în moduri dintre cele mai diferite.
Cele mai clare conurbaţii se formează între două oraşe (bipolare), dar există
nenumărate cazuri în care acestea au un caracter multipolar, înglobând oraşe de
mărimi demografice şi puteri economice diferite. Conurbaţiile au apărut în zone cu
importante zăcăminte minerale (cărbuni şi fier, în special – Silezia Superioară, Ruhr,
Donbas), în zone cu un anumit specific industrial (Manchester-Birmingham), în jurul
unei strâmtori ş.a.m.d.
Interurbaţia presupune existenţa în teritoriu a unor oraşe de mărime variabilă,
situate la distanţe apropiate, dar care au funcţii diferite, completându-se reciproc.
Ansamblul format a fost denumit interurbaţie de geograful suedez Niels Bjorsjo. În
mod frecvent, interurbaţiile apar atunci când lângă un oraş mai vechi se dezvoltă un
oraş nou, ca rezultat al unor activităţi industriale. De regulă, oraşul cu activităţi
industriale noi, depinde de reţeaua de servicii a oraşului vechi, care la rândul său
furnizează forţă de muncă pentru oraşul nou. În ţara noastră cele mai tipice exemple
din categoria interurbaţiilor, mai ales înainte de anul 1990 au fost Deva-Hunedoara şi
Turda-Câmpia Turzii.
Metropola este un oraş cu peste 2 milioane de locuitori. Termenul datează din
perioada extinderii imperiilor colonile şi se referea la oraşul principal din care plecau
vasele cu produse prelucrate şi în care soseau bogăţiile coloniilor. În unele ţări, ca în
Franţa, termenul de metropolă este utilizat şi pentru oraşe cu funcţii regionale, care
au darul de a reechilibra sistemul urban naţional. Mai précis se utilizează termenul de
metropolă de echilibru, care se asociază cu oraşe având peste 500.000 locuitori şi cu
funcţiile menţionate anterior.
Procesul de urbanizare este un process continuu, care se reflectă într-o expansiune
progresivă a oraşelor în teritoriu, generând forme superioare de concentrare urbană.
Denumirile acestora în studiile demografice al ONU sunt foarte diferite. Astfel, se
întâlnesc noţiuni, precum superconurbaţii sau regiuni urbane de dimensiuni
excepţionale (ambele concentrări urbane având peste 12,5 milioane locuitori),
Alţi termini utilizaţi în definirea unor forme superioare de concentrare urbană sunt
zona metropolitană şi ariile megalopolitane. Zonele metropolitane se dezvoltă în
jurul unor metropole sau al unor oraşe cu funcţii regionale distincte, grupând şi
spaţiile rurale legate funcţional de acestea. Procesul de metropolizare este unul
dintre cele mai importante procese contemporane, care înseamnă diminuarea
decalajelor dintre metropole şi spaţiile adiacente acestora. Ariile megalopolitane au
dimensiuni extrem de mari şi se referă la entităţile teritoriale care au în componenţă
mai mulţi megapoli, respectiv mai multe metropole.
Urmare a acestor procese care îşi au începuturile chiar în deceniul VII al sec.XX la
nivel planetar sau conturat structuri teritoriale de dimensiuni gigantice, denumite
megalopolis-uri. Termenul de megalopolis a fost introdus în literature de specialitate
de către geograful American J. Gottman în anul 1961, prin publicarea unui amplu
studiu vizând sistemul urban din nord-estul SUA.
14

Megalopolis înseamnă oraş gigant, iar numărul limită de locuitori de la care o astfel
de concentrare urbană se consideră gigant a fost stability, de cel care l-a lansat, la
25 milioane. Totodată, J. Gotman considera că densitatea populaţiei trebuie să
depăşească 250 loc/kmp, iar populaţia rurală să fie situată sub 20%.
Alţi autori coboară limita inferioară la 20 milioane locuitori (Ernesto Massi) sau chiar
la 10 milioane (John Papaioanou), încercând să introducă în literatură şi termenul de
premegalopolis (cu o populaţie cuprinsă între 3-10 milioane locuitori). Megalopolisul
este o superconurbaţie, cu o densitate compactă după unii geografi şi urbanişti sau
cu multe spaţii având alte destinaţii între spaţiile construite. În geografia urbană este
familială ideea privind conceperea megalopolisului ca o mare arie urbanizată, cu
densitate sporită a centrelor urbane, cu funcţiuni şi caracteristici de importanţă
excepţională. Problematica megalopolisurilor a fost dezbătută la numeroase întruniri
internaţionale, unde se discută mai mult de “megacities” (megaoraşe) şi mai putin de
sistemele de megaoraşe.
Întrucât procesul de concentrare a populaţiei în oraşe are o dinamică exponenţială
este de aşteptat ca acesta să îmbrace o extindere planetară. De altfel, pentru viitorul
oraş mondial s-a găsit şi un termen adecvat de către C.A Doxiadis, respectiv
Ecumenopolis. Literatura actuală privind dinamica oraşelor scoate în evidenţă
existenţa unei categorii aparte de oraşe, numite chiar oraşe mondiale, dar care se
referă la funcţiile acestora şi nu la extinderea lor spaţială continuă.
Geneza marilor concentrări urbane. Se apreciază că astăzi există la nivel mondial
12 megalopolisuri, dintre care unele în formare. Examinând o hartă a marilor
concentrări urbane se poate remarca faptul că majoritatea acestora se află în ariile
de contact ale uscatului cu oceanul, acesta fiind considerat un adevărat spaţiu de
respiraţie penru marii coloşi urbani. Este evident că rolul jucat de oraşele porturi în
acţiunea de concentrare a populaţiei şi resurselor în ariile litorale (nord-estul SUA,
litoralul insulei Honshu în Japonia).
Alte concentrări urbane au apărut în zonele de vărsare a unor mari fluvii în mări şi
oceane. Extinderea acestora a avut loc atât în zonele litorale, dar mai ales de-a
lungul fluviilor (Shanghai. Londra) şi în spaţiile deltaice dintre braţele acestora
(Calcutta, Cairo-Alexandria).
Litoralul vestic al SUA, a fost prielnic dezvoltării urbane şi localizării porturilor. Ca arie
de legătură şi beneficiind de unele avantaje deosebite date de câmpiile litorale, dar
mai ales de noile forme de dezvoltare economică, megalopolisul Californian cunaşte
o extindere permanentă.
Resursele de materii prime, conjugate cu alte condiţii social-istorice şi de poziţie
geografică au determinat, în numeroase cazuri, apariţia, închegarea şi dezvoltarea
unei foarte dense reţele de oraşe. Condiţiile cele mai complexe de dezvoltare le-a
avut megalopolisul Marilor Lacuri, înglobând atât oraşe aparţinând SUA, cât şi
Canadei, şi care are mari şanse de a deveni cea mai mare concentrare urbană
mondială. Marile Lacuri au constituit o legătură facilă pentru oraşele riverane ce s-au
dezvoltat rapid odată cu amenjarea canalului Erie.
15

Alte superconurbaţii sau premegalopolisuri s-au dezvoltat iniţial în mari arii de
exploatare a resurselor minerale subterane, îndeosebi carbonifere. Ulterior, prin
creşterea gradului de concentrare a populaţiei şi diversificarea activităţilor economice
s-a ajuns la crearea de reţele urbane puternice integrate, formând arii urbanizate
(Ruhr, Donbas)
Concentrarea exponenţială a populaţiei în anumite oraşe din ţări cu o populaţie
numeroasă sau cu densităţi foarte ridicate de populaţie a fost la baza dezvltării unor
oraşe gigant, care se extind territorial şi integrează alte oraşe, unele foarte mari,
anterior total independente. Este cazul concentrărilor urbane axate pe Ciudad de
Mexico, Seul sau Jakarta.
In cazul megalopolisului brazilian trei factori au concurat la dezvoltarea acestuia:
litoralul care a reprezentat un fel de balama economică între “continentul brazilian” şi
restullumii, resursele minerale din statul minas Gerias şi culturile intensive de cafea
care au propulsat dezvoltarea oraşului Sao Paulo.
2. ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ
2.1. ORAŞUL, CA ENTITATE OPERAŢIONALĂ ÎN GEOGRAFIA
URBANĂ
Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi privit în modul
prezentat mai sus, în privinţa capacităţii sale de integrare în spaţiu şi de a integra
spaţiul geografic, trebuie relevate câteva caracteristici de bază care-l transformă întro
entitate operaţională de bază, prin care geografia urbană se detaşează ca o
ştiinţă geografică desoebit de activă. În acest sens oraşul trebuie privit ca o formă
particulară de organizare a spaţiului geografic, universal răspândită pe suprafaţa
globului şi ca un fenomen transistoric (Pumain D., Robic M-C., Theoriser la ville, în
vol. Penser la Ville. Theories et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M., Pumain
D., Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic încă nu s-a fundamentat o
teorie globală asupra oraşului capabilă să prezinte de o manieră convenabilă toate
aspectele caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din această cauză,
progresele în analiza oraşului pornesc de la ideea de bază că acesta face parte din
categoria sistemelor complexe şi evolutive.
Reprezentând nodul unei imense reţele de schimburi şi de comunicaţie, oraşul este
locul în care interacţionează componente naturale şi antropice, dând diferite forme
de organizare materială, socială, economică, spaţială şi culturală.
Aceste forme de organizare rezultă din confruntarea legilor economiei şi ecologiei,
care contribuie la crearea uneia dintre cele mai complexe ţesături sociale. Prin
extinderea sa şi prin intensitatea relaţiilor dintre componentele sale oraşul devine
unul dintre cele mai complexe şi dinamice sisteme teritoriale. Dispunând de o
asemenea complexitate oraşul nu poate exista izolat, ci numai în relaţii directe sau
indirecte cu spaţiul înconjurător apropiat sau îndepărtat. Cele prezentate conduc la o
idee foarte clar exprimată cu circa 35 de ani în urmă de B.Berry, aceea de a privi
oraşul ca sistem, dar de a ţine cont că acesta face parte dintr-un sistem de oraşe
(Berry B.J.L., Cities as systems within systems of cities, Papers of Regional Sicence
Association, 1964).
16

Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. Istoric vorbind,
oraşul apare datorită unor premise locale şi unor factori regionali, ca un loc de
concentrare tot mai accelerată de fiinţe umane şi de activităţi economice, care
complică forma de organizare iniţială adăugându-i noi elemente de natură materială,
socială, culturală, comportamentală ş.a.m.d. Într-un spaţiu ipotetic uniform, în care
fluxurile orizontale şi verticale sunt cvasiechivalente, oraşul apare ca o anomalie.
Concentrarea de populaţie şi activităţi determină pe de o parte un deficit continuu de
masă şi energie (anomalie negativă), iar “fabricarea” de informaţie, crează un
excedent de acest tip (anomalie pozitivă), existând tendinţa firească de atenuare a
acestor anomalii.
Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem
termodinamic şi informaţional optimal deschis. În genere, ştiinţele contemporane
îşi axează forţa conceptuală pe două tipuri de sisteme: unele închise, utilizate în
laborator şi cu scop didactic, altele deschise, prin prisma cărora pot fi interpretate
cele mai fine procese care au loc la nivelul macro- sau microstructurilor. Cu toată
extinderea în general necontestată, cvasirecunoscută a valenţelor teoretice şi
practice care rezultă din considerarea oraşului ca sistem deschis, un aspect ni se
pare demn de remarcat. Să fie oare toate sisteme deschise? Care ar fi limita
superioară a acestora? Nu cumva când vorbim de sisteme deschise suntem în
pragul dezintegrării acestora şi al pierderii identităţii lor? Poate în domeniul tehnic, al
laserului de exemplu, o astfel de aplicaţie este valabilă, dar în cazul unui oraş
credem că acceptarea fără restricţii a conceptului de sistem deschis nu este
benefică. De ce? Pentru că oraşul, prin complexitatea sa are un mod de funcţionare
propriu, generează suficient de multe fluxuri şi structuri care se menţin în limitele sale
şi care în final îi dau individualitate.
Indiscutabil că oraşul este un sistem deschis, dar nu în totalitate, având suficiente
resurse şi mecanisme care să-i asigure o funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri
de intrare. Deci, ideea unei deschideri optimale faţă de mediul în care se integrează
o considerăm benefică, întrucât îi păstrează individualitatea sa. Această deschidere
optimală, sub o anumită formă, prin care oraşul era conceput ca un “sistem
termodinamic şi informaţional semi-deschis” a fost exprimată la mijlocul anilor ’80
(Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică
asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987, pag.28). Reluând
acea accepţiune este uşor de demonstrat că o asemenea idee ar fi condus la
considerarea oraşului ca un sistem jumătate închis, jumătate deschis, ceea ce este
greu de admis. Noţiunea de optimal este mult mai convenabilă, neangajantă, dar
suficient de clară pentru a arăta că existenţa şi funcţionarea oricărei aşezări umane,
deci inclusiv a oraşului, nu pot avea loc fără păstrarea unui anumit grad de
autonomie materială şi informaţională a entităţii respective.
Chiar dacă nu era exprimată în formă modernă, ideea unui oraş care funcţiona ca un
sistem deschis se regăseşte în lucrările geografilor români, chiar în perioada
interbelică. Astfel, în anul 1941, Vintilă Mihăilescu analizând relaţiile dintre oraşe şi
ariile lor înconjurătoare, remarca funcţiile oraşului care asigura drenarea de bunuri
către acesta, transformarea lor şi redistribuirea produselor obţinute pe arii variabile
(Mihăilescu V., Oraşul ca fenomen antropogeografic, Cercetări şi studii geografice,
17

seria II, I (1937-1938), 1941). În esenţă, generalizând aceste activităţi, incluzând şi
alte elemente, ajungem la modelul actual de concepere a oraşului ca sistem.
In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este beneficiarul unor fluxuri de
intrare diversificate, unele permanente altele temporare sau ocazionale, a căror
structură este dominată de cele de masă şi energetice. În afara acestora, în cantităţi
mult mai reduse se individualizează fluxuri de informaţie şi fluxurile financiare.
Diferenţierile dintre oraşele mari şi mici în materie de inputs-uri constau nu numai din
volumele diferite ale masei şi energiei primite, dar şi din faptul că fluxurile de
informaţii primite sunt mai mari în cazul oraşelor mici şi ceva mai reduse în cazul
celor mari. În structura fluxurilor de ieşire un loc important revine masei, informaţiilor
şi energiei. Fluxurile de masă sunt reprezentate în principal, prin produse înalt
prelucrate şi prin deşeuri, sub diferite forme, iar cele de informaţii, prin diversele
servicii adresate unor spaţii reduse sau foarte vaste, prin ideile de organizare şi
structurare a spaţiului, prin transmiterea modelelor de comportament.
De regulă, fluxurile de intrare depăşesc pe cele de ieşire în cantităţi absolute, cea
mai mare parte a acestei diferenţe fiind materializată în extinderea spaţiilor construite
(rezidenţiale, industriale, de transport şi cu alte destinaţii), a facilităţilor socialedilitare,
în satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă şi populaţii
sporite ş.a.m.d.
In mod evident că cea mai mare parte a fluxurilor compensatorii generate de
existenţa unui oraş sunt atenuate de zona sa de influenţă. Aceasta, prin potenţialul
care îl deţine încearcă să estompeze ruptura introdusă de oraş în teritoriu şi să
asigure un anumit echilibru dinamic în relaţia potenţial de dezvoltare - capacitate de
consum. Influenţele reciproce sunt evidente, orice modificare petrecută în oraş
resimţindu-se la nivelul zonei de influenţă şi invers. Dezvoltarea contemporană a
oraşelor relevă însă, în condiţiile contractării spaţiului, o dependenţă tot mai redusă a
oraşelor de zonele lor de influenţă în comparaţie cu noile tipuri de relaţii induse de
specializarea funcţională şi interdependenţa globală. Aceasta înseamnă că relaţiile
oraşului cu mediul său s-au extins până la limite nebănuite şi că acesta a devenit
sensibil de ceea ce se întâmplă la nivel continental şi mondial.
2.2. COMPONENTELE MAJORE ALE ORAŞULUI
Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct proporţional cu mărimea
sa, cu profilul şi poziţia sa geografică sau în ierarhia sistemelor regionale şi
nationale, continentale sau mondial. Datorită numeroaselor elemente de care
dispune structura unui oraş, inserată într-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil,
individualizarea componentelor majore trebuie să recurgă la o generalizare, care ar
putea fi uneori contestată. Oricum, în linii generale, suntem de acord că oraşul
prezintă un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două subsisteme, cu caracter
dinamic. Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol vehiculatoriu
de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin sferei
antropice.
Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care influenţează mai mult sau
mai puţin evident fizionomia şi funcţionalitatea oraşului. Această influenţă sau uneori
chiar determinare aparţine poziţiei geografice în raport cu elemente ale cadrului
natural, cu resurse locale sau regionale, cu sistemul de aşezări în care se
18

încadrează. Ansamblul condiţiilor fizico-geografice şi tehnico-economice de la un
moment dat pot să definească în termeni reali potenţialul de habitat, capacitatea de
locuire în sens general a spaţiului respectiv. Mai ales în oraş, teritoriul nu poate fi
privit în afara infrastructurii fizice şi economico-sociale de care dispune, deci inclusiv
a gradului de dotare social-edilitară. In multe situaţii această infrastructură, în
totalitatea sa poate fi asimilată patrimoniului construit, reprezentând elementul
esenţial în configuraţia structurală a unui oraş.
Activităţile social-economice şi culturale reprezintă un alt subsistem important al
oraşului, definind tipul şi amploarea transformărilor interne, capacitatea de rezistenţă
a oraşului şi de adaptare la dinamica societăţii, în general. Având ca suport resursele
teritoriului, dar mai ales infrastructura grefată pe acesta, activităţile economice
cunosc o diversificare direct proporţională cu progresele tehnice înregistrate. De la
activităţi iniţial comerciale, în decursul evoluţiei istorice, oraşul a cunoscut o explozie
a activităţilor industriale, după care astăzi se impun cele de servicii complexe. O
parte dintre aceste servicii sunt destinate oraşului propriu-zis, având dimensiuni
corelate cu mărimea şi nivelul de dezvoltare a acestuia, iar altă parte unui spaţiu
variabil, care se poate extinde punctual pe arii extrem de vaste. Activităţile
economice, prin tipul şi intensitatea lor sunt cele care structurează infrastructura
economică (industrială şi de servicii), pe care o adaptează permanent la realitatea
social-economică.
Creşterea standardului de viaţă familial, noile cerinţe ale populaţiei solicită noi tipuri
de servicii, dezvoltându-se alte tipuri de infrastructuri. Practic, între teritoriu urban şi
activităţile care se desfăşoară în spaţiul urban există o relaţie de reciprocitate, care
asigură dinamica perpetuă a oraşului.
Populaţia constituie în mod evident, prin capacitatea sa de transformare şi
potenţialul de consum subsistemul cel mai dinamic, care dictează în raport cu
calitatea (în special a forţei de muncă, dar şi a exigenţelor de consum) şi
dimensiunea sa numerică tipul de activităţi economico-sociale, amploarea şi
structura serviciilor. Vitalitatea unui oraş ţine cont în mare măsură de capacitatea de
inovaţie a forţei de muncă dintr-un oraş, de rapiditatea cu care principalii actori
economici introduc în producţie noile inovaţii. In acest context flexibilitatea forţei de
muncă, în sensul unei recalificări rapide şi de înalt nivel, poate fi determinantă în
asigurarea supremaţiei unui oraş în competiţiile urbane tot mai acerbe.
Elementele vehiculatorii de masă, energie şi informaţii sunt esenţiale în
asigurarea proceselor de redistribuire a acestora în spaţiul intra- şi interurban, în
asigurarea materiilor prime şi ale produselor semifinite necesare industriilor, a
serviciilor banale şi specializate către populaţie, a bunurilor şi serviciilor destinate
ariilor înconjurătoare sau altor localiţăţi situate la distanţe mai mari. Aceste elemente
sunt reprezentate, pe de o parte de populaţie, ca forţă fizică de transport, iar pe de
altă parte de sistemele de transport care asigură fluenţa transferului de masă,
energie şi informaţie dintr-un punct în altul. La aceste elemente trebuie adăugate apa
şi aerul, ca elemente cvasigenerale, cu rol important în asigurarea primenirii naturale
a unui mediu profund artificializat precum oraşul, în menţinerea calităţii mediului
natural.
19

Aceste structuri majore definesc static oraşul şi destul de vag, întrucât există o
infinitate de relaţii între componentele şi subcomponentele acestui sistem, relaţii care
conferă structuri generale particulare fiecărui centru urban. Raporturile spaţiale
concrete dintre componente, intensitatea relaţiilor incluzând apariţia fluctuaţiilor sau
(şi) a perturbaţiilor sunt elemente care concură la specificul oricărui oraş, conferindu-i
funcţionalităţi şi fizionomii proprii. Importanţa aceste esenţializări are mai ult valoare
didactică, decât practică, întrucât realitatea este extrem de complexă, iar
comportamentul impredictibil al decidenţilor sau frecvenţa hazardelor naturale fac ca
dinamica structurală a oraşului să fie greu de schematizat.
2.3. STRUCTURA INTERNĂ A ORAŞULUI
Complexitatea oraşului, ca spaţiu geografic elementar este dată în principal de cele
trei componente de bază: teritoriul, populaţia şi activităţile urbane. Acestea prin
configuraţie, dimensiuni şi profil generează forme specifice de organizare a spaţiului.
Spaţiile urbane ale unor centre mici sunt simplu structurate, pe când ale oraşelor
mari prezintă structuri de o mare complexitate, urmare a dezvoltării etapizate şi
intensificării permanente a relaţiilor interne.
Factorii care generează structurarea internă a oraşelor aparţin următoarelor
categorii:
a) Factori fizico-geografici (relief, tectonică, climă, reţea hidrografică etc).
Aceştia, prin caracterul lor restrictiv, în anumite perioade de dezvoltare pot
impune forma generală a spaţiului construit, trama stradală, localizarea
centrului. Restricţia lor este temporară şi tot mai limitată în raport cu procesul
de structurare internă a oraşelor;
b) Factori economici (interni şi externi). Cei interni ţin de amploarea şi tipul
activităţilor economice intraurbane. Acestea, în procesul de localizare şi de
extindere, ţin cont tot mai puţin de resursele interne şi tot mai mult de cele
externe, de relaţiile dintre oraşul respectiv şi sistemul de oraşe în care se
încadrează. Procesele economice de bază, generalizate sunt cele de
industrializare, de terţiarizare şi de quaternizare;
c) Factori istorici, care se manifestă prin integrarea moştenirii în prezent. Inerţia
unor activităţi, a localizării lor preferenţiale în spaţii cu anumite caracteristici
reprezintă un factor de luat în seamă în procesul de autostructurare urbană;
d) Factori legislativi, care sunt azi reprezentaţi de norme stabilite de
comunităţile locale, regionale sau la nivel de stat privind structurarea
generală a spaţiilor urbane. Aceste norme îmbracă forma unor planuri
urbanistice generale (PUG-uri), zonale şi de detaliu au prevăzute foarte clar
funcţii prestabilite pentru anumite spaţii urbane;
e) Factori financiari şi fiscali. Factorii de natură financiară sunt determinaţi de
evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară şi a terenurilor. Valoarea caselor şi a
terenurilor în raport de localizare dictează frecvent distribuţia activităţilor şi a
spaţiilor rezidenţiale. Factorii de natură fiscală controlează evoluţia spaţiilor
în raport cu dorinţa comunităţilor urbane, pentru favorizarea unor arii urbane
şi descurajarea altora;
20

f) Factori ecologici, cu caracter mai mult sau mai puţin restrictiv, care sunt tot
mai mult luaţi în ecuaţia structurării spaţiilor urbane. Restricţiile ecologice au
ca scop descongestionarea centrelor, facilitarea proceselor de delocalizare a
industriilor poluante, armonizarea zonelor rezidenţiale cu cele de producţie,
asigurarea fluenţei traficului intra-urban etc.
Structurarea internă ca proces continuu. Oraşul este un ansamblu complex şi
variat de forţe sociale şi economice a căror interacţiune se reflectă în segregarea
internă continuă a modului de utilizare a terenurilor. Competiţia pentru spaţiu
face ca indivizii, colectivităţile şi actorii vieţii economico-sociale şi culturale să fie
într-o permanentă căutare a nişelor rezidenţiale şi funcţionale. Urmare a acestei
competiţii are loc un proces de separare a locuitorilor şi a activităţilor acestora în
zone omogene de rezidenţă, de producţie sau având alte funcţiuni.
Încercări de modelare a proceselor segregative care au loc în oraşe datează din
prima jumătate a sec.XX, atunci când în cadrul Şcolii de la Chicago au fost elaborate
câteva modele devenite clasice. Este vorba de modelul zonelor concentrice al lui E.
Burgess (care avea în vedere statutul familial), al structurii sectoriale al lui H. Hoyt
(ce se referea la statutul socio-economic al ariilor) sau al nucleelor multiple, elaborat
de Garisson şi Ullman (individualizând arii comerciale sau pe cele cu etnii diferite)
In anii ’60 statutul familial se diferenţiază prin creşterea duratei medii de viaţă şi prin
participarea progresivă a femeii la forţa de muncă. In anii ‘70, odată cu naşterea a
noi dimensiuni structurante ale spaţiului social, diferenţierile şi polarizările se
accentuează, deoarece se pare că forma spaţială urbană nu mai corespunde
funcţiei. Au loc procese contradictorii, prin care activităţile productive tind să dispară
din spaţiul intra-urban central şi pericentral, în timp ce altele precum comerţul sau
activităţile culturale şi bancare continuă să se localizeze.
Aglomeraţiile urbane trec printr-o o fază de adaptare a vechilor structuri teritoriale la
noile nevoi de producţie şi de reproducţie, la noile exigenţe ale organizării muncii.
Aceasta înseamnă că oraşul postbelic, care respecta perfect modelul “factory-town”,
depinzând de activităţile industriale, suferă modificări tot mai spectaculoase în
structura sa fundamentală. Ca urmare, clădirile industriale şi părţi întregi ale oraşelor
se reutilizează şi se echipează pentru a face faţă noilor activităţi şi noilor grupuri
social-culturale.
Sunt tot mai evidente noile caracteristici ale spaţiului urban reprezentate de
maleabilitate şi nedeterminare. Aceasta înseamnă că spaţiile rezidenţiale devin spaţii
de servicii, că spaţiile industriale devin spaţii rezidenţiale, că vechile cartiere sărace
devin cartiere de lux, că multe din casele care erau socotite cu o arhitectură săracă
devin monumente ş.a.m.d. Practic, ordinea preferinţelor, judecăţile şi valorile sunt
treptat bulversate şi chiar inversate.
Structura internă a oraşelor a suferit mult datorită proceselor pe care le-a cunoscut
urbanizarea în general. Astfel, după o urbanizare explosivă în perioada industrializării
de început, când structurile urbane respectau efectele impuse de distanţa de la
centru oraşului la periferie, a urmat o perioadă de suburbanizare şi periurbanizare.
Această perioadă a determinat relaxarea zonelor centrale, părăsirea acestor spaţii
mai ales clasele bogate şi dezvoltarea unor adevărate centuri urbane la exteriorul
21

oraşului, mergând până la distanţe de 50 sau chiar 100 de km. Producţia de
automobile şi reţelele de autostrăzi au favorizat procesele de depopulare a zonelor
centrale şi de creştere a complexităţii periferiilor sau ariilor înconjurătoare.
Refolosirea spaţiului urban central generează astăzi mutaţii social-culturale, care fac
frecvent obiectul de analiză al lucrărilor de geografie urbană. In cadrul acestui proces
complex se detaşează cel de gentrificare (“gentrification”), care ar putea fi tradus prin
“elitizare” sau prin “îmburghezire”. Acest fenomen de circa 15 ani constituie tematica
preferenţială a numeroase studii, mai ales în şcoala anglo-americană (Bourne, Ley,
Smith şi alţii).
Este vorba de o evoluţie ascendentă a statutului socio-economic al cartierelor
centrale, observată în numeroase oraşe occidentale, dar îndeosebi în oraşele
americane. Acestea au frânat puternic tendinţa de suburbanizare dominantă în
dinamica urbană de după anii 1920, determinând o reurbanizare a centrelor oraşelor.
Clasele sociale cu venituri modeste din ariile centrale sunt înlocuite de altele cu
venituri mai mari, dar şi cu un nivel cultural şi profesional deosebit.
Concluzia este că gentrificarea apare, în primul rând, ca un proces de factură socială
şi culturală. Consecinţele acesteia, care evident că afectează structura intra-urbană
a unui oraş trebuie căutate într-un nou stil de viaţă, dar şi prin excluderea progresivă
din ariile centrale ale celor defavorizaţi.
Paralel, asistăm la o puternică mobilitate profesională a femeilor, care sunt integrate
în activităţi aparţinând terţiarului superior dezvoltat în zonele centrale. Parte
integrantă a procesului de elitizare, noile angajate ale zonelor centrale, înalt pregătite
profesional şi-au redus timpul dedicat gospodăriilor, menajului. Ca urmare, apare o
clasă servitoare, formată din muncitoare cu salarii mult mai mici şi care lucrează în
comerţ şi în micile servicii. Aceste servicii se dezvoltă întrucât noile elite sociale
solicită o serie de activităţi (întreţinere curentă sau menaj de exemplu), care altădată
erau făcute de soţie.
Acest tip de activitate puţin calificată şi puţin remunerată este rezervat de facto
femeilor fără un bagaj profesional deosebit, uneori chiar analfabete. Majoritatea
acestor femei sunt tinere provenind din rândul imigranţilor sau al familiilor
monoparentale, cu mulţi copii. Neavând posibilitatea de a se deplasa cu
autoturismele proprii, acestea locuiesc în condiţii modste în apropierea locului de
muncă. De aici rezultă un paradox: coabitarea a doua categorii de persoane, ce
aparţin la două medii sociale şi culturale opuse, care se ignoră, dar care sunt legate
printr-o relaţie de piaţă.
Zonele funcţionale. Spaţiul urban este foarte heterogen, remarcându-se o varietate
de peisaje interne, trecerea de la unul la altul fiind lentă sau bruscă. Această
diversitate este determinată de existenţa în cadrul oraşului a trei subspaţii de bază:
concentrări de locuinţe; concentrări de activităţi productive (industriale şi
meşteşugăreşti); concentrări de activităţi terţiare. Acestora le corespund la nivel intraurban
funcţii specifice: funcţia rezidenţială, secundară, terţiară. Localizarea acestor
subspaţii este foarte diferită, ordonată sau haotică.
22

Principalele zone funcţionale sunt stabilite în raport de rolul pe care îl are un
subspaţiu relativ omogen în funcţionarea oraşului propriu-zis. Tradiţional, se disting
următoareke zone funcţionale:
a) Zona terţiară sau de servicii, de regulă este concentrată în centru sau pe o
stradă principală. Oraşele mari prezintă o reţea polinucleară. Mariel cartiere
rezidenţiale prezintă centre terţiare secundare. Porturile sunt cunoscute prin
localizarea serviciilor, cel puţin de un anumit tip, în ariile litorale;
b) Zona industrială. În oraşele industriale, aceasta este localizată pretutindeni,
spaţiul urban fiind un ţesut nedefinit:. De regulă, industriile poluante se
localizează la periferie sau sunt delocalizate în alte arii învecinate, pe când
cele nepoluante (textile, încălţăminte, obiecte de lux) sunt menţinute pe
vechile locaţii.
Zonele industriale s-au dezvoltat de-a lungul fluviilor sau al căilor de
comunicaţie, legând oraşul de reţeaua urbană naţională sau internatională.
c) Zonele rezidenţiale. Ocupă cea mai mare suprafaţă: în unele oraşe noi
acestea sunt grupate în jurul întreprinderilor industriale, în cele vechi la
distanţe mult mai mari. Se pot distinge zone rezidenţiale cu clădiri
monofamiliale şi cu clădiri multifamiliale. La periferia oraşelor, cartierele
rezidenţiale sunt sărace, însemnând o îngămădire dezordonată de locuinţe
foarte modeste, care cunosc denumiri diferite, precum şi câteva particularităţi,
care le individualizează: bidonvilluri (în oraşele din ţările francophone africane,
favelas-uri în Rio de Janeiro sau alte oraşe braziliene şi barriadas în Lima.
După structura socială zonele rezidenţiale se clasifică în zone ale claselor
bogate, zone ale claselor modeste (localizate în jurul cartierelor de servicii) şi
cartierele muncitoreşti. Pentru New York macrostructura generală internă
cuprinde: nucleul urban propriu-zis, care înseamnă funcţionari şi comercianţi
(Queen, Bronx), apoi o zonă a claselor cu venituri foarte ridicate şi zona estică
a muncitorilor, personalul de serviciu.
d) Zonele de transport şi depozite. Oraşele porturi prezintă spaţii specifice,
care sunt deţinute de mari antrepozite, dane portuare, care au funcţiuni
precise şi care depăşesc cu mult satisfacerea necesităţilor spaţiului urban
propriu-zis, adresându-se unui stat sau mai multor state (Rotterdam, de
exemplu). Oraşele continentale interne au suprafeţe mari ocupate cu căi
ferate, depozite în jurul gărilor.
e) Alte zone funcţionale sunt mai mult sau mai slab conturate şi se pot referi la
zonele politico-administrative, zonele de recreere, zonele de afaceri, zonele
speciale etc.
Elemente de organizare a spaţiului urban propriu-zis. În analiza modului de
organizare a acestuia trebuie să se ţină cont de influenţa condiţiilor naturale, de
raportul dintre zonele rezidenţiale, industriale şi de servicii.
Cele mai mari probleme sunt puse de restructurarea zonelor industriale şi acelor
rezidenţiale. De obicei zonele industriale sunt situate în afara perimetrelor
construibile sau în interiorul acestora, când este vorba de industrii nepoluante. Alte
23

industrii sunt localizate de-alungul arterelor de penetraţie în oraşe. În principiu există
oraşe cu două sau mai multe zone industriale, în special oraşele mari şi mijlocii, pe
când cele mici au de regulă o singură zonă industrială.
3. ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ
URBANĂ
3.1. ELEMENTE DE ECONOMIE URBANĂ
Caracteristici generale. Economia urbană a apărut din necesitatea găsirii unor
soluţii la problemele şi disfuncţionalităţile cu care s-a confruntat oraşul, în special
după cel de-al doilea război mondial. Disfuncţionalităţile majore se referă la creşterea
congestiunii urbane, a poluării, a locuinţelor, a criminalităţii, a finanţelor locale
ş.a.m.d., pe care autorităţile locale trebuie să le rezolve.
Principalele probleme la care răspunde economia urbană sunt reprezentate de:
- managementul crizei economice la nivel local. Criza economică se manifestă
rapid într-o creştere a şomajului, de unde şi întrebări de genul: Cum să gestionezi
şomajul şi să-l ţii sub control, cum să ajuţi populaţiile afectate de astfel de crize?
În acest sens, competenţele oraşului în raport cu cele ale consiliilor regionale şi
ale statului trebuie clar stabilite, pentru identificarea corectă a resurselor ce
trebuie alocate pentru rezolvarea problemelor economice;
- dimensiunile patologiei urbane. Cunoaşterea efectelor generate de acutizarea
segregării etnice şi sociale, de problemele complexe ale categoriilor defavorizate,
de creşterea poluării, este esenţială în elaborarea unor politici corespunzătoare şi
corelate cu costurile adiacente implementării lor;
- capacitatea redusă a căilor de rulare în raport cu traficul urban. Rezolvarea
acestui decalaj trebuie să ţină cont de populaţia pe care o va avea oraşul în anul
2010-2020, care vor fi activităţile sale, structura internă a spaţiului urban, care vor
fi locurile de rezidenţă, care vor fi traseele zilnice de deplasare etc;
- cererea continuă de locuinţe. Pentru a atenua această criză, în multe cazuri,
trebuie creată o adevărată industrie a construcţiilor. Ori a construi milioane de
locuinţe, implică a prevedea în mod clar creşterea oraşelor la orizontul anilor
respectivi;
Pentru corecta înţelegere a schimbărilor intervenite în domeniul economiei urbane
trebuie să se ţină seama de:
a) strategiile naţionale, stabilite pe baza integrării mentalităţilor colective în
deciziile politicienilor;
b) marea flexibilitate a activităţilor economice, flexibilitate impusă de progresul
tehnic şi cel din domeniul managementului;
24

c) restructurarea spaţială a oraşelor şi a sistemelor urbane ca urmare a
dinamismului economic.
In ultimele decenii ale secolului XX, relaţiile dintre oraşe şi economie s-au amplificat
foarte rapid, aşa încât în procesul liniar de schimbare de la activităţi primare, la cele
industriale şi apoi la cele terţiare intervin mecanisme tot mai complexe de integrare a
acestor activităţi, de dispariţie a limitelor de altădată.
O consecinţă directă este că distincţia netă dintre fabricare şi servicii, foarte clară la
sfârşitul sec.XIX şi pe tot parcursul sec.XX nu o mai regăsim astăzi. Încă o dată se
demonstrează că atunci când economiile se diversifică şi se amplifică limitele dintre
sectoare dispar, conducând la o complicare permanentă a structurilor economice
urbane.
Dezindustrializarea şi terţiarizarea, ca procese economice actuale. Activităţile
economice responsabile cu explozia fenomenului urban au fost cele industriale, care
necesitau un volum foarte mare de forţă de muncă, ceea ce a condus la sporirea
ratei de imigrare în oraşe. Procesele de automatizare, de robotizare, dar mai ales
cele de delocalizare a activităţilor iniţiale au condus la diminuarea ponderii salariaţilor
ocupaţi direct în activităţile productive şi creşterea numerică a celor ocupaţi în alte
activităţi conexe sau complementare, pe de o parte, şi la atenuarea diferenţierilor
dintre activităţile specifice sectoarelor secundar şi terţiar, pe de altă parte. Astfel, prin
apariţia activităţilor legate de organizarea muncii, publicitate, gestiunea resurselor de
muncă este tot mai dificilă distincţia dintre sectoarele economiei urbane. În plus,
frecvent, acestea folosesc o mână de lucru mai numeroasă decât centrul de
activitate productivă.
În ultimele două-trei decenii ale sec.XX, noţiunea de servicii către întreprinderi,
cvasinecunoscută la început, se regăseşte în statistici cu numele de servicii speciale.
Această activitate demonstrează dificultăţile legate de încadrarea sa într-unul din
sectoarele tradiţionale. Similar are loc o translaţie a activităţilor ce se derulează în
sediile sociale ale marilor întreprinderi industriale spre sectorul terţiar.
Mutaţiile menţionate, dacă nu sunt analizate corect pot conduce la concluzii false. De
exemplu, cartierul La Defense, din Paris, apare ca o localizare de industrii grele
(siderurgie, hidrocarburi, petrochimie), când în realitate acolo sunt localizate doar
serviciile integrate în economia urbană care a devenit tertiar-industrială.
Descentralizarea a fost una dintre primele forme ale procesului de dezindustrializare.
Pentru prima dată astfel de fenomene au avut loc în Europa în anii `60, când
concernul PHILIPS şi-a amplasat o secţie în mediul rural al Normandiei. Astăzi,
dezindustrializarea se manifestă prin trei tipuri de procese: dispariţia unor
întreprinderi, care nu se pot adapta la exigenţele mediului urban relocalizarea altora
către periferie sau în alte locaţii din ţară sau străinătate şi apariţia de noi întreprinderi
mult mai performante.
Din prima categorie au făcut parte metalurgia, chimia, industria grea, în general, care
a cunoscut un declin foarte accentuat şi generalizat, dacă se exceptează crearea de
noi birouri şi sedii sociale ale acestor industrii de bază. Declinul este evident,
25

materializându-se în închiderea de unităţi industriale şi transferul lor, prin
transformare în alte locaţii.
În opoziţie cu industria grea, dinamica industriei bunurilor de consum este
surprinzătoare. Aceste ramuri, chiar localizate în oraşe, se remarcă printr-o creştere
permanentă a numărului de salariaţi, care, de regulă, este numeros. Aceasta ne face
să afirmăm că dezindustrializarea nu este un proces univoc şi generalizat. Spre
exemplu, în marea metropolă New York, industria confecţiilor şi comerţul en gros de
îmbrăcăminte au rezistat mult mai bine decât metalurgia sau chimia, care au părăsit
oraşul. Fluxurile în industria confecţiilor apropie furnizorii de consumatori, iar factorul
responsabil de menţinerea intensităţii acestor fluxuri este moda. Fluctuaţiile modei
imprimă un dinamism producţiei de confecţii, deseori personalizată sau de serie
mică, ceea ce asigură întreprinderilor o clientelă sigură.
Este un paradox că industriile cele mai moderne şi mai productive dispar din marile
centre urbane şi rămân cele mai banale, profilate pe industria confecţiilor, parţial a
încălţămintei şi a obiectelor de lux.
Procesul de dezindustrializare în România a fost extrem de dur, întrucât dezvoltarea
extensivă anterioară şi rigiditatea întreprinderilor nu au perms adaptarea la economia
de piaţă. Acest proces s-a manifestat mai ales prin închiderea întreprinderilor şi a
secţiilor pe care le dezvoltaseră în teritoriu. Succesul înregistrat de modernizarea
unor întreprinderi industriale şi de schimbarea totală a managementului anterior a
demonstrat viabilitatea unor activităţi aparţinând acestui sector.
În acelaşi timp, instalarea treptată în centrele urbane a unor firme de high-tech, care
valorifică inteligenţa şi spiritul inovator al specialiştilor români arată cealaltă faţetă a
procesului de dezindustrializare, respectiv de transformare a activităţilor industriale
tradiţionale, prin integrarea într-un terţiar superior.
Paralel cu procesul de dezindustrializare are loc un proces de terţiarizare, ale cărui
dimensiuni tind să domine total economiile urbane. Această terţiarizare, bazată pe
multiplicarea serviciilor, conduce la întrebări legate de limitele sale. Nu cumva
asistăm la o hipertrofiere a terţiarului, iar apariţia unei crize generalizate ar putea
conduce la dereglarea activităţilor din „coloşii urbani”? Ar putea avea aceştia aceiaşi
soartă cu cea a dinozaurilor din mezozoic?
Procesul de terţiarizare a economiei urbane în România cunoaşte un trend pozitiv,
dar este încă departe de un anumit nivel de saturaţie. Ani de-a rândul oraşele au
suferit de un terţiar dus la limitele minimale, întrucât prioritare erau activităţile direct
productive.
După anul 1989, terţiarul iniţial a fost unul banal şi tranzitoriu, pentru că a completat
o reţea de servicii total deficitară. Astăzi noile forme ale terţiarului, cu dezvoltarea
unor sectoare bancare, de asigurări, servicii către întreprinderi, publicitate,
managementul resurselor umane etc, tind să accelereze apropierea dintre
economiile urbane ale oraşelor româneşti şi ale oraşelor europene
Din punct de vedere geografic efectele dezindustrializării şi terţiarizării se traduc prin
forme spaţiale diferenţiate. In general, se pot individualiza cel puţin trei modele tipice
26

de adaptare a economiilor urbane la condiţiile tehnologice şi economice, la
patrimoniul social şi cultural al popoarelor.
Cu toate că există mari apropieri în ce priveşte managementul întreprinderii,
procesele de fabricaţie şi lărgirea mondială a pieţelor, răspunsul geografic la aceste
procese pentru ţări ca SUA, Japonia şi cele din UE, este relativ diferit. Astfel, în ţările
vest-europene rămân dominante marile reguli metropolitane, bazate pe ideea
ordonării economiei în jurul unui oraş-centru, dotat cu numeroase activităţi. La diferite
scări, modelul Parisului se regăseşte în mai multe ţări şi regiuni ale acestora din
Europa de Vest.
Spre deosebire de acest model, SUA posesoarea mai multor categorii de megapoli,
cu multe zeci de milioane de locuitori, prezintă centralităţi marcante în peisajul urban.
Aceste centralităţi sunt puse în evidenţă de Centrele de Afaceri (Central Bussines
Districts), care dau nota caracteristică faţă de dispunerea reală a activităţilor în
suburbii. Totodată, se remarcă faptul că SUA promovează o apropiere a centrelor de
înaltă tehnologie de concentrările urbane, de lumea de afaceri şi de mediul social,
ceea ce ar putea contura o nouă pistă de evoluţie pentru oraşele americane.
Concluzia este că din punct de vedere geografic, economiile urbane actuale au o
puternică tendinţă de dezindustrializare, inclusiv în ţările mai slab dezvoltate şi că
asistăm la o întărire a centralităţii pentru a se menţine forţa creatoare, inovativă a
oraşelor, prin dezvoltarea terţiarului superior.
3.2. FUNCŢIILE URBANE
După cel de-al doilea război mondial are loc o translare a analizei în domeniul
geografiei urbane de la concepţia morfologică la cea funcţională. Germenii acestei
schimbări radicale se află în primele cercetări de geografie sistematică de la sfârşitul
secolului al XIX-lea (pentru prima dată acest termen, împrumutat de la fiziologie,
termenul a fost introdus în geografie de către Fr. Ratzel, în anul 1891).
În perioada interbelică au apărut mult mai clar aceste preocupări, ale integrării în
analizele geografice a rezultatelor obţinute în domeniul biologiei şi fiziologiei. Această
idee, a funcţiilor urbane, a fost deosebit de fecundă, întrucât a stat la baza construirii
întregului edificiu al analizelor teritoriale funcţionale şi în special urbane.
Resurse, potenţial, activitate şi funcţie. Pentru a elimina unele confuzii frecvent
întâlnite în analiza funcţiilor urbane, considerăm utilă delimitarea conceptuală a unor
noţiuni de bază, precum: potenţial, resurse, activitate şi funcţie.
Resursele reprezintă acele componente care, prin includerea în procesele de
producţie se pot transforma în bunuri. Este vorba de resurse directe, cum ar fi
produsele agricole, minereurile, nemetalele, rocile, apa, aerul ş.a.m.d., dar şi de
resursele indirecte, ca forţa de muncă, dotată cu o anumită inteligenţă şi putere
fizică, tradiţia transmisă din generaţie în generaţie.
Potenţialul urban se referă la valenţele unui oraş pentru dezvoltarea sa ulterioară,
incluzând, pe de o parte premisele de dezvoltare, iar pe de altă parte resursele de
care dispune. Printre premisele de dezvoltare se pot număra: contextul naţional şi
regional, poziţia geografică în sistemul local de aşezări şi în raport cu resursele
27

spaţiului, pretabilitatea condiţiilor naturale la un proces de concentrare superioară a
populaţiei şi activităţilor economico-sociale etc.
Potenţialul de dezvoltare include şi elemente de natură antropică, precum
infrastructura industrială sau urbană, precum şi comportamentul cultural şi nivelul de
civilizaţie al comunităţii urbane locale.
Activitatea este acţiunea de transformare a potenţialului de dezvoltare (deci, inclusiv
a resurselor) în produse materiale şi spirituale necesare comunităţii urbane
respective şi spaţiului adiacent acesteia. Deci, transformările pot să fie fizice,
chimice, biologice, de restructurare fizică, de educaţie, de asigurare a altor servicii,
de cercetare ş.a.m.d.
Funcţiile urbane. Activităţile urbane sunt de două categorii: unele care asigură
existenţa propriu-zisă a oraşului, funcţionarea mecanismelor sale interne, iar altele
care răspund cerinţelor generate de acoperirea unui necesar de produse sau
informaţii ale unui spaţiu exterior oraşului.
Disocierea celor două categorii de activităţi a fost efectuată relativ târziu, respectiv la
începutul anilor ’60, atunci când G. Alexanderson a făcut distincţie între activităţile de
producţie servind oraşul (construcţii de locuinţe, brutării, băcănii de cartier, şcoli
primare) şi cele care servesc exteriorul acestuia. Primele sunt efecte ale grupării
umane, ale concentrării de populaţie, iar singure nu justifică statutul de oraş. Aceste
activităţi au fost considerate a genera funcţii locale, termen pe care J.B.Garnier îl
considera impropriu. Plecând de la ideea eliminării oricărei potenţiale confuzii avea
perfectă dreptate, dar dacă avem în vedere structura diferenţiată a oraşului, se poate
admite existenţa la nivel intraurban a unor activităţi ce generează funcţii pentru oraş,
în totalitatea sa.
Activităţile din cea de-a doua categorie sunt efecte ale rolului pe care îl are un oraş în
teritoriu, unde îndeplineşte funcţii precise vis-a-vis de celelalte aşezări rurale şi
urbane. Funcţiile urbane sunt, deci, acele activităţi care justifică existenţa şi evoluţia
oraşului în raport cu teritoriul în care se inserează. Cu alte cuvinte, le-am putea
denumi ca “profesiuni ale oraşului”, respectiv ce oferă acesta altor localităţi pentru aşi
procura resursele de care are nevoie.
Primele analize sistematice asupra activităţilor extraurbane le-au făcut Chuancy
Harris (1943), distingând 8 categorii de oraş în S.U.A.: miniere, industriale,
comerciale, de comunicaţie şi transport, universitare, capitale, de recreere, ccu funcţii
complexe. Gabrielle Schwartz (1959) a clasificat funcţiile urbane în patru categorii:
politice, culturale, economice şi de capitală. J.B. Garnier adaugp funcţia militară, care
a avut un rol important de-a lungul istoriei, multe oraşe avându-şi originea în poziţia
strategică de apărare pe care o avea acestea.
Privite în evoluţia lor istorică oraşele au apărut iniţial prin exercitarea unei singure
funcţii, care fie a fost înlocuită cu alta, fie a fost completată cu o nouă funcţie.
Corespunzător celor două direcţii de schimbare funcţională putem individualiya
douaă procese: unul de translaţia a funcţiei, iar altul de complicare funcţională.
28

Translaţia funcţiei este rezultatul înlocuirii succesive a funcţiei anterioare cu alta care
corespunde noului stadiu de dezvoltare a societăţii. De exemplu, funcţia militară
iniţială a fost înlocuită cu una comercială; descoperirea unor resurse minerale în
apropiere a determinat preluarea funcţiei comerciale de un alt oraş din vecinătate şi
dezvoltarea funcţiei miniere. Reconversia acesteia în alta de prelucrare industrială a
însemnat o nouă înlocuire a funcţiei anterioare, iar, astăzi, apariţia unor funcţii de
servicii complexe înseamnă o ultimă translaţie. Ideea de bază care defineşte
această translaţie aproape rectilinie se fundamentează pe menţinerea caracterului
monofuncţional al oraşului respectiv.
Complicarea funcţională reprezintă cel de-al doilea proces, definit de un cumul
funcţional mai mult sau mai puţin aditiv. Acest cumul se realizează prin adăugarea de
noi funcţii urbane la cele iniţiale, conducând la o complexitate funcţională. Frecvent,
funcţia iniţială constituie o frână în ideea complicării funcţionale, întrucât comunităţile
locale sunt destulde conservatoare în a accepta noi funcţii dezvoltate relativ brusc.
Aceasta, deoarece în spatele noilor funcţii urbane sunt noi tipuri de activităţi care
solicită o reconversie a forţei de muncă locale, însuţirea de noi competenţe, ceea ce
înseamnă o nouă traiectorie individuală sau a unor clase sociale întregi.
Determinarea funcţiilor urbane. Necesitatea determinării funcţiilor urbane este o
necesitate sau doar un exerciţiu didactico-ştiinţific? Răspunsul este însă foarte clar:
determinarea funcţiilor urbane reprezintă o necesitate de ordin practic, fundamentând
politici urbane şi atitudini ale comunităţilor locale vis-a-vis de dezvoltarea lor viitoare.
Mai concret, rezultatele pot fi utilizate pentru a depista raportul între funcţia urbană şi
necesarul sau resursele oraşului şi spaţiului adiacent, pe de o parte, dar şi pentru
restructurarea la nivel naţional sau regional a sistemelor de aşezări, pentru
includerea teritoriilor respective în zone de influenţă active, pe de altă parte. Prin
urmare, conştientizarea decidenţilor locali asupra necesităţii creşterii sau reducerii
complexităţii funcţionale a oraşului, respectiv fundamentarea deciziilor la nivel
naţional sau regional în legătură cu restabilirea concordanţei dintre ierarhizarea
funcţională a aşezărilor şi obiectivelor dezvoltării strategice în viitor.
Stabilirea funcţiilor urbane este destul de dificilă datorită:
- departajării dificile dintre activităţile banale (cele adresate oraşului propriu-zis) şi
cele extraurbane, întrucât acelaşi tip de activitate se desfăşoară atât pentru
necesităţile interne, cât şi pentru cele externe;
- inexistenţei unor evidenţe statistice semnificative, deseori fiind grupate activităţi
cu caracter foarte diferit (spre exemplu, exploatarea forestieră cu prelucrarea
lemnului, cele două activităţi aparţinând sectorului primar, respectiv secundar);
- exprimării în unităţi foarte diferite de măsurare a produselor activităţilor respective
(lei, mp, tone, hl ş.a.m.d.) şi dificila comparare a lor;
- lipsei unor măsurători curente asupra schimbărilor în intensitatea şi structura
activităţilor; singura bază de analiză unitară a funcţiilor urbane o constituie
informaţia dată privind volumul şi structura populaţiei active la recensăminte. Se
cunoaşte, însă, că recensămintele se desfăşoară la un interval de 10 ani sau
chiar mai mare (între recensămintele din 1977 şi 1992 au fost 15 ani), ceea ce
face ca unele schimbări pe termen scurt intervenite în dinamica funcţiilor urbane
să nu fie surprinse de evidenţele statistice. Dacă avem în vedere dinamicxa
economico-socială din perioadele de tranziţie, atunci în mod sigur derularea
recensămintelor la intervale de 10 ani este prea mare. În acelaşi timp, o scurtare
29

a acestei perioade, înseamnă costuri foarte mari, încărcând un contribuabil ce
trece şi aşa prin mari dificultăţi.
Populaţia activă rămâne cel mai important indicator utilizat în determinarea funcţiilor
urbane, întrucât informaţia furnizată de recensăminte este cea mai completă şi
permite comparaţia într-un teritoriu naţional şi nu numai. Cu toate acestea,
inconvenientul principal constă în faptul că ia în consideraţie structura populaţiei din
acea localitate, fără să ţină cont de existenţa sau non-existenţa unei activităţi de acel
tip. Datorită acestei situaţii, localităţile din jurul marilor oraşe par a avea o funcţie
industrială dominantă, deşi nu există nici-o întreprindere cu acest profil în acestea;
majoritatea populaţiei active lucrează în industria oraşului din apropiere. Pentru
remedierea acestei deficienţe de fond este adesea folosită structura populaţiei
ocupate (existentă în evidenţele statistice anuale, şi care ţine cont de locul de muncă
al populaţiei respective) sau chiar simpla informaţie a existenţei sau nu a unei astfel
de întreprinderi în localităţile respective.
După cum s-a remarcat, o operaţiune relativ delicată este aceea a individualizării
activităţilor extraurbane. În acest sens prin utilizarea indicatorului „structura populaţiei
active” se pot distinge două metode: cea a nivelului minim şi cea a nomogramei
triunghiulare.
a) Metoda nivelului minim presupune analiza comparativă a oraşelor din spaţiul
naţional sau regional pe tipuri de activităţi. Dacă nivelul minim atins într-unul
din oraşe este de 15% pentru populaţia activă din sectorul terţiar, aceasta
înseamnă că o astfel de proporţie este suficientă pentru acoperirea serviciilor
la nivel intraurban. Diferenţa dintre valoarea înregistrată pentru activităţile
terţiare în fiecare dintre celelalte centre urbane exprimă, indirect (pentru că
folosim structura populaţiei active), ponderea activităţilor extraurbane şi deci a
funcţiei urbane.
b) Metoda nomogramei triunghiulare este o metoda grafică, ce plasează
oraaşele în spaţiul din interiorul unui triunghi echilateral. Fiecare latură a
triunghiului exprimă ponderea populaţiei active într-unul din cele trei sectoare:
primar (agricultură, exploatrea forestieră, minierit, pescuit), secundar (industrie
şi construcţii) şi terţiar (servicii). Valorile pentru fiecare din sectoare sunt
cuprins între 0 şi 100%, valori care se trec pe laturile respective. Ţinând cont
că totalul ponderilor pe cele trei sectoare nu poate depăşi 100%, se va trece la
reprezentarea grafică a poziţiei deţinute de fiecare dintre oraşele analizate.
Pentru reprezentarea corectă a acestei poziţii, trebuie respectate două reguli:
- totdeauna creşterea valorilor se face în acelaşi sens (de la 0 la 100%),
pentru toate laturile;
- pentru determinarea poziţiei oraşului, în dreptul valorii corespunzătoare
sectorului respectiv se duce o paralelă la latura anterioară.
Intersecţia a cel puţin două drepte confirmă plasamentul oraşului printr-un
punct.
Pentru a interpreta poziţia unui oraş oarecare, se construieşte unind mijloacele celor
trei laturi un triunghi echilateral circumscris triunghiului iniţial. Dacă oraşul analizat se
plasează în interiorul acestui triunghi circumscris, atunci are funcţii mixte. Dacă se
30

plasează în celelalte triunghiuri marginale atunci oraşul este specializat într-unul din
sectoarele care are trecută pe o latură valori cuprinse între 50 şi 100%.
Astfel se stabilesc principalele tipuri funcţionale de oraşe. Evident că pentru stabilirea
unor subtipuri este necesară analiza în detaliu a activităţilor concrete care se
desfăşoară în oraşe şi care dau nota dominantă a activităţilor adresate extravilanului.
De aceea în cele ce urmează vom trece în revistă cele mai întâlnite funcţii urbane
Principalele funcţii urbane. Fără a respecta o anumită ordine, vom încerca
prezentarea succintă a principalelor funcţii urbane, oferind şi câteva exemple pentru
fiecare dintre acestea.
a) Funcţia militară. Aceasta îşi menţine locul în geografia urbană, doar ca una
din primele funcţii urbane, astăzi fiind practic mai greu identificată (unele oraşe
din antichitate sau medievale cu o astfel de funcţie au pierdut-o în totalitate –
Koln, Besancon, Verdun, Edinburgh). Cu toate acestea, unele dintre oraşele
de astăzi înglobează o asemenea funcţie, fără a fi dominantă: Vladivostok,
Toulon, Portsmouth.
b) Funcţia comercială. Practic, nu se poate concepe existenţa unui oraş fără a
exercita funcţii comerciale. Există oraşe care s-au născut din necesităţi
comerciale, apărând ca târguri, unde ţăranii provenind din arii geografice cu
agriculturi complementare făceau schimb de produse. Funcţia comercială s-a
dezvoltat şi în porturi unde mărfurile erau aduse de peste mări.
Forma embrionară cea mai veche a reprezentat-o burgul sau târgul local.
Acesta a atins apogeul la mijlocul sec.XIX în Europa de Vest şi în prima
jumătate a sec.XX în cea de Est. În general, oraşul târg era caracterizat ca o
localitate cu întreruperi de activitate, cunoscând o puternică animaţie în ziua
târgului. În România, ca şi în alte ţări care au cunoscut regimul totalitar, după
prăbuşirea acestuia s-a remarcat o revitalizare a funcţiei de târg, pe care
unele localităţi o deţinuseră anterior.
O altă formă de activitate care a generat apariţia de noi oraşe a fost aceea
centrată pe agenţiile comerciale (factorii, accentul pe ultima silabă). Acestea
au apărut la contactul dintre o societate primitivă şi una evoluată. Spre
exemplu, laponii făceau sute de kilometri pentru a-şi schimba pieile de reni, la
fel şi eschimoşii din Canada nordică.
c) Funcţia de transport. Strâns conectată sau chiar dependentă de comerţ, iar
mai târziu de alte activităţi economice s-a dezvoltat funcţia de transport. Pe
tipuri de transport putem identifica oraşe care au apărut ca urmare a rolului pe
care l-au avut în reţelele de transport rutier, feroviar, fluviatil sau maritim.
- transporturile rutiere, prin frecvenţa locurilor de popas au favorizat
apariţia de oraşe. Se ştie că în secolul XIX drumurile erau foarte animate
de cursele regulate, rapide şi poştalioane, care aveau nevoie de locuri de
popas, mai ales înainte de a trece prin zone dificile (Insbruck, înainte de
trecerea prin pasul Bremer). Numeroase oraşe s-au dezvoltat, mai ales în
arii cu medii restrictive, ca locuri de popas pentru caravane: Lulan, în
31

azinul Tarimului, Alep în Orientul Apropiat, Tombouctou şi Biskra la
marginile Saharei;
- transporturile feroviare, atât prin locurile de oprire, cât şi prin nodurile
feroviare au determinat apariţia de noi oraşe. Locomotivele cu abur făceau
popasuri pentru alimentare cu apă din 200 în 200 de kilometri, apărând
centre feroviare şi puncte de bifurcaţie a căilor ferate. Vidal de la Blache
afirma că în SUA şi Canada, maoritatea oraşelor din interior au fost mai
întâi gări. Transiberianul a generat la rândul său centre urbane importante,
care au fost iniţial locuri de alimentare a locomotivelor cu apă (Ufa
Celeabinsk, Novosibirsk ş.a..m.d. La acestea se pot adăuga gările de
frontieră, care au generat oraşe dublete;
- Transporturile fluviale au fost la originea unor centre urbane, mai ales
în punctele în care a fost necesară transbordarea mărfurilor de pe un fluviu
important pe un afluent şi invers. Ca exemple, oraşele Lyon, apărut la
confluenţa Saone cu Rhone, şi Strasbourg a ill cu Rhin;
- Transporturile maritime au demonstrat valoarea ţărmurilor în apariţia a
numeroase centre urbane. Unele dintre oraşe s-au dezvoltat ca escale
pentru transportul maritim la mare distanţă (dakar, Capetown), altele ca
centre de export pentru anumite produse: cărbune (Cardif), lemn
(Libreville) sau cafea (Santos);
d) Functia industrială. S-a constatat că oraşele cu funcţii industriale, chiar dacă
activităţile lor generează concentrări de activităţi şi de populaţie, sunt mult mai
instabile decât cele cu funcţii comerciale. Aceasta întrucât oraşele cu astfel de
funcţii se sprijină pe două elemente principale: resurse şi piaţă de desfacere,
foarte fluctuante la presiunile concurenţei. In raport cu acestea oraşele
comerciale se bazează pe o arie regională conservatoare în ce priveşte
dependenţa de centrul furnizor de servicii sau produse de folosinţă
îndelungată.
După tipul de activităţi se disting oraşe cu funcţii miniere şi oraşe cu funcţii
industriale propriu-zise. Evident că primul subtip este forţat introdus în această
categorie, deoarece activitatea de minierit este una ce aparţine sectorului
primar şi nu secundar. Dar întrucât această abordare s-a încetăţenit astfel,
atunci o respectăm şi noi, distingând:
- oraşe miniere, dezvoltate iniţial pe baza activităţilor de minierit şi abia
ulterior diversificându-şi funcţiile. Procesul de concentrare urbană este
rapid, întrucât exploatarea minereurilor, a resurselor subslului în general,
implică apariţia a numeroase elemente conexe: construcţii de ocuinţe,
artere de circulaţie, dotări edilitare, social-culturale etc. Când se epuizează
resursele este posibil să asistăm chiar la dispariţia acestor oraşe. Astfel,
California, după ce în prima fază a fost asaltată de căutătorii de aur, care
au fondat haotic oraşe, a ajuns ulterior un cimitir rban. Abia ulterior viaţa
urbană a fost reluată pe alte baze.
32

După tipul de resurse, care au avut un rol decisiv în dezvoltarea urbană sau îl
manifestă şi astăzi se remarcă unele exemple: oraşe petroliere (petroleum City,
Baku, Tulsa, Hassi-Messaoud), oreşe apărute în arii de exploatare a zacămintelor
de gaze (Lacq – Franţa), oraşe cu exploatări de minereuri (Kiruna, Duluth,
Schefferville, oraşele din Katanga), oraşe carbonifere (cele din nordul Franţei,
Donbas, Kuzbas, Silezia superioară, Pennsylvania).
e) Funcţia culturală este carateristică atât oraşelor mari unde nu lipseşte, dar şi
unor oraşe mici, care oferă servicii culturale distincte. În această ultimă
categorie apar oraşe specializate, precum cele universitare (Bologna,
Cambridge, Oxford, Upsala, Gotingen, Heidelberg, Tsukuba, Pisa, Aachen
ş.a.m.d.), centrele literare şi artistice (Giessen - Germania), oreşele muzeu
(Lubeck, Sevilla, Veneţia), oraşe ale festivalelor şi congreselor (Salzburg,
Cannes, San Remo);
f) Funcţia politico-administrativă este deţinută de toate capitalele de stat, de
oraşele cu funcţii regionale sau locale, de diverse oraşe care deţin servicii cu
rol în administraţia teritorială.
g) Funcţia de rezidenţă temporară se regăseşte în cazul unor oraşe
specializate în diferite tipuri de servicii cu caracter mai mult sau mai puţin
sezonier. Aici snt incluse oraşele sanatoriu (Davos, Berck), oraşele de
vilegiatură şi turism (ca cele de pe valea Loirei sau valea Prahovei), oraşele
staţiuni maritime (Brighton, Arcachon, Miami, cele de pe coasta de Azur),
oraşele turismului de munte (Innsbruck, Lillehamer, Garmsch-Partenkirchen,
Chamonix), oraşele staţiuni balneare, oraşele de pensionari (Nisa).
3.3. ZONELE DE INFLUENŢĂ URBANĂ
Definiţia şi caracteristicile zonei de influenţă. Orice oraş dispune de relaţii de
diferite genuri, direcţii şi intensităţi cu spaţiul său adiacent, relaţii care îi asigură
existenţa şi care, proiectate spaţial, definesc zona de influenţă urbană. Cu alte
cuvinte, spaţiul din jurul unui oraş caracterizat prin relaţii foarte strânse între acesta şi
celelate localităţi urbane şi rurale reprezintă zona de influenţă a centrului urban
respectiv. Astfel definită zona de influenţă are o structură proprie, ce relevă ierarhii
complexe între aşezările componente, plasând la nivel superior oraşul generator.
Existenţa unui spaţiu de respiraţie în jurul unui oraş a fost semnalată încă de la
începutul secolului XX, dar primul care este cotat în literatura de specialitate a fi
introdus termenul de zonă de influenţă este Hans Bobeck, care remarca în anul 1927
necesitatea orientării cercetărilor asupra relaţiilor dintre oraşe şi spaţiul adiacent lor.
În acest context, menţionăm că Vintilă Mihăilescu, sublinia încă din anul 1922, într-un
articol scris asupra oraşului Călăraşi, necesitatea individualizării în jurul unui oraş a
trei arii de aprovizionare: zilnică, periodică şi aria de drenare depărtată. Această idee
ar fi putut sta la baza analizei ulterioare a zonelor de influenţă urbană.
În anul 1941, V. Mihăilescu reia aceeaşi temă în lucrarea „Oraşul ca fenomen
antropogeografic”, reducând zonele funcţionale externe la două: una apropiată şi alta
33

depărtată. În anul 1945, N.Al.Rădulescu, în articolul „Zonele de aprovizionre
apropiată ale câtorva oraşe din sudul României” introduce expresia de „zone de
întreţinere”.
Zona de influenţă, ca entitate teritorială, este percepută ca atare de specialişti,
inclusiv de geografi, dar mai rar folosită sub acest termen. Există două tendinţe
contradictorii: pe de o parte una care îi restrânge conţinutul limitându-l la ceea ce se
cheamă banlieu, suburbs, urban fringe, vorvort, mediu urban înconjurător, iar pe de
altă parte alta care exagerează extinderea spaţială, prin utilizarea unor termeni ca:
regiune polarizată, regiune urbană, regiune funcţională, regiune de organizare etc.
În literatura geografică românească sunt utilizate şi noţiuni similare, precum zona
periurbană, zona preorăşenească sau sfera de influenţă, toate definind un teritoriu ce
influenţează sau este influenţat de un oraş.
Puterea de influenţă a unui oraş tinde către „0” când distanţa tinde către infinit.
Această influenţă însă nu se derulează totdeauna după o funcţie a distanţei, ci este
perturbată de existenţa altor centre urbane mai mici cu propria lor zonă de influenţă.
Practic am putea vorbi de o continuitate a zonei de influenţă în cazul unui oraş relativ
izolat în spatiul rural şi de o discontinuitate evidentă în cazul oraşelor mari care au în
subordine oraşe de dimensiuni mijlocii şi mici, oraşe care diminuează extinderea
spaţială azonelor de influenţă majore. Discontinuităţile se remarcă mai ales în ariile
puternic urbanizate cu o reţea urbană puternic dezvoltată.
Mărimea zonei de influenţă depinde de mai multe elemente dintre care menţionăm:
a) nivelul de dezvoltare a ţării, care poate influenţa puterea de coordonare
teritorială a oraşelor. De regulă, zonele de influenţă sunt foarte bine conturate
în statele slab dezvoltate acolo unde decalajul urban-rural este foarte mare. În
ţările dezvoltate din punct de vedere economic, unde diferenţa dintre rural şi
urban aproape a dispărut, influenţa se realizează mai ales în plan cultural,
social şi al prestigiului;
b) talia oraşului are un rol esenţial în structura şi extinderea zonei de influenţă.
Astfel un oraş mic va oferi totdeauna o gamă redusă de produse şi servicii
ariei înconjurătoare, pe când unul mare, cu funcţii complexe, are o zonă de
influenţă mult mai vastă şi relativ bine individualizată;
c) densitatea centrelor urbane are un impact direct asupra extinderii zonei de
influenţă urbană; o arie puternic urbanizată presupune zone de inlfuenţă mult
restrânse în jurul oraşelor, pe când una cu o densitate redusă a oraşelor dă
posibilitate acestora să dezvolte zone de influenţă mult mai coerente şi,
evident mai extinse teritorial;
d) poziţia geografică faţa de elemente naturale majore sau faţă de graniţele
politice. Impactul vecinătăţii unor fluvii, catene muntoase sau graniţe se
regăseşte uşor atât în extinderea zonei de influenţă, cât mai ales în asimetria
acesteia.
Evident că zona de influenţă nu poate fi un tot global, omogen. Există atracţii şi
influenţe care dispar sau apar după o anumită distanţă. Din această cauză unii dintre
specialişti au fost tentaţi în a distinge în cadrul zonei de influenţă câteva subzone.
Astfel, G. Chabot distingea trei subzone: zona suburbană imediată, zona suburbană
apropiată şi marea zonă subrubană, iar P. Scholler remarca existenţa unui umland,
34

hinterland şi a zonei de influenţă. În ţara noastră V. Cucu, cel care a folosit şi
noţiunea de sferă de influenţă, sublinia existenţa două subzone: microsfera şi
macrosfera de influenţă
Determinarea zonelor de influenţă. Una dintre cele mai dificile probleme din
geografia urbană o reprezintă stabilirea extinderii teritoriale a zonei de influenţă.
Această dificultate rezidă din multitudinea relaţiilor dintre oraşe şi zonele lor
înconjurătoare, cât şi din odul de propagare a influenţelor urbane. Câmpul de atracţie
al unui oraş este similar cu câmpul electromagnetic, cu dificultăţi similare în
determinarea distanţei până la care se resimt influenţele.
Mulţimea de elemente componente ale fiecărei zone de influenţă impune stabilirea
ariilor de influenţă pentru fiecare dintre acestea. Variabilitatea limitelor fiecărei
componente constituie un obstacol în delimitarea teritorială a zonei de influenţă. De
aceea după ce se realizează cât mai multe hărţi cu arii de influenţă elementară (spre
exemplu, atracţia forţei de muncă, atracţia pieţelor agroalimentare pentru roducătorii
agricoli individuali, aria de recrutare a elevilor de la liceul sau liceele din oraş, aria de
asistenţă juridică etc) acestea se suprapun, iar zona de influenţă va fi mulţimea
intersecţiilor a cel puţin trei arii elementare de influenţă. Aşa se trasează teritorial
zona de influenţă, care cum am văzut presupune un volum foarte mare de muncă.
Pe plan mondial s-au remarcat preocupări asidue pentru delimitarea zonelor de
influenţă urbană sau a spaţiilor aflate sub directa influenţă a acestora. În acest sens
remarcăm chiar unele preocupări de la începutul sec.XIX (von Thuenen), apoi cele
ale lui Weber sau Christaller.
În perioada interbelică, inspirat din legea atracţiei universale a lui Newton, W. Reilly
ajunge la concluzia că două oraşe atrag cumpărătorii dintr-un spaţiu, direct
proporţional cu mărimea lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre acestea.
Reilly utilizează ca indicatori volumul vânzărilor în cele două centre şi formulează
următoarea lege, cunoscută sub numele de Legea atracţiei urbane:
V = p/d 2 ,
unde v este raportul vânzărilor de mărfuri în localitatea X din cele două centre, p
raportul populaţiilor, iar d este distanţa de la localitatea X la A, respectiv la B.
Întrucât s-a constatat că volumul vânzărilor de mărfuri este foarte dificil a fi obţinut ca
dată statistică şi, în plus, relevantă, s-au considerat suficiente doar două mărimi în
aprecierea limitei teoretice până la care se poate extinde zona de influenţă a oraşului
A, respectiv B. S-a ajuns, astfel, la utilizarea formulei Reilly-Converse:
DAB
DB = ------------
PA
1+ -------
PB
35

unde DB este distanţa de la limita externă a zonei de influenţă până la centru B, DAB
este distanţa dintre cele două oraşe A şi B, iar PA şi PB sunt populaţiile celor două
oraşe.
Pentru a observa dacă această formulă de calcul teoretic a extinderii zonei de
influenţă are un oarecare suport, presupunem că dorim să determinăm limita până la
care se extinde zona de influenţă a oraşului Ploieşti vis-a-vis de oraşul Bucureşti.
Având în vedere că distanţa între Ploieşti şi Bucureşti este de 60 km şi că populaţia
Bucureştiului depăşeşte de circa 8 ori populaţia oraşului Ploieşti, rezultă că distanţa
până la care se manifestă influenţa oraşului Ploieşti este de 20 km.
60 km
DPloieşti = --------- = 20 km
3
Această modalitate de a calcula zona de influenţă teoretică dintre două oraşe este
accesibilă şi chiar simplistă. Nu totdeauna însă datele sunt concludente, mai ales
atunci când condiţiile geografice dintre oraşe nu sunt ideale ca între cele două oraşe
luate ca exemplu mai sus.
În anul 1961, G. Chabot publică prima hartă a zonelor de influenţă a oraşelor cu
peste 50.000 locuitori din Franţa. Daniel Noin, ulterior, determină prin calcul aceste
zone de influenţă şi ajunge la concluzia că diferenţierile sunt relativ mici şi că la
nivelul la care operează geografia datele obţinute sunt suficient de relevante.
Pentru România, în lucrarea „Oraşele şi organizarea spaţiului geografic”, sunt
calculate pentru oraşele de atunci toate zonele de influenţă teoretică după formula
menţionată mai sus. Totodată, în aceeaşi ucrare sunt prezentate şi zonele de
influenţă reală a oraşelor aşa încât rezultă foarte clar deformările date de densitatea
diferită a reţelei urbane de la o zonă la alta a ţării.
Importanţa zonelor de influenţă urbană în organizarea spaţiului. Pentru a
poseda elemente pertinente în procesul de restructurare a spaţiului este important ca
analiza zonelor de influenţă urbană să se axeze pe relevarea:
relaţiei directe dintre mărimea zonei de influenţă şi puterea demografică şi
economică a oraşelor;
- gradului de acoperire a unui teritoriu de zone de influenţă activă;
- factorilor geografici care îşi pun amprenta asupra formei teritoriale a zonei de
influenţă: condiţii naturale, poziţie geografică, inclusiv presiune urbană;
- unor arii teritoriale care se află sub influenţa a două sau chiar trei zone de
influenţă;
- raporturilor dintre populaţia oraşului şi cea a zonei de influenţă care sunt foarte
variabile
Posedând astfel de elemente, se pot îmbogăţi politicile de organizare a spaţiului cu
noi idei, precum cele legate de:
- necesitatea includerii tuturor localităţilor rurale în zone de influenţă urbană
active;
36

- concordanţa dintre structura bazei economice a oraşului şi resursele ariei
adiacente;
- dezvoltarea infrastructurii locale;
- aprecierea capacităţii oraşelor de a satisface necesităţile zonelor de influenţă;
- optimizarea nivelului de dotare social-culturală, comercială şi edilitară a
oraşelor.
În concluzie stabilirea şi studierea zonelor de influenţă reprezintă o necesitate atât
pentru dezvoltarea urbană cât şi rurală, având în vedere nmărul mare de sate
cuprinse în directa coordonare a oraşelor. Zonele de influenţă justifică modul în care
oraşele reflectă starea spaţiului în care se dezvoltă, putând fi factori de amplificare
sau de blocare a dinamicii acestora.
4. SISTEMUL URBAN
4.1. SISTEMUL URBAN – DEFINIŢIE ŞI ENTITĂŢI SIMILARE
Noţiunea de sistem urban nu este atât de nouă pe cât pare. Pentru prima dată o
astfel de noţiune a fost utilizată în anul 1841, de către francezul J. Reynaud, care în
capitolul “Villes” al publicaţiei Encyclopedie Nouvelle definea sistemul general de
oraşe, ca reprezentând “până la un anumit punct sistemul general de inegalităţi ale
teritoriului”.
Ulterior, acest concept nu a mai fost reluat în mod explicit, decât în a doua jumătate
a sec.XX. În deceniul al VII-lea al acestui secol s-au intensificat preocupările pentru
cunoaşterea mecanismelor de funcţionare ale marilor ansambluri de localitati,
ale optimizării relaţiilor dintre aşezările urbane şi rurale, dintre acestea şi teritoriile
aferente. În acelaşi timp, dezvoltarea ştiinţei regionale, începând cu deceniul VII al
acestui secol a impulsionat cercetările pentru depistarea unui element coordonator în
teritoriu. Acest element ar putea fi chiar sistemul urban la care s-ar integra teritoriul
adiacent. Nu întâmplător ssistemele urbane au fost considerate osatura teritoriilor
având în vedere marea lor capacitate de structurare a acestora.
Un sistem urban a fost definit de A. Pred (1977) ca un ansamblu naţional sau
regional de oraşe care sunt interdependente, în sensul că orice schimbare
semnificativă în activitatea economică, în structura forţei de muncă, a veniturilor sau
populaţiei, în general, va produce, direct sau indirect, modificări asupra unuia sau
mai multor oraşe ale ansamblului respectiv.
Sintetic, un sistem urban implică existenţa unui ansamblu structurat de oraşe cu
relaţii de integrare şi ierarhizare între acestea, cu o evoluţie mai mult sau mai puţin
accentuată în timp şi spaţiu. Orice sistem urban se constituie din componente (N) şi
relaţii (R), care au intensităţi, se ordonează şi se intercondiţionează după legi (L)
geografice, economice şi social-istorice (Fig.4.1). Acestea determină, în final,
structura sistemului urban respectiv, caracterizată printr-o anumită poziţie a
oraşelor în spaţiu, prin anumite orientări şi dimensionări ale relaţiilor dintre acestea.
37

De ce oraşele se asociază în astfel de ansambluri urbane? Reamintim că în
capitolele anterioare am menţionat faptul că oraşul este un mare consumator de
resurse materiale şi umane, că aceste resurse sunt baza energetică şi inovativă a
oraşului, în general.
Orice oraş nu poate exista singur în mediul său, dacă nu are posibilitatea să utilizeze
excedentul de resurse posedate de alte aşezări şi să nu îşi asigure debuşeu pentru
propriile produse. Aşa cum menţiona V. Mihăilescu (1922), oraşul „drenează,
transformă şi distribuie” bunurile şi serviciile pe care le crează.
În consecinţă, orice diminuare a relaţiilor prin care un oraş se alimentează cu resurse
are repercusiuni asupra metabolismului acestuia, determinând o moarte prin
„inaniţie”, aşa cum o blocare a „ieşirilor” determină o sufocare a acestuia.
În afara noţiunii de sistem urban, literatura de specialitate utilizează şi alte noţiuni
precum: tramă, reţea şi armătură urbană. Trama urbană reprezintă simpla distribuţie
a oraşelor într-un teritoriu. Reţeaua urbană este concepută nu numai ca o structură
formată din linii şi noduri, dar având şi relaţii între oraşele componente.
Geografii francezi făceau distincţia dintre reţea şi armătură urbană, considerând că
prima se dezvoltă în jurul unui oraş regional sau subregional, iar cea dea-a doua fiind
conturată doar de capitală. Altfel spus reţeaua naţională urbană în toate cazurile
poate fi denumită armătură, pe când subreţelele dintr-o ţară nu sunt decât simple
reţele urbane.
După aprecierile noastre armătura urbană implică o coerenţă a reţelei urbane, ceea
ce o apropie prin definiţie cu noţiunea de sistem urban. Reţeaua urbană nu se
caracterizează neapărat prin sinergie şi coerenţă, ci, doar prin relaţiile care se
stabilesc între oraşele dintr-un anumit teritoriu.
Aceasta înseamnă că atunci când vorbim de un sistem urban presupunem totdeauna
o reţea urbană, reciproca nefiind valabilă. Adică nu toate reţelele urbane sunt
neapărat şi sisteme urbane. Rezultă că, de regulă, este greşit a vorbi de un sistem
urban identificat la nivelul unei unităţi de relief majore sau de-a lungul unei axe
hidrografice. În schimb fără a greşi putem să discutăm de o reţea urbană în orice
teritoriu ad-hoc cu condiţia să existe cel puţin trei centre urbane.
Totdeauna când dorim să identificăm un sistem urban trebuie să pornim de la oraşul
pe care îl considerăm că furnizează bunuri şi servicii tuturor celorlalte dintr-un anumit
teritoriu.
SISTEM
URBAN
Oraşe de servicii Politicoadministrative
ELEMENTE RELAŢII
38

Seturi de
oraşe
STRUCTURA
Fig. 4.1. Conceptul de sistem urban
4.2. CARACTERISTICILE SISTEMULUI URBAN
economice demografice
Printre caracteristicile de bază ale sistemelor urbane se află ierarhizarea,
centralitatea şi specializarea, toate trei reprezentând adevărate principii de
structurare dinamică, reflectate în configuraţia fizionomică şi funcţională a acestor
ansambluri urbane.
Ierarhizarea.
Aceasta presupune ordonarea setului de oraşe în ordine crescândă
sau descrescândă în funcţie de valorile unui indicator sau ale mai multor indicatori.
Ierarhizarea care are la bază un singur indicator este, în general, mai puţin utilizată,
având în vedere complexitatea oraşelor care face neverosimilă o ierarhizare rezultată
în urma analizei unicriteriale,
Aceasta este explicaţia faptului că cele mai multe ierarhizări iau în consideraţie mai
mulţi indicatori sau indici complecşi, pentru a măsura mai bine similarităţile dintre
oraşe în materie de structură, dinamică, potenţial. Astfel de ierarhizări, multicriteriale,
pun o problemă de fond şi anume a numărului minim de indicatori care trebuie să fie
luaţi în atenţie pentru a obţine un tablou ierarhic cât mai aproape de realitate.
Concluzia este că nu mulţimea indicatorilor, ci relevanţa acestora oferă calitate
ierarhizărilor.
Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui sistem urban, dar care nu
obligă în mod necesar ca toate oraşele să fie orientate după o piramidă a puterii.
Aceasta implică însă o diferenţiere netă a oraşelor plasate pe nivele bine
individualizate, după mărimea, varietatea şi numărul funcţiilor, după extinderea
spaţială a relaţiilor cu mediul lor.
În stabilirea structurii ierarhice a oraşelor se porneşte de la o idée fundamentală şi
anume aceea că toate centrele urbane prezintă o anumită poziţie geografică, un
anumit potenţial uman, economic, o anumită putere politico-administrativă, un anumit
grad de dotare edilitară, social-culturală şi că în funcţie de locul pe care îl deţin întrun
clasament al acestor aspecte îşi construiesc propriile sisteme şi subsisteme.
Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă existenţa mai multor nivele
ierarhice, pe primul loc plasându-se, de regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala
39

se detaşează de celelalte oraşe în majoritatea ţărilor. Printre excepţii se numără
state federale, precum: S.U.A., Elveţia, Australia, Brazilia, Nigeria, Canada ş.a.m.d.
Nivelul ierarhic următor, în sistemele urbane naţionale curente este reprezentat de
oraşele cu activităţi şi funcţii regionale (capitale de state, în cazul statelor federale
sau cele mai importante oraşe cu funcţii evidente la nivel naţional). Nivelele
următoare se referă la oraşele cu rol interregional, regional, intraregional, interlocal şi
local.
Relaţia rang-talie. Ierarhiile multicriteriale sunt foarte frecvente, dar cea mai
fascinantă rămâne ierarhia care explică relaţia rang-talie. Cunoscută şi ca teoria lui
Zipf sau Legea lui Zipf, ideea de bază este că “dacă oraşele unei ţări sunt aranjate
după numărul de locuitori, de la cel mai mare la cel mai mic, atunci populaţia P a
unui oraş depinde de rangul său r, conform relaţiei r.P q =k, unde q şi k sunt
constante; K este o valoare sensibil egală cu populaţia celui mai mare oraş din
ierarhie, iar q are valoarea aproape de 1”. Rangul este numărul de ordine al unui
oraş din şirul de oraşe ordonat descrescând.
Concluzia este că putem determina, conform acestei relaţii, care ar trebui să fie
populaţia oraşului X, dacă îi cunoaştem locul în ierarhia naţională şi dacă ştim
populaţia oraşului cel mai mare.
Spre exemplu, pentru sistemul urban al României, oraşul de rang II, după Bucureşti
ar trebui să aibe în jur de 1 mil. de locuitori, cel de rang III, 670 mii locuitori, cel de
rang IV 500 mii locuitori ş.a..m.d. Aceste valori sunt rezultatul divizării populaţiei
Bucureştiului la 2,3, respectiv 4, în raport de locul pe care îl ocupă fiecare dintre
oraşele de pe poziţiile respective.
Forma ideală a ierarhiei reprezintă ipotenuza unui triunghi isoscel, într-un sistem
cartezian de axe, în care atât populaţia, cât şi rangul sunt consemnate în scară
logaritmică în baza 10 (respectiv log P şi logR).
Forma ierarhiei observate în raport cu forma ideală a ierarhiei oraşelor este diferită,
corelându-se destul de bine cu caracterul statului (centralizat sau federal) şi cu tipul
economiei (de piaţă sau planificată). Analizând cele patru situaţii distincte care
rezultă din combinarea variabilelor am putea remarca următoarele forme ale ierarhiei
urbane:
a) într-un stat centralizat şi cu economie de piaţă, forma ierarhiei observate este
convexă în raport cu distribuţia ideală a oraşelor statului respectiv (Fig.4.2). În
aumite situaţii convexitatea este foarte pronunţată, fiind determinată de
hipertrofierea capitalei în raport cu celelalte centre urbane. Această hipertrofiere a
avut loc datorită a cel puţin două situaţii:
Log P
Distribuţie ideală
Distribuţie observată
40

Log R
Fig. 4.2. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie de
piaţă
- una reprezentată de faptul că statele respective au posedat vaste imperii, iar
capitalele lor s-au dezvoltat exagerat, având resurse uriaşe, ce proveneau de pe
mai multe continente (Paris, Lisabona);
- alta reprezentată de ţările, care şi-au redus drastic dimensiunile în urma prăbuşirii
unor imperii centrate pe acestea (Imperiul Habsburgic - Viena).
b) Într-un stat centralizat, dar cu economie planificată, forma ierarhiei este ceva mai
complexă, având o concavitate în partea superioară, o convexitate în partea
mediană şi o îndepărtare evidentă de distribuţia ideală în partea inferioară a
ierarhiei. În această situaţie se plasează şi sistemul urban românesc sau cel
bulgăresc, în care capitalele se detaşează de oraşele de pe poziţiile secundare
(Fig.4.3).
Log P
Distribuţie ideală
Distribuţie observată
Log R
Fig.4.3. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie
planificată
c) Forma ierarhiei urbane observate în raport cu cea ideală, în cazul unui stat
federal cu economie de piaţă se caracterizează prin apariţia unei convexităţi în
partea superioară şi a unei concavităţi în sectorul median (Fig.4.4). Această
distribuţie are la bază integrarea într-un sistem federal a unor sisteme urbane
relativ autonome la nivelul statelor componente. Capitalele acestor state sau
metropolele lor economice determină o “împingere” a curbei de distribuţie peste
dreapta ideală oferită de relaţia rang-talie. Astfel de exemple se remarcă în cazul
sistemelor urbane ale unor state precum SUA, Brazilia, Germania, Italia, Spania,
India, Australia ş.a.m.d;
Log P
Distribuţie observată
Distribuţie ideală
Log R
Fig.4.4. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie de piaţă
d) În cazul statelor federale cu economie planificată, forma ierarhiei observate se
caracterizează printr-o convexitate evidentă (Fig.4.5), generată de faptul că
41

dirijarea centralizată a investiţiilor s-a făcut în mod prioritar spre marile centre
urbane, capitale ale republicilor, statelor sau regiunilor. Astfel de ierarhii au
caracterizat sistemele urbane ale fostei Uniuni Sovietice, Iugoslavii, şi se observă
şi astăzi în structura sistemului urban chinez;
Log P Distribuţie ideală
Distribuţie observată
Log R
Fig.4.5. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie
planificată
Centralitatea. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă,
energie şi informaţii, spre şi de la un centru coordonator. Alfel spus, acest al doilea
principiu de bază în individualizarea sistemelor urbane se axează pe gradul de
convergenţă teritorială a relaţiilor dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii,
configuraţia lor generală determină prin orientare şi intensitate sistemul teritorial de
oraşe, sistemul urban.
Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi ierarhică în acelaşi timp a
sistemelor de aşezări, prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui
bunuri şi servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al
centralităţii este cererea şi oferta de bunuri şi servicii, care se întâlnesc şi se
schimbă în locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri
centrale.
Fiecare centru comercial sau de servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai
mult sau mai puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar.
Interacţiunea care defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este
denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în diverse
centre definesc mai multe nivele de polarizare.
Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât consumatorii să se
aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin
concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor
centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului
inferior.
Teoria locului central a fost fondată de geograful W.Christaller în 1933 şi
îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri
banale destinate locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu ţine
cont de particularităţile de localizare a oraşului, plecând de la următoarele premise:
spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi umane;
fiecare doreşte să maximizeze profitul său;
preţurile sunt fixate de toţi agenţii;
42

pentru consumator, transportul unui “bun” creşte odată cu distanţa; deci el
frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat;
existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul
mediu al produsului scade când cantitatea creşte.
Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare
simplicitate geometrică, bazate pe principiul pieţei, transportului şi, respectiv,
administrativ. Practic s-au distins trei tipuri de ierarhii.
a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei, fiecare loc central C
împarte clientela unui centru de ordin imediat inferior H cu alte două centre
de acelaşi nivel, A şi B. Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o
treime din aceea a centrelor H, la care îşi adaugă pe a sa proprie. Aria
zonei de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de trei
ori aceea a lui H: se spune că sistemul urban respectiv se caracterizează
prin raportul K=3;
b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului, fiecare centru
se situează la jumătatea drumului pe ruta directă între două centre de nivel
imdeiat superior. Clientela unui centru H se împarte între două centre de
nivel superior. Clientela totală a lui C este deci egală cu de 6 ori jumătate
din aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de influenţă a lui C, ca
volum al clientelei sale este egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este
caracterizat de un raport K=4;
c) Pentru ierarhia stabilită după principiul administrativ fiecare centru
controlează în întregime zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior,
plus a lui însuşi, ceea ce dă un raport K=7.
Prin forţa de conectare a oraşelor la aceeaşi entitate, prin structura şi intensităţile
variabile ale acestei forţe, centralitatea este mai mult sau mai puţin evidentă.
Formele sale clasice încep să se atenueze, datorită afirmării tot mai intense, în
planul relaţiilor dintre oraşe, a celor de cooperare şi prin plasarea tot mai clară a
centrelor de putere, la nivelul megasistemelor urbane, în afara sistemelor urbane
naţionale.
Creşterea importanţei pe care o au oraşele mondiale, ce devin adevărate surse şi
hub-uri ale fluxurilor globalizante, diminuează încă uşor rolul centralităţii la nivel local,
regional sau naţional
Specializarea.Teoria locurilor centrale ţine cont de organizarea reţelei urbane
pornind de la funcţiile de servicii la populaţia rezidentă. Se ştie că acestea nu
reprezintă decât o parte din angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor
unui oraş nu lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii care îl
înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din serviciile specializate ca
transporturile, apărarea, turismul sunt în această situaţie. Importanţa lor este în
general mult mai puţin legată de mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de
servicii.
Existenţa funcţiilor specializate nu trebuie privită ca o proprietate reziduală a
organizării ierarhice a reţelei de oraşe. Atât teoria bazei economice a oraşelor, cât şi
43

tentativele spaţializării teoriei polilor de creştere acordă o importanţă primordială
acestor funcţii în dezvoltarea oraşelor. Noţiunea de specializare trebuie să fie
considerată ca un principiu al organizării sistemelor urbane.
Studiile comparative, făcute prin intermediul analizelor factoriale, au pus în evidenţă
importanţa diversităţii funcţionale şi în particular opoziţia oraşe industriale-oraşe
terţiare. Inegala prezenţă a funcţiilor specializate introduce între oraşele aceluiaşi
sistem diferenţieri, care ating amploarea celor legate de talie şi de centralitate. Astfel
de aspecte sunt reperabile în foarte multe sisteme urbane naţionale: Canada, SUA,
Marea Britanie, India, Africa, Italia.
Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din valorificarea situaţiilor
geografice particulare (oraşe porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (oraşele
miniere şi siderurgice, dar şi oraşele turistice din arii montane sau de pe litoral).
Specializarea unui oraş într-o activitate cere aptitudini ale actorilor săi pentru a
valorifica anumite avantaje, peste limitele care ar autoriza nivelul de centralitate al
oraşului. Această valorificare este adesea în relaţie cu o inovaţie care a conferit
adepţilor săi un avantaj initial menţinut şi întărit ulterior.
Inegala valorificare iniţială a anumitor inovaţii crează specializări. Aceste
specializări sunt durabile pentru că, cel mai adesea, schimbarea se transmite rapid în
sistemul urban. Oraşele aceluiaşi nivel ierarhic fiind interdependente sunt în relaţie
constantă şi concurenţa supraveghează. De regulă inovaţiile sunt râvnite şi imitate
foarte rapid. Când exploatarea unei resurse inegal distribuite sau cucerirea unui
avantaj iniţial provoacă specializări în sistemele de oraşe, acestea nu sunt foarte uşor
retuşate de evoluţia ulterioară şi tind să persiste mult timp.
Această proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate de tipuri urbane este
probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de adaptare. Specializările nu sunt
calităţi urbane valorificate pe mari cicluri de inovaţie, ci consecinţa unui răspuns
concret al oraşelor la mediul lor extern.
Specializarea este acea caracteristică ce sparge ierarhiile urbane. Dacă într-o
ierarhie urbană relaţiile de subordonare ordonează sistemul după o funcţie a puterii
oraşelor, specializarea determină relaţii pe orizontală atât între oraşe aparţinând
aceluiaşi sistem, cât şi altor oraşe din sisteme foarte diferite şi situate la distanţe
foarte mari.
Rezultă, că specializarea asigură sudura mai multor sisteme urbane, iar de la un
anumit nivel al serviciilor oferite poate constitui chiar baza unui process de integrare
la nivel de macroscară.
Evident că specializarea este foarte instabilă şi câteodată prezintă un mare risc
pentru comunităţile urbane care plusează aceste fuincţii rare. Din această cauză
există un anumit raport între intensitatea specializării şi tipul de servicii oferite, în aşa
fel încât protecţia oraşului respective să fie asigurată prin funcţii complementare.
44